INSTITUTUL ROMAN DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

Selectie rapida

Starea de bine subiectivă şi teoria autodeterminării

Marţi, 13 Martie 2012 08:46 Scris de  IRPI Admin
Evaluaţi acest articol
(24 voturi)

starea de bine subiectiva

Psihoterapeut Mara Priceputu

 

Introducere

Din punct de vedere psihologic, “starea de bine” joacă un rol important în conturarea teoriei personalităţii cât şi în formele aplicate din psihopatologie.

“Starea de bine” mai serveşte ca ghid clinic de lucru, ajutând psihoterapeutul în determinarea direcţiei în care un client se poate deplasa pentru a atenua disfuncţionalitatea şi a-şi găsi împlinirea, scopul, şi sau sensul.

Mai mult decât atât, în încercarea de a defini în termeni psihologici conceptul “starea de bine” acesta poate fi asociat cu o cerinţă transcendentală pentru existenţa umană, ceea ce Geertz (1973) numea “o omniprezenţă orientativă necesară”. Cu alte cuvinte, fiinţele umane au trăit întotdeauna cu necesitatea de a înţelege care este cel mai bun, mai dezirabil mod de a fiinţa în această lume.

Cercetările de actualitate efectuate în ceea ce priveşte “starea de bine” din punct de vedere psihologic presupun investigarea unor variabile care raportează intensificarea sau diminuarea acesteia într-o populaţie prin utilizarea unor evaluări preexistente măsurabile. În acest mod bunăstarea în sine este determinată în aceste studii, de rezultatul obţinut în urma unei evaluări fie ea autoraportată sau a unui un set de măsuri.

În consecinţă, în acest fel se concentrează pe variabilele care afectează“starea de bine”, aceasta devenind mai curând secundară în aceste studii.  Modul de abordare în a studia bunăstarea a fost denumit “starea de bine”  subiectivă.

“Starea de bine” subiectivă este constituită de două componente generale: (a) judecăţile în legătură cu satisfacţia în viaţă şi (b) echilibrul afectiv sau măsura în care nivelul de afect pozitiv depăşeşte nivelul de afect negativ în viaţa individului (Andrews & Withey, 1976; A. Campbell, Converse, & Rodgers, 1976; Diener, 1984).

Satisfacţia asupra vieţii se bazează pe un set individual de aprecieri subiective cognitive. Această abordare “se bazează pe standardele de care se foloseşte respondentul să determine ceea ce este bun în viaţă” (Diener, 1984). Diener a susţinut că esenţa bunăstării rezidă în evaluarea globală a unei persoane faţă de calitatea vieţii în funcţie de propriile sale alegeri în ceea ce priveşte criteriile folosite. Cercetările privind echilibrul afectiv folosesc o noţiune de bunăstare care corespunde termenului popular de fericire.

Fericirea este o orientare afectivă spre “starea de bine”, care implică o preponderenţă a afectului pozitiv în raport cu afectul negativ (Diener, 1984). Din această perspectivă, se asumează ca indivizii sunt fericiţi atunci când ar experimenta mai multe sentimente pozitive decât negative pe parcursul vieţii.

Cuvinte cheie: bunăstare, bunăstare subiectivă, afect, satisfacţia în viaţă, fericire.

Teoria autodeterminării şi bunăstarea

Teoria autodeterminării adoptă conceptul de eudémonie sau de auto-realizare ca criteriu de existenţă a “starii de bine”, dar în plus, defineşte în mod explicit ceea ce se înţelege prin auto-realizare şi prin ce mijloace se poate ajunge la aceasta. Teoria susţine că oamenii au la bază, nevoi psihologice fundamentale şi că starea de satisfacţie este esenţial pentru dezvoltarea, creşterea, integritatea şi bunăstarea lor. Când aceste nevoi sunt îndeplinite, organismul cunoaşte starea de vitalitate (Ryan şi Frederick, 1997), congruenţa internă (Sheldon şi Elliot, 1999) şi integrare psihologică (Deci şi Ryan, 1991). Satisfacerea acestor nevoi este văzută ca un obiectiv "natural" de viaţă, şi nevoile au mai mult rolul de a furniza sensul şi intenţiile care stau la baza activităţii umane (Deci şi Ryan, în presă; Ryan şi La Guardia, în presă). În afară de aceasta, identificând care sunt nevoile psihologice de bază nu numai că se defineşte minimul necesare pentru ca o persoană să fie sănătoasă, dar în acelaşi timp se poate predicţiona ceea ce mediul poate furniza în dezvoltarea capacităţilor psihologice. Această teorie explică condiţiile în care bunăstarea unui individ este facilitată, mai degrabă decât împiedicată. Într-un cuvânt, acesta oferă o abordare psihologică socială a conceptului psihologic de bunăstare (Ryan, 1995).

Teoria autodeterminării prezintă o diferenţă fată de teoria expectaţiilor şi valorilor care aparţine psihologiei hedoniste. Deoarece aceasta teorie desemnează nevoile de bază, ea descrie în mod clar sursa de energie utilizate în activitatea umană cât şi direcţie de energie, în timp ce teoria alternativă nu indică decât posibilitatea de direcţionare a acestei energii.

În conformitate cu abordarea hedonică, scopul este ceea ce în sine prevede bunăstarea, în timp ce pentru teorie autodeterminării, bunăstarea este legată de realizarea unui obiectiv cu excepţia cazului în care scopul satisface doar o nevoie de bază. În conformitate cu cea din urmă perspectivă, obiectivele care nu sunt interconectate cu satisfacerea nevoilor de bază, sau care nu furnizează o adevărată bunăstare, chiar dacă o persoană se simte din ce în ce mai mulţumită, necesită legătura cu scopul stabilit. Psihologia hedonistă nu distinge între comportamentul autonom şi cel controlat (Nix, Ryan, Manly, şi Deci, 1999), şi nici nu face previziuni diferenţiate pentru bunăstare în funcţie de natura obiectivului atins.

Teoria autodeterminării susţine că oamenii, în tendinţa înnăscută de a-şi hrăni eul prezintă trei nevoi psihologice de bază, anume nevoia de autonomie, nevoia de competenţă şi de necesitatea de a avea relaţii cu ceilalţi. Autonomia implică faptul că persoana poate decide în mod voluntară şi că ea este în sine, agentul care efectuează această acţiune, astfel încât să fie în concordanţă şi asumându-şi complet acest fapt (deCharms, 1968, Deci şi Ryan, 1985).

În plan fenomenologic acţiunea autonomă este cea care provine dintr-un adevărat sine şi a cărei cauzalitate, este percepută ca venind din interior (Ryan, 1993). Este important de remarcat, totuşi, că prin prisma teoriei autodeterminării, conceptul de autonomie, nu implică strict decât proprietatea personală de a se afla în acţiune. Într-adevăr, cineva avea un comportament “colectivist” într-o manieră independentă precum şi într-un mod non-autonom (Deci şi Ryan, în presă; Ryan şi Lynch, 1989). Cea de-a doua nevoie fundamentală este nevoia de competenţă. Competenţă se referă la un sentiment de eficacitate al persoanei care se află în mediul său (Deci, 1975, White, 1959), fapt care stimulează curiozitatea, explorarea şi deschiderea pentru provocări.

Singură, eficacitatea nu este suficientă, pentru crearea sentimentul de a fi competent, dar trebuie de asemenea să includă un sentiment de îngrijire personală pentru ca efectul să apară. Pentru cei care simt că este necesară relaţionarea cu ceilalţi, cea de-a treia nevoie fundamentală, implică un sentiment de apartenenţă şi sentimentul de a se simţi interconectaţi cu persoane care sunt importante pentru sinele acestora (Baumeister şi Leary, 1995 Ryan, 1993). A simţi atenţia şi simpatia celorlalţi confirmă faptul că individul reprezintă ceva semnificativ pentru celelalte persoane şi că se coinstituie ca şi subiect de preocupare din partea acestora (Reis, 1994).

Aceste trei nevoi fundamentale nu acoperă şi nu epuizează, toate sursele de motivaţie umană. Ele sunt, prin definiţie, considerate ca fiind nutrienţii specifici satisfacţiei esenţiale în  creşterea de natură psihologică, pentru integritate şi bunăstare. Se presupune că nevoile fundamentale sunt prezente în toţi indivizii şi că îşi exercită acţiunea, indiferent de domeniile de activitate umană (Baard, Deci şi Ryan, 1999; Ilardi, Leone, Kasser şi Ryan 1993, Ryan, Rigby & King, 1993), indiferent de culturi (Deci, Ryan, Gagne, Leone, Usunov şi Kornazheva, în presa Ryan, Chirkov, Little, Sheldon, şi Timoshina Deci, 1999) şi, de asemenea, indiferent de stadiul de dezvoltare psihologică a persoanelor implicate (Ryan şi La Guardia, in press).

Există date important care demonstrează relaţiei dintre nevoile de bază, pe de o parte, şi de procesul de creştere şi integritate, pe de altă parte. O mare parte din această demonstraţie scoate în evidenţă legătura dintre condiţiile care sprijină autonomia, competenţa şi aparteneţa interpersonală afilierea şi fenomenul de motivaţie intrinsecă un proces prototip de creştere psihologică (Deci, Koestner şi Ryan, 1999). De asemenea, s-a demonstrat că mediul în care se promovează satisfacţia faţă de exercitarea nevoilor fundamentală solicită de asemenea şi o internalizare alături de o mai mare integrare practicilor culturale, care confirmă legătura între nevoile şi integritatea personală (Ryan, 1995). Teoria autodeterminarii arată, în plus, relaţia dintre nevoile de bază şi bunăstare sau eudaimonie. De o mare influenţă a fost disputa dintre cele două noţiuni concurente: hedone şi eudaimonia (Ryan şi Deci, 2001). Primul concept este legat de fericire ca plăcere nu numai a simţurilor, ci şi, începând de la Epicur, a minţii (Kubovy, 1999). Recunoaşterea că „această plăcere este singurul bun, dar şi că numai plăcerea proprie, pozitivă, momentană este un bun, indiferent de cauzele ei" (Aristip din Cyrene, apud Waterman (1993) dă naştere teoriei morale hedoniste.

Condiţiile care contribuie la exercitarea autonomiei, la identificarea competenţei şi la optimizarea relaţiilor cu alţii, nu numai că stimulează motivaţia intrinsecă şi procesul de integrare, dar au si un impact direct asupra sănătăţii fizice şi psihologice a oamenilor (Williams, Deci şi Ryan, 1998).

Teoria autodeterminării nu sugerează că nevoile fundamentale trebuie tratate într-un mod echivalent şi că ele se pliază în toate contextele şi merg în organigrama tuturor organizaţiilor, ci, mai degrabă sugerează că dacă acestea sunt neglijate, va exista, în toate contextele, un impact negativ asupra creşterii, a integrităţii şi bunăstării resimţite fie de individ fie de organizaţie. Nivelul de dezvoltare, contextul şi cultura sunt factori care influenţează şi continuu aceste nevoi fundamentale precum şi modul de a le răspunde. În plus, diferenţele de suport social şi structurile sociale provoacă diferite niveluri de satisfacere a nevoilor fundamentale, care permite anticiparea diferenţelor ce vor afecta bunăstarea, integritatea şi creştere economică între grupuri, precum şi între membrii unui grup. Conform teoriei, este necesară considerarea celor trei nevoi fundamentale pentru persoanele fizice ca într-un plan social să se petreacă fenomenul de dezvoltare psihologică.

Teoria sugerează că dacă satisfacerea uneia dintre aceste nevoi este compromisă - în orice domeniu sau în orice stadiu de dezvoltare – se va înregistra automat o diminuare a bunăstării. În acelaşi mod, se prevede că în cazul în care, într-un context social dat o cerinţă este în conflict cu o alta (de exemplu, o persoană renunţă autonomie pentru a păstra relaţiile sale cu alţii), vor rezulta stări de tensiune internă, de disociere sau alte rezultate cu nuanţe psihopatologice (Ryan, Deci şi Grolnick, 1995).

Cercetările din ultimii ani s-au axat pe relaţia care există între nevoile fundamentale, şi bunăstarea indivizilor, în funcţie de obiectivele personale stabilite. Având în vedere teoria autodeterminării, se presupune că obiectivele sunt cele care deservesc nevoile şi motivele sunt cele care stau la bază. Întrebările care se nasc sunt de ce acest obiectiv este urmărit practic pe drumul său înapoi, în timp ce problema este reprezentată de obiectivele urmărite care se referă la conţinut şi consecinţele rezultate (Ryan, Sheldon, Kasser, şi Deci, 1996). Ambele întrebări se referă la relaţia dintre natura obiectivelor şi satisfacerea nevoilor de bază, psihologice, iar răspunsul la ambele întrebări pare a conţine implicaţii pentru bunăstarea psihologică.

Teoriile clasice cu privire la stabilirea obiectivelor (Tolman, 1959; Lewin, 1951) subliniază ideea că cineva se angajează cu intenţie de acţiune în cazul în care consideră că această acţiune va atinge scopul sau rezultatul dorit. Oamenii caută în mod bine intenţionat să îşi atingă scopurile dar se pot implica în acţiuni care, în sine, să fie mai puţin satisfăcătoare şi compensatorii în comparaţie cu nevoile lor. Contrar, pentru a îndeplini cerinţele nevoilor fundamentale, satisfacţia legată de îndeplinirea dorinţelor nu este neapărat esenţială pentru bunăstarea indivizilor şi poate deveni astfel un compromis pentru creştere şi integritate. Spre exemplu auto-eficacitatea în raport cu obiectivele individuale nu are legătură cu sănătatea.

Intenţia unei persoane în legătură cu un scop poate în plan fenomenologic să difere diferă în funcţie de sursa aceastei intenţii, fie că este autonomă sau este controlată din afară (Deci şi Ryan, 1985). Oricine se angajează într-o acţiune autonomă poate utiliza o sursă internă de cauzalitate, în timp ce persoana care este controlată mai mult se poate simţi influenţată de acţiounea condusă din exterior fiin astfel supusă la o sursă externă de cauzalitate. În funcţie de tipul de cauzalitate al acţiunii, se pot anticipa diferite efecte asupra bunăstării. În funcţie de natura obiectivelor, putem spune că cei care sunt în conflict cu cu satisfacerea nevoilor de bază vor avea bunăstarea afectată pe termen lung. În teoria autodeterminării, este important să se specifice sursa unui scop mai mult decât natura acestuia asta dacă se doreşte anticiparea impactului acesteia asupra sănătăţii şi bunăstării individului.

Primele cercetări care s-au axat pe cauzalitate ca şi agent al comportamentului s-au centrat pe diferenţa dintre un comportament intrinsec motivat şi un comportament extrinsec motivat. Motivaţia intrinsecă implică angajamentul activ al unui subiect într-o sarcină pe care acesta o găseşte ca fiind interesantă fără a fi nevoie de o recompensă decât desfăşurarea acţiunii în sine. Motivaţia de această natură suscită credinţa personală a individului care este foarte importantă în dezvoltarea de natură cognitivă şi socială. Aceasta este într-adevăr asociată cu un sistem de învăţare îmbunătăţit, cu performanţă ridicată şi un nivel de bunăstare ridicat. Cauzalitatea internă este trăită în acest context ca o experienţă ce respiră autonomie.

O mai recentă metaanaliză atrăgea atenţia asupra faptului că recompensa contingentă poate conduce la diminuarea motivaţiei intrinseci (Deci, Koestner şi Ryan, 1999).

În acelaşi sens, termenele-limită (Amabile, DeJong şi Lepper, 1976), ameninţările (Deci şi Cascio, 1972), supravegherea (Lepper şi Greene, 1975) şi evaluarea (Harackiewicz, Sansone Manderlink şi, 1984) sunt asociate cu o scădere a motivaţiei intrinseci, în timp ce atenţia a ceea ce se întâmplă în interiorul subiectului (Koestner, Ryan, Bernieri şi Holt, 1984), precum şi posibilitatea de a alege (Zuckerman, Porac Lathan, Smith, şi Deci, 1978) sunt asociate cu mai multe autonomie şi motivaţie intrinsecă.

În plus, un feedback predominant negativ alimentează sentimentul individului de incompetenţă, şi, prin urmare, reduce motivaţia intrinsecă. În cele din urmă, deşi este un factor îndepărtat, posibilitatea ca un individ să simtă o relaţie care se bazează pe încredere şi sprijin reciproc îşi va dezvolta energiile prin investirea în domenii de care să fie cu adevărat interesat. Cercetarea a demonstrat că condiţiile care contribui la satisfacerea nevoilor fundamentale psihologice catalizează de asemenea motivaţia intrinsecă. Activitatea intrinsec motivată are o mare importanţă, dar multe dintre comportamentele de toate zilele nu sunt neapărat interesante în sine, prin urmare, nu sunt intrinsec motivate. Multe dintre acţiunile oamenilor, dacă nu chiar cea mai mare dintre acestea, sunt mai multe motivate extrinsec, în sensul că acestea sunt acţiuni instrumentale: au scopul de a produce o plăcere distinctă de scopul acţiunii în sine. Pentru teoria autodeterminării motivaţia extrinsecă nu este o categorie unidimensională de motivaţie. Într-adevăr, comportamentele specifice motivaţiei extrinseci sunt considerate ca fiind variabile mult în funcţie de gradul de autonomie, având în vedere sarcinile care trebuie executate şi care cer implicarea indivizilor. Ryan şi Connell (1989) au elaborat o taxonomie a motivaţiilor în care pot fi localizate orice toate acţiunile intenţionale pe un continuum al locului de cauzalitate percepută sau al autonomiei.

Motivaţiile variază de la heteronome, cum este cazul regularizărilor externe, atunci când un subiect este controlat de forţe sau de circumstanţe externe, la forme de mai autonome, cum este cazul pentru identificarea în cazul în care subiectul care efectuează o activitate, pentru că el înţelege şi acceptă valoarea acesteia. S-a demonstrat empiric că aceste forme de motivaţie se regăsesc pe un continuum de unde pleacă de la cele mai mici forme de autonomie şi ajung până la cea mai mare autonomie (Ryan şi Connell, 1989; Vallerand, 1997).

Cercetătorii teoriei autodeterminării au studiat relaţia dintre nevoile fundamentale şi bunăstarea (subiectivă) în funcţie de factori cum ar fi durata, rolurile şi relaţiile indivizilor cu ceilalţi. Cu ajutorul procedurii de jurnal zilnic şi efectuarea unei observaţii pe mai multe nivele, Sheldon, Ryan, şi Reis (1996) au examinat variaţiile de experienţă la un eşantion de subiecţi pentru o perioadă de doi săptămâni, în sensul practicării acestora în satisfacerea nevoilor de autonomie şi competenţă. Ei au constatat că autonomia şi competenţa acestor participanţi erau în mod pozitiv relaţionate cu vitalitatea legată de îndeplinirea sarcinilor pe care le mai executaseră şi negativ relaţionate cu cele percepute ca dezabreabile ajungându-se chiar până la înregistrarea simptomelor fizice neplăcute.

Ce este interesant de reţinut este că variaţiile lor legate de sentimentele de autonomie şi competenţă au fost legate de variaţii pozitive in ceea ce priveşte bunăstarea (subiectivă) lor. Ca urmare a acestei activităţi de cercetare, Reis, Sheldon, Fronton, Roscoe, şi Ryan (2000) au studiat modalitatea de distribuţie a celor trei nevoi fundamentale (autonomie, competenţă, afiliere interpersonală) şi raportarea acestora la bunăstare.

Cercetătorii au constatat că fiecare nevoie fundamentală contribuie în mod semnificativ şi independent în raport cu bunăstarea subiectivă resimţită şi înregistrată.

Sheldon, Ryan, Rawsthorne, şi Ilardi (1997) au studiat de asemenea, modificări în satisfacţia faţă de nevoile fundamentale în funcţie de diversele roluri pe care indivizii le « joacă » în viaţă (prieteni, studenţi, angajaţi, copil, partener de cuplu). În funcţie de rezultatele obţinute, satisfacerea nevoilor fundamentale de către subiecţi în exercitarea rolului lor variază în funcţie de autenticitatea şi autonomia pe care o conştientizează ei în aceste roluri.             O altă cercetare a încercat să descopere în ce măsură se manifestă impactul satisfacerii nevoilor fundamentale în funcţie de relaţiile de ataşament şi bunăstare. Recurgând din nou la observaţia multidimensională cercetătorii au descoperit că nivelul de satisfacere a acestor nevoi poate anticipa gradul stabilităţii relaţiei de ataşament cât şi nivelul securizant al relaţiilor interpersonale. De asemenea odată cu relevarea securităţii a fost găsit şi un nivel ridicat de bunăstare, astfel că o legătură mai profundă cu o rudă asigură un nivel important al bunăstării subiective.

Bunăstarea subiectivă reprezintă, generic, aşa cum am văzut, modul cum îşi evaluează oamenii propria viaţă. Cercetarea acesteia ca şi concept teoretic şi evaluarea sa ca întreprindere practică se constituie ca probleme încă deschise în câmpul psihologiei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

§  Argyle, M. (1999). Causes and Correlates of happiness. In D. Kahneman, E, Diener, & N Schwarz (Eds.), Well-being: The foundations of hedonic psychology (pp. 353-373). New York: Russell Sage.

§  Bradburn, N. M. (1969). The structure of psychological well-being. Chicago: Aldine.

§  Brandstatter, H. (1994). Pleasure of leisure-pleasure of work: Personality makes the difference. Personality and Individual Differences, 16, 931-946.

§  Costa, P. T., and McCrae, R. R. (1980). Influence of extroversion and neuroticism on subjective well-being: Happy and unhappy people. Journal of Personality and Social Psychology, 38, 668-78.

§  Diener, E., Diener, M., & Diener, C. (1995). Factors predicting the subjective well-being of nations. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 851-864.

§  Diener, E., & Lucas, R. (1999). Personality and subjective well-being. In D. Kahneman, E. Diener, and N. Schwarz (Eds.), Well-being: The foundations of Hedonic Psychology (pp. 213-229). New York: Russell Sage Foundation.

§  Fujita, F., Diener, E., & Sandvik, E. (1991). Gender differences in negative affect and well-being: The case for emotional intensity. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 427-434.

§  Kozma, A. (1996). Top-down and bottom-up approaches to an understanding of subjective well-being. World Conference on Quality of Life, University of Northern British Columbia, Prince George, (August 22-25).

§  Michalos, A. C. (1991). Global report on student well-being. New York: Springer-Verlag.

§  Okun, M. A., and George, L. K. (1984). Physician and self-ratings of health, neuroticism, and subjective well-being among men and women. Personality and Individual Differences, 5, 533-39.

§  Ryff, C. D. (1991). Possible selves in adulthood and old age: A tale of shifting horizons. Psychology and Aging, 6, 286-295.

§  Taylor, , S. E., & Armor, D. A. (1996). Positive illusions and coping with adversity. Journal of Personality, 64, 873-898.

§  White, J. M. (1992). Marital status and well-being in Canada. Journal of Family Issues, 13, 390-409.

Ultima modificare Marţi, 01 Mai 2012 13:12
IRPI Admin

IRPI Admin

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

E-mail Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
Login pentru a posta comentarii

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

© Copyright 2012.

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

IRPI este o organizaţie profesională, non-guvernamentală care activează în domeniul psihologiei şi psihoterapiei integrative, acreditată de Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Europeană de Psihoterapie Integrativă.

Site administrat de www.websystem.ro