Congresul European de Psihoterapie 2010

Sâmbătă, 10 Iulie 2010 07:15 Scris de  IRPI Admin
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

Congresul European de Psihoterapie 2010

Selectii din Volumul Congresului European de Psihoterapie - Bucuresti 2010.

 

Psihoterapia în criză: provocare pentru schimbare

Ljiljana Samardzic

Clinica pentru Sănătate Mintală, Centrul Clinic Nis, Serbia

În mediul instituţiilor clinice de psihiatrie, psihoterapia se află sub multe influențe puternice. Printre acestea, psihiatria bazată pe dovezi, are un rol major. Din cauza lipsei de dovezi în cercetare cu privire la eficacitatea acesteia, psihoterapia în psihiatrie s-a găsit într-o criză, care a constituit, în acelaşi timp, provocarea pentru cercetare. Realizările fascinante în domeniul cercetării neurobiologice, precum şi progresele tehnologice în neuroimagistică din ultimul deceniu, au permis o mai bună înţelegere a creierului şi a funcţionării minții. Psihoterapia a adus aceste două domenii de cercetare a minții umane mai aproape, cu multe opinii că acestea ar putea deveni interconectate şi chiar integrate în multe contexte teoretice şi clinice.  

Psihiatria de „nouă generație“ din instituţiile clinice de psihiatrie, a devenit treptat dominată de abordări biologice, în urma progreselor importante din acest domeniu de cercetare, precum şi a presiunii industriei farmaceutice în creştere. În acelaşi timp, în acest mediu, psihoterapia ca abordare terapeutică a devenit „umbrită“  şi suprimată. Spiritul lumii moderne, bazat pe raţionalitate, a contribuit de asemenea la rata scăzută de „popularitate“ a psihoterapiei în rândul cadrelor medicale, al instituţiilor de psihiatrie şi al pacienţilor din instituţiile publice. Mai mult decât atât, medicina şi pacienţii, cer ca dovezile de eficacitate a măsurilor terapeutice sugerate să fie prezentate în mod clar („medicina bazată pe dovezi“). Psihoterapia, în general, şi, mai ales psihanaliza, nu au aceste tipuri de „dovezi“ empirice la dispoziţie. Am putea spune că este un adevărat paradox, pentru că, psihoterapia a avut rădăcini adânc îngropate în descoperiri empirice, şi a dezvoltat teorii din practica clinică. Situaţia paradoxală s-a dezvoltat din diferite metodologii de psihoterapie – psihoterapia ar putea cu greu  să se „potrivească“ şi să răspundă exigențelor studiului clinic controlat sau al metodologiei studiului clinic de cercetare – „etalonul suprem“ în domeniul cercetării medicale. Rezistenţa la studiile de cercetare a venit în mare măsură și din partea psihoterapeuţilor, creând dificultăţi suplimentare. Pe de altă parte, în cursul ultimelor două decenii („deceniul creierului“), datorită cercetării intense, au urmat progrese dramatice în înţelegerea complexității funcţionării și dezvoltării creierului. Teoriile contemporane consideră creierul ca fiind mult mai dinamic în timpul vieţii. În acest creier, schimbări structurale la nivel celular apar ca răspuns la experienţele de viaţă pozitive şi negative, noi conexiuni şi reţele sunt făcute de-a lungul vieţii şi noi neuroni apar în timpul procesului de vindecare după stres şi traumă (plasticitatea creierului). Datorită dezvoltării rapide a tehnicilor neuroimagistice, a devenit posibil să vizualizăm răspunsurile neuronale aproape în timp real (Schore, 1997).                                                       De-a lungul timpului, a devenit evident că era inevitabil ca psihoterapia să iasă din izolare şi, pentru a-și păstra locul în medicină şi ştiinţă, să pășească pe calea schimbării şi a adaptării la noile condiţii. Ideea de bază este de a îmbogăţi psihoterapia ca metodă, fără a-i pierde identitatea.

    Cel mai vizibil rezultat al schimbării iniţiale este numărul în creştere de studii de cercetare privind procesul şi efectul diferitelor psihoterapii, inclusiv a abordărilor psihanalitice. Metodologia studiilor de cercetare este adaptată la caracteristicile specifice ale psihoterapiei. Există, de asemenea, un interes crescând al psihoterapeuţilor pentru posibile puncte de conexiune cu alte discipline ştiinţifice cu aceeaşi temă de cercetare - creierul şi funcţionarea acestuia. De ceva mai mult timp acum, revista numită „Neuropsihanalistul“ este prezentă în lumea ştiinţifică. În ultimul deceniu, numărul de articole ştiinţifice care discută îmbinarea psihoterapiei și a neuroștiinței a crescut semnificativ. Mulţi oameni de ştiinţă eminenţi din ambele domenii de cercetare au participat şi au discutat acest subiect în timpul conferinţelor internaţionale. În unele ţări, chiar şi programele educaţionale ale unor şcoli de psihoterapie au pus la dispoziție cursuri de neurobiologie a psihoterapiei. Din ce în ce mai clar, noul profil al viitorilor experţi este accentuat - cei care ar putea intensifica cercetarea în psihoterapie, pe baza cunoştinţelor de neurobiologie.

    Au existat și factori suplimentari care au contribuit la schimbarea atitudinilor psihoterapeutice faţă de cercetare şi față de legătura cu ştiinţele naturale. Şi anume, nevoia de cercetare interdisciplinară şi de cooperare domină tendinţele din domeniul ştiinţei, eliminând lacunele derivate din abordările izolate, îngust specializate. Interdisciplinaritatea permite crearea de noi idei „proaspete“ şi de descoperiri care ar putea da sensuri diferite certitudinilor existente. Un alt motiv pentru interesul tot mai mare al psihoterapiei pentru celelalte ştiinţe, în special pentru neurobiologie, provine din aspiraţia sa înnăscută de a avea o bază științifică, o proveniență biologică și de a transcende dualismul minte-corp. Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei, a fost pionier în această provocare - în 1895 a trimis o scrisoare împreună cu un articol prietenului său Wilhelm Fliess. Scopul acestui articol a fost de a explica viitoarea teorie psihanalitică în ceea ce priveşte neurofiziologia şi biologia. Deşi dezamăgit de incapacitatea sa de a finaliza această întreprindere, dar conştient de limitările tehnice, Freud nu a abandonat niciodată această idee. După moartea sa, acest articol a fost publicat ca „Proiectul pentru o psihologie ştiinţifică,“ cunoscut pe scurt drept „Proiect“ (Freud, 1895). Chiar şi teoria psihanalitică pe deplin dezvoltată a lui Freud, a considerat fenomenele psihice ca fiind derivate din elemente biologice (teoria derivației). În 1913, Freud scria: „Am găsit că este necesar ca, pe parcursul activității noastre psihanalitice, să stăm la distanţă de considerentele de natură biologică şi să evităm să le utilizăm în scopuri euristice pentru a nu devia de la judecata noastră imparţială a faptelor psihanalitice din fața noastră. Cu toate acestea, după ce vom fi terminat activitatea noastră psihanalitică, va trebui să găsim un punct de contact cu biologia şi, pe bună dreptate, ne vom putem simţi bucuroşi dacă acel contact se va afla deja la unul sau la alt punct important.“ Şi, de asemenea: „Toate ideile noastre provizorii din psihologie se vor baza, în mod prezumtiv, pe o substructură organică. "

 Mulţi autori cred că este momentul pentru această provocare, având în vedere descoperiri în neurobiologie şi tehnici de vizualizare neuroimagistice, precum şi schimbări şi transformări în psihanaliză - influenţa teoriei psihanalitice contemporane de dezvoltare, schimbări în teoria afectivității, şi influenţa abordării cognitive.

Tendinţele integrative sunt foarte active, oferind dimensiuni noi disciplinelor existente. După cum subliniază Andreasen (2001): „Există două cuvinte diferite care se referă la acelaşi lucru/activitate, şi niciunul nu există fără celălalt în fiinţele umane vii. Ceea ce noi numim minte este produsul activității care are loc în creier la nivel molecul, celular şi anatomic“ (p. 27). În mod similar, Damasio (1994) îşi exprimă acest punct de vedere integrativ după cum urmează: „(1) creierul uman și restul corpului constituie un organism indisolubil, integrat prin intermediul circuitelor de reglementare biochimice și neuronale (inclusiv cele endocrine, imunitare şi componente neuronale autonomice) care interacționează în mod reciproc. Organismul interacţionează cu mediul ca un ansamblu: interacţiunea nu este nici a corpului în sine, nici a creierului singur; operaţiunile fiziologice pe care le numim minte sunt derivate mai degrabă din ansamblul structural şi funcţional, decât numai din creier: fenomenele mentale pot fi pe deplin înţelese numai în contextul unui organism care interacţionează într-un mediu.“

Ultimele două decenii au adus o serie de tehnici imagistice noi utilizate pentru a studia relaţia minte-creier. Ele se deosebesc prin rezoluţia spaţială şi temporală şi prezumţia lor de bază este faptul că activitatea mentală este asociată cu schimbarea (creşterea sau scăderea) activităţii metabolice în anumite zone ale creierului. Neuroimagistica modernă este caracterizată prin utilitatea sa funcțională. Neuroimagistica funcţională nu este doar o procedură de introducere a pacientului în scaner cu scopul de a „face poze“ creierului; este un studiu conceput în mod special, folosind o serie de teste funcţionale în conformitate cu funcţiile sau cu tulburările mentale care fac obiectul cercetării. În mod similar, procedura de a face şi de a prelucra imaginile este foarte complexă. Imaginile nu sunt doar pentru a fi citite, ci „vizualizarea presupune că o analiză matematică și statistică mult mai importantă este efectuată pe un număr mare de imagini“ (Silbersweig şi Stern, 2001). Analiza imaginilor este o procedură complexă, computerizată care implică o echipă de fizicieni, statisticieni, psihologi, psihiatri şi neurologi special instruiţi (Stern şi Silbersweig, 2001). Metodele neuroimagistice folosite în cercetarea din psihoterapie sunt tomografia cu emisie de pozitroni - (PET), tomografia cu emisie a unui singur foton (SPECT) și rezonanța magnetică nucleară (RMN), în special, rezonanţa magnetică funcţională (fMRI).

Implicaţii ale noilor tehnologii în psihanaliză şi psihoterapie  

Aplicarea de noi tehnici neuroimagistice funcţionale este posibilă pentru diferite scopuri şi în diferite domenii ale psihoterapiei şi psihanalizei:                                       Asigurarea bazei ştiinţifice pentru testarea teoriei analitice şi a metapsihologiei ei - localizarea dinamică a funcţiilor

  1. Cercetarea dezvoltării - studii ale unei relaţii şi ale unor interacţiuni de factori genetici şi de mediu în dezvoltarea psihologică şi conturarea funcţiilor mentale
  2. Cercetarea psihopatologică a tulburărilor activității creierului
  3. Studii de eficacitate a psihoterapiei - monitorizarea procesului şi a rezultatului psihoterapiei şi a schimbărilor corespunzătoare funcţionale şi structurale ale creierului.

Reexaminarea constatărilor care corespund cu unele dintre conceptele teoretice de analiză urmează.

Libidou - Diferite leziuni ale creierului cauzează încetarea visatului. Una dintre cele şase arii care sunt descrise ca parte a unui sistem funcţional de visare este partea ventromedială a lobului frontal. Leziunile în această parte cauzează absenţa visatului, dar și o stare inertă generalizată, şi o voinţă, pierderea libidoului și a apetitului. Studiul fMRI a identificat exact acea parte a creierului care este fundamentală pentru deficitele în această leziune. Această cale (sistemul mesocortical-mezolimbic dopaminergic) ar putea fi un corelat neuronal al libidoului, în sensul descris de Freud (energie psihică) (Mizen, 2005).

Conflict - Conflictul emoțional este unul dintre conceptele fundamentale ale teoriei psihanalitice a nevrozei. Conflictul a două tendinţe opuse inconștiente duce la creșterea anxietății, ceea ce, în funcţie de mecanismele de apărare dominante, duce la simptome nevrotice ca formaţiuni de compromis. Psihanaliza contemporană, îmbogăţită de psihologia egoului, de teoria relaţiilor de obiect şi de psihologia dezvoltării, subliniază importanţa tulburărilor sau a simptomelor care rezultă în urma deficitelor de dezvoltare, spre deosebire de conflicte. Constelaţii nefavorabile de dezvoltare provoacă absenţa sau dezvoltarea inadecvată a funcţiilor egoului, şi, prin urmare, a unui nivel mai scăzut de integrare a sinelui, inclusiv a relaţiilor patologice de obiect.

Paradigma clasică în design-ul experimental al conflictului emoțional este testul emoţional Stroop - varianta clasică de test Stroop concepută pentru cercetarea conflictului cognitiv în psihologia cognitivă experimentală. Etkin și colab. (2006), pentru a separa localizarea cerebrală în care este generat conflictul emoţional de localizarea rezolvării conflictelor, au făcut un studiu folosind o variantă modificată a testului emotional Stroop. Ei au folosit rezonanţa magnetică funcţională şi au constatat că activitatea în amigdalele cerebrale, în cortexul dorsomedial şi dorsolateral prefrontal reflectă un grad de conflict emoţional. În mod contrar, rezolvarea conflictelor este asociată cu activarea cortexului rostral cingular anterior şi reducerea activităţii amigdalelor cerebrale.

Wingenfel și colab. (2009) au vizat în cercetarea lor stabilirea corelatelor neuronale de control de inhibare a răspunsului emoţional în tulburare de personalitate borderline (TPB), folosind paradigmaticul test emoţional Stroop, extins cu cuvinte stimul legate de evenimentele stresante din viață (test emoțional Stroop individual). Rezultatele au sugerat că pacienţii TPB au avut perioade mai lungi de reacţie în comparaţie cu participanții sănătoşi. Această constatare subliniază obstrucţionarea semnificativă datorată conflictelor emotionale. Subiecţii de control au arătat intensificarea semnificativă a semnalului fMRI în cortexul cingular anterior şi în cortexul frontal, în timp ce pacienţii TPB nu au avut modificări echivalente. Aceste arii au fost găsite în alte studii ca fiind foarte importante, de asemenea, pentru controlul şi reglementarea răspunsurilor emoţionale. Rezultate similare au fost găsite utilizând acelaşi design pentru pacienţii cu tulburare de stres posttraumatic (TSPT) (Shin și colab., 2001, Bremner și colab., 2004). Rezultatele testelor Stroop subliniază de asemenea, faptul că acestea se modifică în timpul psihoterapiei de succes (Siswerda și colab., 2007). Numai câteva studii au examinat corelațiile neuronale ale aceastei constatări în design longitudinal, dar, de asemenea, au arătat îmbunătăţiri (Schnell și Herpetz, 2007; Driessen și colab., 2008). Rezultate similare pentru TPB şi TSPT au fost găsite în studii care au demonstrat incapacitatea activării cortexului cingular anterior (CCA) şi a girusului orbitofrontal în timpul expunerii la ascultarea de poveşti despre situaţii abuzive din copilărie (Schmahl și colab., 2004a). În alt studiu, reducerea fluxului sanguin în CCA a fost mai mare la pacienţii TPB comparativ cu participanții sănătoşi, în timpul aducerii aminte a faptelor autobiografice de situaţii de separare din copilărie (Schmal și colab., 2004b). 

Înţelegerea empatică, identificarea proiectivă

 „O cale duce, prin intermediul imitaţiei, de la identificare la empatie, care este înţelegerea mecanismului prin care ne este permis să adoptăm orice fel de atitudine față de altă viaţă mentală“ Sigmund Freud (1921)  „Doar prin empatie ştim de existenţa vieţii psihice, alta decât a noastră.“ Sigmund Freud (1926).             

Una dintre cele mai importante descoperiri în neuroştiinţă din timpul ultimelor două decenii este, cu siguranţă, descoperirea sistemului neuronilor în oglindă. Neurobiologul eminent Ramachandran (2000) a subliniat că „neuronii în oglindă vor face pentru psihologie ceea ce ADN-ul a făcut pentru biologie: vor oferi un cadru unificator şi vor ajuta să explice o serie de capacităţi mentale care au rămas până acum misterioase şi inaccesibile experimentelor.“

Considerentele teoretice în psihanaliză legate de această descoperire sunt compatibile cu înţelegerea empatiei de către Freud, pentru care el nu a putut avea nici o dovadă ştiinţifică.

Într-un interval foarte scurt de timp, două grupuri de cercetare (Rizzolatti et al, 1996; Gallese și Goldman, 1998) au ajuns la această descoperire importantă, în populaţia de maimuţe macaci. Maimuța din experiment purta microelectrozi care puteau înregistra activarea unui singur neuron în cortexul premotor. În timpul efectuării simplei acțiuni de a lua mâncare şi de a o pune în gură, neuronii din cortexul premotor sunt activați – aceasta a fost constatarea aşteptată. Cu toate acestea, în mod neaşteptat şi accidental, activarea acelorași neuroni a fost înregistrată când maimuţa stătea nemișcată și îl urmărea pe experimentator desfăşurând aceeaşi acţiune – așadar, observând activitatea de a lua mâncare, a activat aceiași neuroni ca în timpul real al efectuării acţiunii. Neuroni similari au fost descoperiți în cortexul parietal, şi au fost numiți neuroni în oglindă parietali (Rizzolatti, Fogassi şi Gallese, 2001). Această descoperire a apărut iniţial într-o serie de cercetări în acest domeniu. Nu a fost posibil să se înregistreze activarea unui singur neuron la om, dar neuroimagistica funcţională a avut un rol cheie în cercetarea la om. Diferite studii au oferit dovezi convingătoare că și în creierul uman există sistemul neuronilor în oglindă în ariile premotorii și parietale, activate în timpul percepţiei şi al întreprinderii acţiunii (Rizzolatti, Fogassi şi Gallese, 2001; Gallese, 2003; Rizzolatti şi Craighero, 2004; Gallese, Keysers şi Rizzolatti, 2004). De asemenea au fost și cercetări despre emoții. Wicher și colab. au arătat în 2003 că experienţa sentimentului de dezgust şi observarea acestui sentiment exprimat facial de către alte persoane, activează aceeaşi structură - insula anterioară. Descoperiri similare au fost făcute pentru senzaţiile dureroase. În experimentele în care s-a folosit fMRI (Singer și colab., 2004; Morrison și colab., 2004; Jackson, Meltzoff şi Decety 2005; Botvinick și colab., 2005) la persoanele sănătoase, s-a demonstrat că aceleaşi structuri neuronale sunt activate în timpul experienţei dureroase a subiectului, precum şi în timpul observării sau transferului simbolic al cunoştinţei aceleiaşi senzaţii dureroase resimțită de cealaltă persoană. Studii fMRI au arătat că această activitate neuronală ar putea fi modelată de către alte părţi ale creierului, în funcţie de cerințele cognitive ale testului. Singer şi Frith (2005), şi-au exprimat opinia că atitudinea unică mentală a individului ar putea fi variabilă cheie pentru gradul şi calitatea activării circuitelor neuronale în timpul confruntării cu senzațiile altor persoane.

De ce sunt aceste descoperiri atât de importante? Neurologii sugerează că aceste tipuri de descoperiri elucidează date importante despre biologia funcţiilor mentale superioare. Psihoterapeuţii le consideră foarte importante pentru înţelegerea comunicării interpersonale -  aceste descoperiri explică de fapt, întrepătrunderea fiinţelor subiective aflate în contact personal - acest lucru este foarte important pentru procesul de terapie deoarece relaţia terapeutică este factorul cel mai puternic de vindecare în orice fel de psihoterapie.

Gallese (2003, 2005, 2006) a dezvoltat teoria simulării încorporate, pe baza acestor descoperiri neurobiologice. Teoria explică înţelegerea empatică a doi subiecți din perpectiva mecanismului funcţional implicit al creierul. Când vedem expresia facială a unei persoane, şi această percepţie ne duce la resimțirea aceastei expresii ca stare afectivă specifică, noi nu ajungem la această înţelegere datorită analogiei, ci a sentimentului pe care celălalt l-a creat în noi, avâd experiența acestuia și în acest mod înțelegându-l direct, muțumită stării simulării încorporate – împărtășirii corpului. Activarea mecanismului neuronal împărtășit de către observator şi persoana observată permite înţelelegerea experienței. Simularea încorporată este, potrivit acestui autor, fundamentală pentru înţelegerea automată, inconştientă şi imediată a acţiunilor, intenţiilor, emoţiilor, senzaţiilor, poate chiar a exprimării lingvistice. Când ne confruntăm cu un comportament al unei alte persoane, simularea încorporată creează o experienţă specifică de „armonie intenţionată,“ care este baza relațiilor strânse interpersonale.

Teoria simulării încorporate, derivată din descoperirea sistemului neuronilor în oglindă la om, ar putea explica procesele de înţelegere empatică şi de identificare în psihoterapie şi în alte relaţii apropiate. Simularea încorporată nu este doar imitaţie, pentru că activarea circuitelor neuronale nu duce la îndeplinirea acţiunii. Trebuie să existe un mecanism inhibitor care împiedică transformarea acestor impulsuri în acţiuni.

            Înţelegerea empatică are variaţiile sale individuale. Extrema psihopatologică este lipsa de înţelegere empatică în autism. Cercetările recente sugerează că, atunci când persoanele cu autism observă unele acţiuni ale altora, în creierul lor nu se activează mecanismul neuronilor în oglindă. Este deficitul de bază la nivel de simulare încorporată şi de sistem al neuronilor în oglindă (Gallese, 2006). Dapretto și colab. (2006), în studiul lor cu fMRI, au concluzionat că sistemul neuronilor în oglindă deficient se află la baza unor deficite sociale observate în autism.

Această cunoaştere permite o mai bună înţelegere a mecanismului proiectiv de identificare. Existenţa neuronilor în oglindă explică „replicarea“ automată de sentimente proiectate (de la pacient la terapeut), deoarece acele sentimente sunt observate datorită numeroaselor semne verbale şi nonverbale, şi apoi apar în terapeut prin activarea sistemului neuronilor în oglindă. Sentimentele ar putea fi amplificate din cauza presiunii interpersonale inconştiente de la pacient, exprimată prin comportament inconştient. Prelucrarea ulterioară a acestor emoţii în terapeut ar putea fi diferită – emoțiile ar putea rămâne nerecunoscute ducând la reacţii de contra-transfer, dar obiectivul terapeutului este de a deveni conştient de emoții şi de a le înţeleage, şi apoi de a le restitui pacientului în formă „metabolizată“, care să permită pacientului să le reintrospecteze și să le accepte.

Teoria simulării încorporate, rezultată din descoperirea neuronilor oglindă, este de asemenea importantă pentru teoria acţiunii terapeutice de psihanaliza și psihoterapie. Procesele circulare şi reciproce ale simulării încorporate în pacient şi terapeut, capacitatea terapeutului de metabolizare a afectivității pacientului (Ogden, 1982), face relaţia terapeutică şi sentimentul de conectare strânse. Potrivit lui Fonagy (2002), pacientul se resimte în siguranță în psihicul terapeutului, aceasta îi permite o auto-descoperire, şi chiar mai important, descoperirea de sine în mintea celuilalt.

CONCLUZIE

Mai multe cercetări şi lucrări ştiinţifice au încercat în ultimul deceniu să elimine golul dintre psihiatria biologică şi psihoterapie. Deşi studiile biologice de psihoterapie sunt încă rare, există numeroase dovezi care indică utilitatea neuroimagisticii în evaluarea psihopatologiei, baza biologică a unor concepte teoretice psihanalitice importante şi în evaluarea schimbărilor structurale care rezultă din psihoterapia eficace. Aceste constatări sunt foarte stimulante pentru continuarea cercetărilor. Ele aduc psihoterapia înapoi în lumea ştiinţei; îmbogăţesc teoria şi practica psihoterapiei. Psihoterapia este suflarea care se dezvoltă în spiritului vremii. ("Zeit Geist").

 REFERENCES

Amen,DG., Routh,LC., 2003. Seeing Anxiety and Depression: Brain SPECT Imaging. In: Healing anxiety and Depression. Penguin Book.

 Andreasen,NC., 2001. Brave New Brain: Conquering Mental Illness in the Era of the Genome.New York:OxfordUniversityPress.

Beutel,M.E., Stern,E., Silbersweig,D.A., 2003. The emerging dialogue between psychoanalysis and neuroscience -neuroimaging perspectives. Journal of the American Psychoanalytic Association 51:773.

Botvinick,M., Jha,A.P., Bylsma,L.M., Fabian,S.A., Solomon,P.E., Prkachin,K.M., 2005. Viewing facial expressions of pain engages cortical areas involved in the direct experience of pain. NeuroImage 25:312-319.

Bremner,J.D., Vermetten,E., Vythilingam,M., Afzal,N., Schmahl,C., Elzinga,B., Chamey,D.S., 2004. Neural correlates of the classic color and emotional stroop in women with abuse-related posttraumatic stress disorder. Biological Psychiatry 55, 612-620.

Dapretto,L., Davies, M.S., Pfeifer,J.H., Scott,A.A., Sigman,M., Bookheimer, S.Y., Iacoboni,M., 2006. Understanding emotions in others: Mirror neuron dysfunction in children with autism spectrum disorders. Nature neuroscience 9: 28-30.

Driessen,M., Wingenfeld,K., Rullkoetter,N., Mensebach,C., Woermann,F.G., Mertens,M.,Beblo,T., 2008. One-year functional magnetic resonance imaging follow-up study of neural activation during the recall of unresolved negative life events in borderline personality disorder. Psychological Medicine. 1-10.

Engelien,A., Stern, E., Silbersweig,D., 2001. Functionalneuroimaging of human central auditory processing in normal subjects and patients with neurological and neuropsychiatric disorders. Journal of Clinical and Experimental Neuropsychology 23:94-120.

Etkin,A., Egner,T., Peraza,D.M., Kandel,E.R., Hirsch,J., 2006. Resolving emotional conflict: a role for the rostral anterior cingulate cortex in modulating activity in the amigdala. Neuron 51, 871-882.

Fonagy,P., Gergely,G., Jurist, E.L. and Target, M., 2002. Affect regulation,  mentalization and the Development of the self.New York:Other Press.

Freud,S., 1895. Project for a scientific psychology. Standard Edition 1:295-397.

Freud,S., 1912. Recommendations to physicians practicing psycho-analysis. Standard Edition 12: 111-120.

Freud,S., 1913. The claims of psychoanalysis to scientific interest. Standard Edition 13: 165-190.

Freud,S., 1921. Group psychology and the analysis of the ego. Standard Edition 18:69-143.

Freud,S., 1926. Inhibitions, symptoms, anxiety. Standard Edition 20:104.

Gallese,V., Goldman,A., 1998. Mirror neurons and the simulation theory of mind-reading. Trends in Cognitive Sciences 2:493-501.

Gallese,V., 2003. The manifold nature of interpersonal relations: The quest for a common mechanism. Philosophical Transactions of the Royal Society ofLondonSeries B 358: 517-528.

Gallese,V., Keysers,C., Rizzolatti,G., 2004. A unifying view of the basis of social cognition. Trends in Cognitive Sciences 8: 396-403.

Gallese,V., 2005. Embodied simulation: From neurons to phenomenal experience. Phenomenology and the Cognitive Sciences 4: 23-48.

Gallese,V., 2006. Intentional attunement: A neurophysiological perspective on social cognition and its disruption in autism. Brain Research 1079: 15-24.

Jackson,P.L., Meltzoff,A.N., Decety,J., 2005. How do we perceive the pain of others? A window into the neural processes involved in empathy. NeuroImage 24:771-779.

Kwong,K.K., Belliveau, J.W., Chesler,D.A., Godberg,I.E., Weisskopf,R.M., Poncelet,B.P., Kennedy,D.N., Hoppel,B.E., Cohen,M.S., Turner,R., 1992. Dynamic magnetic resonance imaging of human brain activity during primary sensory stimulation. Proceedings of theNationalAcademyof Sciences 89:5675-5679.

Mizen,S., 2005. Neuroimaging and neuropsychotherapy. Psychiatry 4(5), 10-13.

Morrison,I., Lloyd,D., DiPellegrino,G., Roberts,N., 2004. Vicarious responses to pain in the anterior cingulate cortex: Is empathy a multisensory issue? Cognitive, affective and Behavioral Neuroscience 4:270-278.

Ogden,T.H., 1982. Projective identification and Psychotherapeutic Technique.New York:Aronson.

Posner,M.I., Raichle,M., 1999. Images of Mind.New York: Scientific American Library.

Ramachandran,V.S., 2000. Mirror neurons and imitation learning as the driving force behind „the great leap forward“ in human evolution. The Edge, http://www.edge.org

Rizzolatti,R., Faddiga,L., Gallese,V., Fogassi,L., 1996. Premotor cortex and the recognition of motor actions. CognitiveBrain Research. 3:131-141.

Rizzolatti,R., Fogassi,L., Gallese,V., 2001. Neurophysiological mechanisms underlying the understanding and imitation of action. Nature Neuroscience Revue 2:661-670.

Rizzolatti,R., Craighero,L., 2004. The mirror neuron system. Annual Revue of Neuroscience 27:169-192.

Schmahl,C.G., Vermetten, E., Elzinga, B.M., Bremner, J.D., 2004a. A positron emission tomography study of memories of childhood abuse in borderline personality disorder. Biological Psychiatry 55, 759-765.

Schmahl,C.G., Elzinga,B.M., Ebner,U.W., Simms,T., Sanislow,C., Vermetten,E., McGlashan,T.H., Bremner,J.D., 2004b. Psychophisiological reactivity to traumatic and abandonment scripts in borderline personality and posttraumatic stress disorders: a preliminary report. Psychiatry Research. 126, 33-42.

Schnell,K.,Herpetz,S.C., 2007. Effects of dialectic-behavioral therapy on the neural correlates of affective hyperarousal in borderline personality disorder. Journal of Psychiatric Research 41, 837-847.

Schore,A., 1997. A century after Freuds „Project“: Is a rapproachment between psychoanalysis and neurobiology at hand?. Journal of the American Psychoanalytic Association 45, 807.

Shin,L.M.,Whalen,P.J.,Pitman,R.K.,Bush,G.,Macklin,M.L.,Lasko,N.B.,Orr,S.P.,McInemey,S.C., Rauch,S.L., 2001. An fMRI study of anterior cingulate function in posttraumatic stress disorder. Biological Psychiatry 50, 932-942.

Sieswerda,S., Arntz,A., Kindt,M., 2007. Successful psychotherapy reduces hypervigilance in borderline personality disorder. Behavioral Cognitive Psychotherapy. 35, 387-402.

Silbersweig,D.A., Stern,E., 2001. Functional neuroimaging and neuropsychology: Convergence, advances and new directions. Journal of Clinical and Experimental Neuropsychology 23:1-2.

Singer,T.,Seymour,B., O Doherty,J., Kaube,H., Dolan, R.J., Frith,C.F., 2004. Empathy for pain involves the affective but not the sensory components of pain. Science 303: 1157-1162.

Singer,T., Frith,C., 2005. The painful side of empathy. Nature Neuroscience 8:845-846.

Stern,E., Silbersweig,D.A., 2001. Advances in functional neuroimaging methodology for the study of brain systems underlying human neuropsychological function and dysfunction. Journal of Clinical and Experimental Neuropsychology 23: 3-1

Wicker,B., Keysers,C., Plailly,J., Royet,J.P., Gallese,V.,Rizzolatti,G., 2003. Both of us disgusted in my insula: The commom neural basis of seeing and feeling disgust. Neuron 40:655-664.

Wingenfeld,K., Rullkoetter,N., Mensebach,C., Beblo,T., Mertens,M., Kreisel,S.,Toepper,M., Driessen,M., Woermann,FG.,2009. Neural correlates of the individual emotional Stroop in borderline personality disorder. Psychoneuroendocrinology 34, 571-586



President of the Congress:

Ileana Botezat-Antonescu, RFP President

Senior Psychiatrist, Doctorate in Medical Sciences, Head of theNational Mental Health and Anti-Drug Centre, Associate Professor of Psychotherapy "Hyperion" University of Psychology, President of the Romanian Federation of Psychotherapy, trainer and supervisor of the Romanian Association of Psychoanalytical Psychotherapy, IPA Senior Candidate, member in the ECPP Board, National Delegate in the EAP Board.

It is a happy coincidence that this year we celebrate 10 years since the Romanian Federation of Psychotherapy was created, coming from the previous Association of Psychotherapy of Romania, founded in 1993 by a group of psychologists and psychiatrists passionate about the field and stimulated by Prof. Dr. Mircea Lazarescu.

We are glad to be the host, for the first time at this high level, of the 17th European Congress of Psychotherapy, where prestigious psychotherapists, both from Europe and the United States of America, representing different psychotherapy schools, counseling and related disciplines will get together. This event will be an opportunity for a dialogue between psychotherapists and community leaders in order to support and underline the benefits of psychotherapy in the balance and health of a society in crisis.

 

“There is no health without mental health” is the WHO slogan and psychotherapy has demonstrated since longtime its considerable curative and preventive value. Through the chosen theme “Crisis: Change and Challenge” we wish to invite to reflection on the daily problems that each of us faces, no matter where we live the crisis, the challenge or the change. The event is dedicated to both the specialists in psychotherapy and students in training, and to all the people interested in human experience and behavior.

 

As a member of the European Union, Romania was challenged to rapidly adapt its regulations and methodology for strengthening the identity of a new profession. The psychotherapeutic movement in Romania has set a tradition, proven by the fact that the Romanian Federation of Psychotherapy has become a member of the European Association of Psychotherapy since 1997, although at that time there were no regulations for certification and practice of psychotherapy in Romania.

 

The Romanian Federation of Psychotherapy (RFP) is the National Umbrella Organization (NUO) and a National Accreditation Organization (NAO) for the European Certificate of Psychotherapy, and has always had as a main goal the development and promotion of psychotherapy, alignment to European standards, based on the Strasbourg Declaration as a freestanding profession. This European Psychotherapy Congress with a broad international participation represents an impulse and a confirmation of the validity of these steps.

 

The RFP gathers over 27 National Associations from the different modalities of psychotherapy practiced all over the world. So far there are 34 holders of the European Certificate of Psychotherapy, who are part of different psychotherapy modalities, enjoying their training equivalent to their colleagues from European countries.

 

As any big city, Bucharest, Romania’s state capital has been undergoing its own challenges, crises and changes. All these just make us love it for its past, its present, and mostly, for its potential. No other city in Romania, in our opinion, could better illustrate the theme of the European Congress of Psychotherapy “Crisis: Change, Challenge” as Bucharest nowadays, with all its paradoxes, antinomies and attractiveness.

 

 


Ultima modificare Marţi, 27 Ianuarie 2015 16:55
IRPI Admin

IRPI Admin

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

E-mail Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

Articole recente - IRPI Admin

înapoi la partea de sus