INSTITUTUL ROMAN DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

Selectie rapida

Cum funcționează în relații pacientul cu tulburare de personalitate narcisică

Joi, 23 Februarie 2012 17:45 Scris de  IRPI Admin
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Cum functioneaza in relatii pacientul cu tulburare de personalitate narcisica1

partea I

        În terapia pacientului cu tulburare de personalitate narcisică, unul dintre scopurile principale este a-l învăţa pe acesta cum să facă pentru a-şi îndeplini nevoile de bază. În acest sens, terapeutul face o prioritate din a discuta cu clientul său despre modul lui de funcţionare în relaţie cu cei apropiaţi. În termeni de moduri de funcţionare, terapeutul îl învaţă pe pacient, prin modelare, să funcţioneze ca Adult Sănătos.

          Iubirea sinceră le este atât de străină pacienţilor cu tulburare de personalitate narcisică încât aceştia nu sunt capabili să o accepte. Atunci când cineva încearcă să îşi exprime compasiunea sau iubirea, ei pur şi simplu nu o pot înţelege. Acceptă şi doresc aprobare, admiraţie, atenţie, dar nu înţeleg iubirea. Ei sunt conduşi de scheme ca Deprivarea Emoţională şi Ruşinea.

          Chiar şi în relaţiile cele mai intime, admiraţia ia locul iubirii. Din acest motiv, pacienţii sunt foarte adesea nefericiţi. Nevoile lor de bază nu sunt îndeplinite. Mulţi dintre ei îşi aleg parteneri indisponibili emoţional, distanţi, cărora le e greu să iubească. Aşa se perpetuează schemele pacientului. E confortabil să nu fii iubit, fiindcă este ceea ce cunoşti şi fiindcă nu ştii ce îţi lipseşte.

          Mai ales pentru că nu au avut parte de aşa ceva în copilărie, mulţi dintre pacienţi sunt lipsiţi de empatie, mai ales pentru aceia care le sunt mai apropiaţi. De multe ori, ei au un tablou mixt în ceea ce priveşte empatia. De exemplu, un tată cu tulburare narcisică de personalitate ar putea viziona un film despre un copil neiubit în timpul căruia să se emoţioneze foarte tare, ba chiar să şi plângă. Acelaşi tată, însă, şi-ar putea trata propriul copil aşa cum era tratat cel din film, fără să realizeze că dă dovadă de lipsă de empatie.

          Pacienţii cu tulburare de personalitate narcisică se simt adesea invidioşi pe aceia pe care îi percep ca fiind mai buni decât ei. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este că, atunci când altcineva primeşte aprobare, pacienţii simt că aceasta li se ia lor. Dacă altcineva primeşte validare, rămâne mai puţină pentru ei. Simt că au fost furaţi, că sunt neiubiţi, devin invidioşi. Răspunsul lor este să se deprime, sau, mai des, să se mobilizeze şi să facă astfel încât să redevină centrul atenţiei.

          Adesea, pacienţii cu tulburare de personalitate narcisică îşi idealizează partenerul la începutul relaţiei, pentru a compensa pentru schema dezadaptativă a Ruşinii, schemă care presupune autodevalorizare. Li se pare că partenerul este perfect, fiindcă, având aprobarea unui astfel de partener, ei simt că sunt mai valoroşi. La început, ei sunt hipersensibili la critici din partea jumătăţii lor şi ar face aproape orice ca să îi câştige afecţiunea.

          De multe ori, pacienţii cu tulburare de personalitate narcisică îşi aleg parteneri care să îi pună în valoare; persoane atrăgătoare, pe care le admiră. Oricum, pe măsură ce trece timpul, încep să le devalorizeze, observându-le chiar şi cele mai mici defecte. Există mai multe motive pentru care ei fac acest lucru. Unul dintre ele este menţinerea schemei. Fiecare defect al partenerului declanşează în ei înşişi sentimentul de inadecvare. Ca să evite să simtă aşa ceva, îşi devalorizează partenerul, accentuându-şi propria valoare. Se simt mai buni dacă îşi văd partenerul într-o lumină proastă. Pe de altă parte, devalorizându-l pe acesta, se asigură că el nu se simte destul de bun încât să îşi caute pe altcineva. De fiecare dată când partenerul îşi dezvăluie o slăbiciune, pacientul devine critic şi tendenţios. Până la urmă, ei ajung să nu îşi mai respecte deloc partenerii, astfel că aceştia nu mai sunt o sursă validă de aprobare şi afecţiune.

          Schema de îndreptăţire a acestor pacienţi este, de obicei, un rezultat al faptului că, în copilărie, unul dintre părinţi le-a îndeplinit toate dorinţele. Ea este, de asemenea, o sursă secundară de validare. Pacientul se gândeşte că, dacă e tratat ca fiind special de partenerul său, atunci are valoare. "Cu cât sunt tratat ca fiind mai special, cu atât sunt mai valoros." Pacienţii vor ca aproape oricare aspect al relaţiei să fie dedicat propriei satisfacţii. Ei încearcă să controleze mediul şi comportamentul partenerului ca să îşi îndeplinească propriile dorinţe şi nevoi (aşa cum făcea, în copilărie, părintele).

          Autoprotectorul Detaşat apare pe măsură ce aceşti pacienţi se îndepărtează de partener şi se angajează în din ce în ce mai multe activităţi de autoliniştire. Pe măsură ce partenerul pierde abilitatea de a le creşte stima de sine, pacienţii se izolează şi trec în modul Autoprotectorului Detaşat. Ca să evite durerea Copilului Singuratic, ei apelează la adicţii solitare, comportamente compulsive sau încep să caute alt fel de activităţi care să îi stimuleze, în loc să se orienteze către partener.

Ultima modificare Marţi, 01 Mai 2012 13:09
IRPI Admin

IRPI Admin

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

E-mail Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
Login pentru a posta comentarii

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

© Copyright 2012.

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

IRPI este o organizaţie profesională, non-guvernamentală care activează în domeniul psihologiei şi psihoterapiei integrative, acreditată de Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Europeană de Psihoterapie Integrativă.

Site administrat de www.websystem.ro