Introducere in terapia centrata pe compasiune - Paul Gilbert

Miercuri, 28 Ianuarie 2015 20:56 Scris de  IRPI Admin
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

 

 Introducere in terapia centrata pe compasiune Paul Gilbert 

Extras din Jurnalul Romna de Psihoterapie Integrativa, Nr.4, 2011

   ISSN - 2068-6994

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             Paul Gilbert 

*este profesor la Catedra de Psihologie Clinică a Univeristăţii Derby;

Psiholog consultant al Serviciilor de Sănătate Mintală Derbyshire;

Membru al Societăţii Britanice de Psihologie.

contact: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

 

Abstract: Ruşinea şi auto-critica sunt probleme transdiagnostice. Oamenii care experienţiază aceste probleme, se confruntă cu ele, pentru a se simţii uşuraţi şi în siguranţă. Cercetările sugerează că un sistem specializat de reglare afectivă stă la baza sentimentelor de reasigurare, siguranţă şi bunăstare. Se consideră că au evoluat odată cu sistemele de ataşament, în particular, cu abilitatea de a înregistra şi răspunde cu calm şi stare de bine pentru îngrijirea primită. În terapia centrată pe compasiune se susţine că acest sistem de reglare afectivă, emoţională este slab accesibil oamenilor, care prezintă un nivel ridicat de ruşine/jenă şi auto-critică, la care „pericolul”, sistemul de reglare a afectelor domina orientarea spre lumi interioare şi exterioare.Terapia centrată pe compasiune este o abordare integrativă şi multimodală, care îşi are rădăcinile în psihologia evolutivă, socială, a dezvoltării şi Budistă precum şi în neuroştiinţe. Una din principalele sale preocupări este să folosească antrenamentul minţii compasionale pentru a dezvolta şi gestiona experienţe de genul: căldura interioară, siguranţa şi liniştirea prin compasiune şi auto-compasiune.

 

Cuvinte cheie: compasiune, terapia centrată pe compasiune, terapie integrativă 

  1. Introducere

Calităţile curative ale compasiunii au fost descrise de secole. Dalai Lama adesea sublinia, „dacă vrei ca alţii să fie fericiţi – concentrează-te pe compasiune; dacă vrei să fii

fericit – centrează-te pe compasiune” (Dalai Lama, 1995, 2001). Cu toate că, toţi clinicienii sunt de acord cu faptul că, compasiunea este importantă pentru relaţia doctor-pacient, terapeut-client, recent componente ale compasiunii au fost studiate prin prisma ştiinţei şi a cercetării psihologice vestice. (Gilbert, 2000, 2005a, 2009; Davidson, 2002; Neff 2003a,b).

              Compasiunea poate fi gândita ca o capacitate care se poate forma, afirmaţie susţinută de dovezi conform cărora: orientarea pe compasiune şi practicarea compasiunii poate influenţa sistemul imunitar şi neuropsihic (Davidson, 2003, Lutz, 2008). Terapia centrata pe compasiune se referă la teoria şi procesul de aplicare a modelului compasiunii în psihoterapie.

              Antrenamentul minţii „compasionale” se referă la activităţi specifice concepute pentru a dezvolta calităţi şi capacităţi de compasiune, în special cele care influenţează reglarea afectivă. Terapia centrată pe compasiune adoptă filosofia conform căreia înţelegerea proceselor fiziologice şi neuropsihologice se dezvoltă într-un ritm la fel de rapid ca mişcarea actuală spre o ştiinţă a psihoterapiei, mai integrată biopsihosocial, dincolo de „şcolile de psihoterapie”. (Gilbert, 2009).

2.   Orientarea clinică

Terapia centrată pe compasiune şi antrenamentul minţii compasionale au rezultat dintr-un număr de observaţii. În primul rând, oamenii cu nivele ridicate de ruşine şi auto-critică pot avea dificultăţi enorme în a fi blânzi cu ei înşişi, în a fi auto-compasionali. În al doilea rând, este cunoscut faptul că problemele legate de ruşine, auto/critică sunt adesea înrădăcinate într-un istoric de abuz, agresivitate, exprimare emoţională crescută în familie, neglijare şi/sau lipsa afecţiunii (Kaufman, 1989; Andrews, 1998; Schore, 1998).

              Indivizii supuşi timpuriu experienţelor de acest tip pot deveni foarte sensibili la ameninţări ca respingerea sau critica din lumea externă şi se pot auto-ataca rapid: ei trăiesc atât lumea externă cât şi pe cea interna ca fiind ostilă. În al treilea rând, este recunoscut faptul că lucrul cu ruşinea şi auto-critica necesită o centrare terapeutică pe memoria experienţelor timpurii (Kaufman, 1989; Schore, 1998; Brewin, 2003, 2006; Gilbert 2005b). Această muncă se poate suprapune cu intervenţiile terapeutice dezvoltate pentru traume (Lee, 2005; Ogden, 2006; VanderHart, 2006; Wheatley, 2007).În al patrulea rând există clienţi care se angajează în sarcinile cognitive şi comportamentale ale terapiei şi devin pricepuţi în generarea alternativelor pentru gândurile şi credinţele lor negative, dar care se descurcă greu in terapie (Rector, 2000). Ei sunt în stare să spună: „înţeleg logica gândirii mele alternative dar nu mă ajută să mă simt mai bine” sau „ştiu că nu sunt de vină pentru abuz dar încă simt că sunt”.  Un element important pentru terapia centrată pe compasiune este legat de observaţia că indivizii predispuşi la nivele ridicate de ruşine şi auto-critică pot găsi ca fiind foarte dificilă generarea de sentimente de mulţumire, siguranţă, afecţiune în relaţiile cu ceilalţi şi cu sine.

3.   Evoluţia şi neuroştiinţele

O modalitate de abordare a acestei probleme este concentrarea pe funcţiile evoluate care susţin anumite tipuri de sentimente şi stiluri de relaţionare socială (Gilbert, 1989, 2005a, 2007,2009).

              Care sunt sistemele afective care ne permit să ne simţim în siguranţă, mulţumiţi sau pentru a primi căldura umană? Cercetarea în neurofiziologia emoţiei sugerează că putem distinge cel puţin trei tipuri de sisteme de reglare a emoţiilor (Depue, 2005): sistemul de ameninţare şi protecţie; sistemul de ghidare, căutarea resurselor şi excitare; şi sistemul de mulţumire, liniştire/calmare şi siguranţă. Voi explora fiecare din aceste sisteme pe rând şi relaţia lor cu terapia centrată pe compasiune. Acestea nu sunt singurele modalităţi prin care se poate conceptualiza şi cartografia sistemul de reglare emoţională, ele pot fi subdivizate în modalităţi variate (Panksepp, 1998), dar oferă o euristică folositoare pentru gândirea clinică.

4.   Ameninţarea şi pericolul

Toate fiinţele vii au evoluat/s-au dezvoltat cu sisteme bazale de detectare a pericolului (tabelul 1). Neurofiziologia acestui sistem la oameni este bine înţeleasă (LeDoux, 1998; Panksepp, 1998). Funcţia sa este de a observa rapid ameninţările (prin intermediul concentrării şi biasării atenţiei) şi apoi de a ne oferi explozii de sentimente ca anxietatea, furia sau dezgustul.

              Aceste sentimente pulsează în corp, alertându-ne şi determinându-ne să acţionam, să facem ceva cu pericolul – pentru a ne proteja. Rezultatul comportamental include lupta, fuga sau supunerea (Marks, 1987; Gilbert, 2001). Reglarea genetică şi sinaptică a serotoninei joacă un rol în funcţionarea „sistemului de protecţiei la ameninţării” (Caspi, 2006). Parţial deoarece sistemul este programat în favoarea „mai bine în siguranţă decât să regreţi” (Gilbert, 1998) este uşor condiţionat (Rosen, 1998) şi este sursa multor aspecte de psihopatologie.

Tabelul 1

  • Toate fiinţele vii au evoluat/s-au dezvoltat cu sisteme bazale de detectare a pericolului;
  • Stimulii cu impact negativ asupra organismelor trebuie verificaţi de prezenţa unor potenţiale ameninţări;
  • Mecanismele de apărare ale mamiferelor includ un „meniu” de emoţii (ex. anxietate, furie, dezgust), comportamente (ex. luptă, fugă, îngheţ,supunere) şi biasări cognitive (ex. „mai bine sigur decât să regret”, „trage concluzii premature”);
  • Sistemele de protecţie împotriva ameninţării s-au dezvoltat şi sunt adaptate la anumite categorii de stimuli ameninţători şi operează cu o politică de genul „mai bine sigur, decât să regret”;
  • Senzitivitatea şi răspunsul la ameninţări specifice sunt rezultatele interacţiunii dintre factorii genetici şi cei ai învăţării;
  • Opţiunile de răspuns la nivelul sistemului de protecţie, pot fi conflictuale, generând confuzie;
  • Funcţiile creierului aflate în coregrafia sistemului de protecţie faţă de pericole, pot să biaseze alte sisteme de procesare;
  • Nivele de senzitivitate sub sau supra-dezvoltate în protecţia faţă de ameninţări se află la baza mai multor psihopatologii. 

Această operaţie fină a sistemului de protecţie împotriva ameninţărilor poate fi dificilă, deoarece, de exemplu, multe din opţiunile de răspuns intră în conflict. Este dificil să te angajezi în ambele comportamente de luptă şi fugă în acelaşi timp, iar comportamentul de supunere poate implica fixare într-un loc, pasivitate şi inhibare atât a luptei cât şi a fugii.  In terapia centrată pe compasiune, clinicienii explică şi explorează aceste aspecte cu clienţii. Formularea explorează cum evenimentele vieţii timpurii pot sensibiliza sistemul de protecţie al individului împotriva ameninţărilor, conducând la dezvoltarea  strategiilor de siguranţa care pot opera automat, ca răspunsuri condiţionate şi probabil răspunsuri conflictuale. De exemplu, unii oameni au dezvoltat strategii de siguranţă de supunere. Acestea îi predispun la conştientizarea rangului, statusului şi puterii altora în relaţie cu sine, la percepţia lor ca inferiori, anxioşi social şi nesiguri, la angajarea în comportamente împăciuitoare, şi la evitare conflictului interpersonal (Gilbert, 2005a, 2007). Asemenea strategii pot creşte vulnerabilitatea lor pentru anxietate şi depresie, pot scădea/reduce stima de sine şi pot interfera cu abilitatea lor de a-şi urma scopurile vieţii. Deci, în modelul evolutiv, strategiile pot implica combinaţii ale stilurilor de gândire, comportament şi sentimente. Strategiile sensibilizate şi fenotipurile pentru detectarea ameninţării şi protecţiei pot devenii influenţe  majore asupra felului în care o persoană percepe şi navighează în lumea sa. Clinicianul va identifica etapa istorică şi va valida funcţiile şi originile strategiilor de siguranţă (Linehan, 1993; Ogden, 2006; Van der Hart, 2006; Gilbert, 2007).

              In terapia centrată pe compasiune atenţia este centrată  pe înţelegerea funcţiilor simptomelor şi dificultăţilor persoanei, în termenii strategiilor de siguranţa, securitate. Primul aspect al compasiunii reiese din această parte a formulării deoarece ajută clientul să recunoască faptul că patologia şi simptomele  „nu sunt vina lui’ dar adesea au rezultat strategii de siguranţă. De aici este posibil să înceapă dezvoltarea compasiunii şivalidarea reflecţiei asupra faptului că este nevoie să fie dezvoltate aceste strategii de siguranţă. Aceasta este o abordare de asemenea bine dezvoltată în terapia dialectică a comportamentului (DBT - Linehan, 1993). În terapia centrată pe compasiune odată ce indivizii încetează auto-critica, auto-condamnarea şi auto-învinovăţirea  pentru simptomele, gândurile şi sentimentele lor, ei sunt liberi să se deplaseze spre asumarea responsabilităţilor şi să înveţe să le facă faţă.

5.  Ghidare/orientare şi stimulare

Animalele au nevoie de emoţii şi sisteme motivaţionale care le direcţionează spre recompense şi resurse importante. Acestea includ hrană, oportunităţi sexuale, alianţe, cuiburi, teritorii etc. Deci funcţia  sistemului de ghidare şi stimulare la oameni  (tabelul 2) este de a oferii sentimente pozitive, care ne ghidează şi energizează să căutăm lucruri (hrană, sex, prietenii); este un sistem al dorinţelor care ne ghidează spre scopuri importante (Depue, 2005). Dacă câştigăm o competiţie, promovăm un examen sau ajungem să ieşim cu persoana dorită, putem avea sentimente de plăcere şi exaltare. Sentimentele asociate cu aceste sisteme sunt legate de arousal. Dacă oamenii consumă cocaină sau amfetamină acesta este sistemul care este cel mai probabil stimulat.

              Conform psihologiei Budiste, sentimentele pozitive relaţionate cu acest tip de sistem de realizare şi satisfacere a dorinţelor, ne poate oferii plăcere dar nu fericire, deoarece sentimentele noastre de plăcere sunt dependente de obţinerea recompenselor, resurselor şi realizărilor. În Budism fericirea vine din cultivarea unei minţi calme, nonconflictuale care este orientată pe atenţie şi compasiune. (Dalai Lama, 2001).

Tabelul 2.

  • Acest sistem ne motivează şi ne direcţionează spre resurse importante;
  • Este o sursă de anticipare şi plăcere;
  • Acest sistem se află la baza dezvoltării dorinţelor şi a unor obiective – atât cele materiale cât şi cele corelate cu stima de sine (ex. faima);
  • Este un sistem de apărare puternic stimulat de anumite droguri (substanţe);
  • Emoţiile pozitive care decutg din acest sistem sunt deseori focusul psihologiei occidentale şi a culturilor materialiste.

Interacţiunea celor două sisteme

Sistemul de ghidare şi sistemul de protecţie împotriva ameninţărilor poate fi relaţionat prin modalităţi complexe, în special când suntem orientaţi să evităm evenimentele negative, care se prezintă în termeni de „trebuie”.

              Unii indivizi au nevoie de statut, poziţie materială şi realizări, pentru a se simţi în siguranţă şi a evita sentimentele de respingere, subordonare sau inferioritate. Ei pot trai nevoia de a-şi dovedi însuşi şi de a avea realizări constante. Depue şi Morrone-Strupinsky (2005) au sugerat că nevoia de căutare a statutului, competitivitatea şi efortul pentru evitarea respingerii sunt toate legate de sistemul de orientare. Există o preocupare crescută deoarece societatea modernă  suprastimulează sistemul de ghidare (Pani, 2000). În depresie există o cedare a sistemului, crearea sentimentelor de pierdere a afectelor pozitive şi a motivaţiei (Gilbert, 2007).

              Terapia centrată pe compasiune explorează funcţia scopurilor (idealurilor) clientului şi felul în care indivizii reacţionează dacă se poticnesc sau eşuează în atingerea lor. Este o dezamăgire sau un atac al sinelui sau a altora? Unii indivizi au  un scop al identităţii de sine „să fie drăguţi şi plăcuţi”. Funcţia acestui scop este de a câştiga afecţiunea şi de a evita respingerea şi conflictul, şi dacă acest lucru eşuează ei devin auto-critici.

6.  Mulţumirea/satisfacţia, mângâierea şi siguranţa socială

Când animalele nu au nevoie să fie atente la ameninţări şi pericole, şi au resurse suficiente, ele pot intra în stări de satisfacţie (Depue, 2005).

              Emoţiile pozitive ale sistemului de mulţumire (tabelul 3) sunt foarte diferite de cele ale sistemului de ghidare. Mulţumirea este asociată cu un sentiment de pace, bunăstare şi repaus – o stare de non-căutare. Mulţumirea nu este doar absenţa pericolului sau activitate redusă în sistemul de protecţie împotriva ameninţărilor. Mai degrabă, pare să fie un sistem particular, relaţionat cu opiaceele, ce mediază sentimente de bine şi satisfacţie. Depue şi Morrone-Strupinsky (2005) au subliniat că sistemul de satisfacţie a fost semnificativ dezvoltat odată cu evoluţia comportamentului de ataşament. Comportamentul de îngrijire al părintelui, în special proximitatea fizică are un efect de liniştire a fiziologiei copilului. În concluzie, terapia centrată pe compasiune integrează rezultate şi concepte din studiile efectuate asupra ataşamentului (Bowlby, 1969; Gilbert, 2005a; Mikulincer, 2007). Porges (2007) a scris în mod extensiv despre felul în care sistemul nervos simpatic şi parasimpatic au suferit modificări la mamifere pentru a le permite să se angajeze în relaţii apropiate şi pentru a se consola/liniştii reciproc. Punctul central este recunoaşterea importanţei comportamentelor de îngrijire în stimularea sistemului liniştirii/calmării şi siguranţei, şi deci calmarea stresului suprastimulat la indivizii care primesc îngrijire. Îngrijirea-afilierea operează printr-un sistem opiaceu şi oxitocin. Oxitocina este un neurohormon legat de sentimentul de afiliere, încredere şi sentimentul de linişte şi calm în cadrul relaţiilor (Carter, 1998; Uväns- Morberg, 1998, Depue, 2005; Wang, 2005). Este de asemenea legată de afilierea socială, şi există dovezi consistente că reduce sensibilitatea în circuitul fricii în amigdală, în special la stimulii de pericol social (Kirsch 2005). Anterior m-am referit la acest sistem ca sistemul siguranţei sociale relaţionat cu afecţiunea şi bunătatea, ambele au proprietăţi de liniştire (Gilbert, 1989, 2005a, 2007, 2009).

Tabelul 3

  • Atunci când anumalele nu sunt ameninţate şi nu se află în căutare de resurse, pot deveni mulţumite;
  • Starea de mulţumire este asociată cu un calm pozitiv, afecte pozitive şi starea de bine; mulţumirea este mai mult decât absenţa pericolului;
  • Evoluţia comportamentului de ataşament implică sistemul de mulţumire, iar semnalele de grijă şi blândeţe au valenţe de liniştire, care activează afectele pozitive corelate emoţiilor şi stării de bine. Acest aspect al sistemului pote fi numit „siguranţă socială”;
  • Sistemul de mulţumire/siguranţă socială este un plan intern care acţionează ca un reglator al sistemelor de protecţie faţă de ameninţă şi al ghidării;
  • Terapia centrată pe compasiune şi training-ul minţii compasionale sunt direcţionate în scopul dezvoltării sistemului de mulţumire şi siguranţă socială.

Echilibrarea sistemelor

Conceptele de neurofiziologie şi evoluţie subliniate în secţiunea anterioară sunt desigur supra-simplificări ale unor procese complexe. În orice caz, ele stau la baza terapiei centrate pe compasiune, în care formulările şi gândurile terapeutului sunt organizate în jurul a trei sisteme de reglare a emoţiilor (Panksepp, 1998; Depue, 2005). Se consideră că aceste trei sisteme se pot dezechilibra şi reechilibrarea lor este unul din scopurile terapiei. Sensibilitatea sporită şi supra-activarea sistemului de protecţie împotriva pericolului şi a celui de ghidare este o problemă comună la oamenii cu rate ridicate de ruşine şi auto-critică. Indivizii consideră că este dificil  să se simtă mulţumiţi sau în siguranţă cu sine sau în relaţiile interpersonale.

              Conform principiilor terapiei centrate pe compasiune, sistemul de liniştire nu este suficient de accesibil pentru ei. Pot exista diferite motive pentru acest lucru. Unul comun este că a fost substimulat în perioada timpurie. Spre exemplu o persoană se poate să fi recepţionat din partea părinţilor mai multe ameninţări decât liniştiri. Aşa cum au arătat cercetările ataşamentului, acestea pot lăsa individul să lupte pentru a se simţi liniştit. În consecinţă, ei pot dezvolta un ataşament şi stil interpersonal de tip evitativ, anxios (Mikulincer, 2007). Terapia centrată pe compasiune susţine că sistemul de calmare este cel care furnizează sentimentele de uşurare şi calmare. Indivizii care nu pot accesa acest sistem găsesc că este dificil să se simtă reasiguraţi, calmi/liniştiţi când generează gânduri alternative sau când se angajează în comportamente utile.

Sistemul siguranţei sociale/liniştirii - central în terapie

Fiind dat acest model de dezvoltare, social, evolutiv şi neurofiziologic, este clar de ce terapia centrată pe compasiune se focusează pe dezvoltarea sistemului securităţii sociale în terapie.

              După cum am văzut acest sistem este sensibil în mod special la semnalele interpersonale ale siguranţei sociale, acceptării şi îngrijirii. Este de asemenea cheia pentru reglarea sistemului de ghidare şi protecţie împotriva pericolului. Astfel, rolul terapeutului este de a-şi ajuta clientul să experimenteze siguranţa, în interacţiunea cu el, să tolereze şi să se simtă sigur cu ceea ce este explorat în terapie, şi să înlocuiască auto-critica cu bunătatea (Gilbert, 2007).

7.   Munca centrată pe compasiune

Compasiunea şi componentele sale pot fi definite în feluri diferite. În terapia centrată pe compasiune, compasiunea este înţeleasă în termeni de calităţi şi competenţe specifice (Gilbert, 1989, 2005a, 2007, 2009).

Important pentru terapia centrată pe compasiune este  antrenamentul minţii compasionale: prin demonstrarea competenţelor şi calităţilor compasiunii (Fig 2), terapeutul insuflă aceaste elemente clientului. Astfel, clientul este ajutat să dezvolte o relaţie internă bazată pe compasiunea faţă de sine, să o înlocuiască pe cea de condamnare, blamare şi auto-critică (tabelul 4).

Caracteristicile compasiunii

Interesul pentru bună-stare - aceasta necesită valorificarea motivaţiei pentru a se ocupa de atenuarea distresului şi facilitarea dezvoltării ţintelor îngrijirii.

Sensibilitatea  - individul este sensibil la distres şi nevoi, şi capabil să recunoască şi distingă sentimentele şi nevoile subiecţilor îngrijirii sale.

Simpatia – simpatia implică a fi mişcat emoţional de sentimentele şi distresul ţintelor (subiecţilor) îngrijirii. În relaţia terapeutică  aceasta înseamnă că, clientul este capabil să simtă terapeutul ca fiind angajat emoţional în povestea lor, opus pasivităţii emoţionale sau îndepărtării.

Toleranţa distresului - deţinerea toleranţei pentru distres înseamnă a fi capabil să deţii, să perseverezi şi să tolerezi niveluri complexe şi ridicate de emoţie, mai degrabă decât evitarea, îndepărtarea cu teamă, reprimarea, contrazicerea, invalidarea sau negarea lor. Clientul simte terapeutul capabil să-şi stăpânească propriile emoţii şi ale clientului. Terapeutul nu este alarmat, şocat sau speriat de emoţiile clientului, sau, dacă este, el le stăpâneşte şi acţionează într-un mod corespunzător.

  Empatia - a simţii empatie implică lucru pentru înţelegerea sensurilor, funcţiilor şi originilor lumii interioare altei persoane, astfel încât acea persoană poate să o vadă din punctul lui de vedere. Empatia necesită efort într-un fel pe care simpatia nu-l necesită. Auto-empatia este abilitatea de a te retrage şi a înţelege propriile gânduri şi sentimente.

  Nonjudecarea - a nu judeca înseamnă a nu condamna, critica, ruşina  sau respinge. În orice caz a nu judeca nu însemnă a nu avea preferinţe. De exemplu, nonjudecarea este importantă în psihologia Budistă  unde învăţăm să trăim momentul „aşa cum este”. În orice caz aceasta nu înseamnă că nu avem preferinţe.  Dalai Lama ar prefera ca lumea să fie mai puţin crudă şi mai compasională. 

8.  Competenţele compasiunii

Competenţele compasiunii implică crearea sentimentelor de căldură, bunătate şi suport  într-o serie de activități care sunt în esență multimodale și comune pentru alte forme de psihoterapie.

              Oamenii pot fi învățați să se implice atent într-o paletă largă de intervenții terapeutice care se focusează pe gânduri, sentimente și comportamente (Mace, 2007; Williams, 2007). Este în mod special important să ajutăm clientul cu rată ridicată de rușine și auto-critică să folosească aceste competențe cu sine. Când sunt întrebați despre textura emoțională a eforturilor de a se ajuta, clienții cu

rușine și auto-critică ridicată adesea dezvăluie că folosesc un ton intern rece, înspăimântător, agresiv pentru a încerca să-și schimbe gândurile și comportamentele. Terapeuții ar trebui să exploreze dacă clienții încearcă să se forțeze sau  să se agreseze pe sine pentru a schimba, în contrast cu a fi suportiv cu propriile eforturi de a face asta.

 Atenția compasională - Este focalizare atenției  noastre într-un fel care ne ajută și sprijină. De exemplu poate implica amintirea momentelor când am fost amabili cu alții sau alții au fost drăguți cu noi, sau ar  putea implica imagerie compasională. Dacă suntem în conflict cu cineva, adesea omitem lucrurile pe care le apreciem la aceea persoană: prin reorientarea atenției putem recâștiga o perspectivă mai echilibrată. Experiența reorientării atenției trebuie să fie asociată cu căldură, sprijin și bunătate. În terapia centrată pe compasiune, terapeutul se orientează pe identificarea punctelor forte, calităților pozitive sau competențelor clientului, cum ar fii curajul, bunătatea față de alții sau mecanisme de coping anterioare. Clienții sunt învățați să acorde atenție și să-și aducă aminte calitățile pozitive, poate revăzând memoriile pozitive și lucrând asupra acelor aspecte ale sinelui.         Terapeuții pot de asemenea prezenta exerciții de direcționare a atenției spre savurarea experiențelor, pentru a dezvolta aprecierea și recunoștința clienților. De exemplu, un individ poate fi încurajat să petreacă timp apreciind gustul mâncării, sau culoarea cerului sau un anumit tip de muzică. În multe psihopatologii, sistemul de protecție a amenințărilor va fi centrat pe probleme și dificultăți posibile, și indivizii pot de aceea beneficia din practica reorientării atenției și eliberarea din această dominanță.

 Raționamentul compasiunii - Gândirea compasională  implică felul în care  reflectăm asupra noastră, asupra lumii și a altora. În terapia cognitivă (Beck 1979), terapia dialectică comportamentală  (Linehan 1993) și în mentalizare (Fonagy 2006) avem o gamă de intervenții pentru a ajuta oamenii să dezvolte judecăți mai echilibrate.

              Terapeuții centrați pe compasiune se bazează pe aceste intervenții dar de asemenea dedică mult timp  pentru a se asigura că, clienții trăiesc gânduri alternative  ca bunătate, sprijin și utilitate. Logic nu este suficient: ”dovada” este secundară experienței de a fi ajutat și sprijinit.

              Procesul terapiei în sine, prin care terapeutul ascultă călduros, recunoaște și validează emoțiile și sensurile personale ale clienților, este important (Linehan, 1993). În special este important felul în care oamenii motivează, ruminează și reflectă asupra stărilor de spirit curente, viitorului și sentimentului de sine. Gândirea rușinoasă și auto-critica sunt clar ținta în terapia centrată pe compasiune, dar este important să înțelegem funcțiile gândirii auto/critice și fricile pe care oamenii pot să le aibă dacă renunță la ea. Terapeutul învață problemele anumitor tipuri de ruminație și felul în care substituim reorientarea compasională în gândirea cuiva.

Comportamentul compasional - Este orientat pe alinarea distresului și facilitarea dezvoltării și creșterii. Aceasta nu înseamnă evitarea angajării în realități sau sarcini comportamentale dificile sau dureroase: curajul este important în terapia centrată pe compasiune – într-adevăr cuvântul încurajare înseamnă a oferii curaj. Susţinerea clientului să aibă curaj necesită colaborare clară asupra ”noului comportament” ca intervenție compasională.

              Expunerea este experimentată în spiritul dezvoltării compasionale. Deci, spre exemplu, când indivizii trebuie să se angajeze în comportamente dificile sau înspăimântătoare, ei vor încerca să creeze un ton încurajator, calduros în mintea lor asociat cu gânduri suportive. Tot timpul clientul este încurajat să folosească căldura, compasiunea și gentilețea ca punct de referință  pentru a ne mișca spre activități mai înspăimântătoare. Aceasta este o repetiție a ceea ce s-ar întâmpla în mod normal în cadrul relației părinte –copil, unde părintele este încurajator și suportiv. În terapia centrată pe compasiune terapeutul încurajează clientul să abordeze această orientare cu sine.

              Terapia orientată pe compasiune nu ne referă doar la reacția de procesare bazată pe amenințare sau dezvoltarea diferitelor mecanisme defensive cum ar fi a învăța să fii asertiv mai degrabă decât supus: caută să stimuleze procesarea afectelor pozitive. Unii clienți au dezvoltat  frica de a se bucura sau de a face  lucruri benefice pentru sine și emoțiile pozitive pot fii simțite ca amenințătoare  deoarece sunt nefamiliare și individul se simte ”cu garda jos/nepregătit”. Sarcinile comportamentale încurajează expunerile la emoții pozitive  poate ajuta clientul să învețe să se bucure trăindu-le (frica pentru compasiune este discutată într-o secțiune separată). Ajutorarea oamenilor devine mai mult orientată pe proces mai degrabă decât orientată pe sarcină. Urmărind tradiția comportamentală, terapia centrată pe compasiune ajută oamenii să se focalizeze pe eforturile personale mai degrabă decât pe rezultate.

              Deci, clienții învață să-și urmărească eforturile indiferent  cât de mici sunt ceastea, și să aprecieze acest lucru în detrimentul concentrării asupra cât de departe de scopul lor au eșuat. Mulți clienți cu rată ridicată a rușinii și auto-criticii nu au învățat niciodată această apreciere a efortului. Din nefericire, trăim într-o societate care devine mai disprețuitoare pentru recompensarea efortului și în care mulți consideră că ”locul doi nu este suficient de bun; cine își amintește cine vine al doilea?”

Imageria compasională - Tehnica folosirii imageriei compasionale implică o serie de exerciții care ajută clientului în generarea sentimentelor de compasiune pentru sine. Există multe abordări pentru dezvoltarea sentimentelor de compasiune folosind imaginistica (Frederick 1999; Leightton 2003; Lee 2005). În terapia centrată pe compasiune terapeutul lucrează pentru a ajuta clientul să creeze și să exploreze imaginile proprii ale compasiunii ”ideale”. Terapeutul ghidează clientul spre exerciţii de imaginaţie, explorând sentimentele  asociate cu diferite imagini. Aceste imagini sunt de obicei efemere şi niciodată clare în minte. Uneori clienţii preferă imagini în care sunt prezente animale, plante, copaci sau forme de relief şi nu fiinţe umane. Acestea trebuie de asemenea imaginate ca fiind înzestrate cu sentimente, cu calităţi specifice de înţelepciune, putere, căldură şi non-judecată. Clienţii adesea preferă să-şi imagineze că imaginea lor a trecut prin situaţii similare, opusă existenţei unei  „fiinţe superioare” înafara experienţei umane. Există de asemenea exerciţii relaţionate cu postura corporală şi imaginarea propriei persoane ca o persoană profund compasională. Aceasta este ca metoda acţiunii, când cineva exersează adoptând sau intrând într-un rol particular. Clientul se imaginează pe sine ca pe o persoană puternic compasională şi explorează semnificaţia vârstei, expresiei faciale, posturii corporale, tonului vocii şi a stilului de gândire. Clienţii pot fii încurajaţi să lucreze în fiecare zi la transformarea „sinelui compasional”, folosind expresia facială, tonalitatea vocii şi stilul de gândire adecvat.

Sentimentele de  compasiune - Sentimentele de compasiune se relaţionează cu trăirea compasiunii altora pentru alţii şi pentru sine. Sentimentele de compasiune sunt generate prin modalităţi diferite, de exemplu prin intermediul relaţiei terapeutice şi concentrării atenţie, gândirii, comportamentului şi imaginaţiei.

Senzaţiile de compasiune - Senzaţiile de compasiune se referă la felul în care terapeutul ajută clientul să exploreze trăirile din organism când se concentrează să fie compasionali, trăind compasiunea altora sau fiind autocompasionali. Lucrând şi dezvoltând aceste capacităţi, terapia centrată pe compasiune încearcă să ajute clientul să dea naştere unor sentimente de căldură, bunătate şi sprijin.

         9. Importanţa auto-compasiunii

Terapia bazată pe compasiune urmăreşte o abordare comportamentală, sugerând că gândurile şi imaginile interioare pot acţiona exact ca şi stimulii externi, activând diferite părţi ale creierului. Pentru a demonstra şi explora acest lucru cu clienţii, terapeutul poate desena un contur simplu al creierului şi discuta efectele atât a stimulilor interni cât şi a celor externi. De exemplu: dacă ne este foame şi vedem o masă apetisantă (semnal extern) aceasta poate genera producerea salivei şi acizilor gastrici. Similar, doar imaginându-ne o masă apetisantă (stimul intern)  putem avea acelaşi efect fiziologic. Dacă vedem ceva de natură sexuală la televizor acest lucru poate stimula eliberarea hormonilor glandei pituitare pentru a rezulta stimularea sexuală. Dar în mod similar folosindu-ne  doar fantezia putem stimul glanda pituitară pentru acelaşi efect. Terapeutul împărtăşeşte asemenea lucruri cu clientul deoarece ne furnizează înţelegerea puternică a puterii fiziologice  pe care o au propriile gânduri, memorii şi imaginii. Terapeutul solicită clientului să evalueze cum s-ar simţii dacă cineva ar continua să facă remarci umilitoare la adresa lor, să le submineze încredere, să fie supăraţi pe ei, când lucrurile nu merg bine, în direcţia dorită. De obicei clienţii sunt capabili să identifice sentimentele de depresie şi anxietate şi pot recunoaşte că aceasta se întâmplă deoarece anumite semnale critice le stimulează sistemul de protecţie împotriva ameninţărilor. De aici terapeutul poate ajuta clientul să înţeleagă cum comutarea pe auto-critică, ruminarea /centrarea pe auto-critică, sau amintirea momentelor în care au fost criticaţi sau umiliţi, va stimula sistemul de protecţie a pericolului şi reacţiile stresogene. Într-adevăr auto-critica poate fi aşa de constantă în mintea unei persoane că le împing literalmente spre stări depresive şi anxioase. Exemplele clare despre cum gândurile şi imaginile pot stimula sistemul fiziologic, pe care terapeutul le-a oferit deja, permit clientului să aprecieze puterea potenţială a propriei auto-critici. Timpul petrecut pentru clarificarea felului în care gândurile, imaginile şi memoriile interne pot stimula diferite sisteme fiziologice, folosind exemple concrete, poate fi recompensat (aduce beneficii) pe termen lung. Conduce de asemenea direct la reorientare pe compasiune. Terapeutul subliniază faptul că, dacă primim înţelegere, bunătate şi amabilitate din partea altora  (opusă agresiunii, criticii şi umilirii) ne simţim mult mai liniştiţi, în siguranţă şi uşuraţi. Aceasta este pentru că acele semnale stimulează sisteme particulare în creier; dacă nu am avea acele sisteme nu am trăi acele sentimente. Urmează aşadar ideea că dacă putem exersa generarea acestor tipuri de gânduri, imagini (de compasiune) orientate spre sine putem fi capabili să stimulăm şi să dezvoltăm sistemul mulţumirii, liniştii sufleteşti şi a siguranţei. Într-adevăr, ideea antrenării minţii pentru a gândii şi simţii anumite lucruri ca modalitate de a stimula sistemele fiziologice este bine stabilită (Begley,  2007). 

Definiţii şi dovezi

Compasiunea auto –direcţionată, ca o modalitate de atenuare a tulburărilor psihologice a dobândit recent  interesul cercetătorilor. Definiţiile auto-compasiunii variază. Terapeuţii (stimei de sine cognitive) McKay şi Fanning (1992) abordează auto-compasiunea ca înţelegere, acceptare şi iertare.

              Din perspectiva psihologiei sociale şi a tradiţiei budiste, Neff (2003a, b) abordează compasiunea ca fiind alcătuită din trei constructe bipolare relaţionate cu bunătatea, umanitatea şi înţelegerea. Bunătatea implică înţelegerea dificultăţilor unei persoane, bunătate şi căldură în faţa eşecului mai degrabă decât judecată aspră şi auto-critică. Umanitatea implică abordarea experienţelor unei persoane ca parte a condiţiei umane mai degrabă decât personală, izolată şi ruşinoasă; acceptarea conştientă implică conştientizarea şi acceptarea gândurilor şi sentimentelor dureroase şi nu îndepărtarea sau negarea lor.

              Terapia centrată pe compasiune se bazează pe capacităţile şi calităţile compasiunii aşa cum au fost descrise în fig. 2.  Un număr semnificativ de cercetători s-au centrat pe diferenţele dintre auto-compasiune şi stima de sine (Neff, 2003a,b, 2007; Gilbert, 2005b, Leary, 2007). De exemplu stima-de sine tinde să crească atunci când ne descurcăm bine, avem reuşite şi realizări, în timp ce auto-compasiunea este importantă atunci când ne descurcăm prost; stima de sine ne poate oferi un sens al compasiunii favorabile cu alţii, când gândim în termeni de rang social, întrucât auto-compasiunea se bazează pe similarităţile noastre comune cu umanitatea. În mod hotărâtor auto-compasiunea se bazează pe generarea unui tip particular de emoţie referitoare la sine, care poate fi vag numită căldură sufletească şi bunătate. Există limite,  dar cercetări din ce în ce mai numeroase evidenţiază valoarea antrenării oamenilor în auto-compasiune atât la studenţi (Leary, 2007) cât şi la populaţia clinică (Gilbert, 2006; Mayhew, 2008).

      10.  Frica de compasiune

Mulţi clienţi nu pot accesa uşor sistemul liniştirii şi siguranţei sociale care stă la baza compasiunii. De fapt, o parte semnificativă din munca în terapia centrată pe compasiune constă în provocarea fricilor şi rezistenţelor oamenilor în a devenii auto-compătimitori şi uneori iertători şi compătimitori cu alţii.    Teoreticienii ataşamentului sugerează că, semne ale bunătăţii şi compasiunii  altor persoane (în special terapeut) vor reactiva sistemul ataşamentului (Mikulincer, 2007). Când se întâmplă acest lucru memoriile şi sentimentele (complexe şi nerezolvate) din interiorul sistemului de ataşament pot apărea la suprafaţă.

              În mod obişnuit, pentru persoanele cu auto-critică şi ruşine ridicată, în special cele cu istoric aspru, nemilos, începerea experienţierii căldurii şi bunătăţii în terapie poate stârni durere şi tristeţe considerabilă. Acesta este „numit distres” şi se pierde odată ce sistemul securităţii sociale recunoaşte că acolo poate fi un răspuns de la cineva grijuliu. Unii clienţi sunt copleşiţi sau chiar se disociază de durerea suferinţei lor.

              Terapeutul orientat pe compasiune va ajuta clientul să-şi normalizeze, valideze, stăpânească şi să lucreze cu aceste sentimente. Într-un studiu recent am descoperit că unele persoane consideră imageria centrată pe compasiune ca fiind stresantă (Rockliff, 2008). Pot exista multe motive pentru acest lucru, inclusiv activarea unei puternice tristeţi şi supărări, emoţii condiţionate de abuz asociate cu apropierea sau jena de apropiere. Aceste persoane pot fi printre cele mai dificil de ajutat să-şi dezvolte auto-compasiunea, cu toate acestea odată ce fricile şi rezistenţele confruntate, ei pot de asemenea câştiga enorm din antrenamentul minţii compasionale – deşi aşteptăm dovezi ale cercetării pentru acest lucru. Cum am menţionat anterior unii clienţi au credinţe negative vizavi de compasiune. Bunătatea pentru propria persoană poate fi privită cu suspiciune, ca fiind pre blând, îngăduitor sau nemeritat. Aceasta indică de obicei o frică de a dezvolta şi experienţia auto-compasiunea. Explorarea poate dezvălui că oamenii se tem că dacă vor renunţa la auto-critică vor deveni leneşi, neplăcuţi şi neiubiţi. Unii consideră că vor fi pedepsiţi pentru auto-compasiune plătind pentru asta mai târziu sau dacă nu oricum le va fi luată. Terapeutul explorează constant interacţiunea dintre funcţiile auto-criticii şi frica şi evitarea auto-compasiunii.

              În acest articol am subliniat importanţa compasiunii în terapie şi am accentuat faptul că compasiunea necesită curaj şi angajament direct în expunerea la situaţii, sentimente sau amintiri  ameninţătoare, înfricoşătoare. Diferiţi terapeuţi abordează acest lucru în diferite moduri (Brewin, 2003; Ogden, 2006; Van der HArt, 2006; Wheatley, 2007), dar ele pot fi mai uşor abordate dacă s-a lucrat pe compasiune, înainte sau în acelaşi timp cu expunerea şi restructurarea. Mai mult compasiunea este descrisă pentru a stimula sentimentele, de siguranţă, căldură şi conexiune care au un efect direct de liniştire asupra sistemului de protecţie a pericolului (e.g. Kirsch, 2005).

11.  Concluzii

Terapia centrată pe compasiune este o terapie integrativă care îşi are originile în psihologia socială, evoluţionistă şi Budistă şi în neuroştiinţe. Îşi are rădăcinile de asemenea în multe alte modele terapeutice care au dezvoltat intervenţii specifice pentru diferite probleme de sănătate mentală.

              Terapia centrată pe compasiune se înscrie în tradiţia care caută să construiască o ştiinţă a psihoterapiei bazată pe cercetare şi înţelegerea felului în care funcţionează mintea umană, mai degrabă decât fiind orientată spre o şcoală, model sau proces particular. Există o tradiţie îndelungată a intervenţiilor bazate pe compasiune în psihologia budistă şi în mod evident terapia orientată pe compasiune a fost influenţată de acest istoric. Cât despre dezvoltările din psihoterapie , rezultatul şi procesul cercetării este cheia pentru viitorul terapiei centrate pe compasiune. Cu toate că există date limitate asupra valorii acestei abordări (gilbert 2006; Mayhew 2008) sunt multe de făcut pentru atragerea finanţărilor potrivite pentru a cerceta eficacitatea acestei intervenţii.

Bibliografie:

  • Andrews B (1998) Shame and childhood abuse. In Shame: Interpersonal Behavior, Psychopathology and Culture (eds P Gilbert, B Andrews): 176– 90. Oxford University Press.
  • Beck AT, Rush AJ, Shaw BF, et al (1979) Cognitive Therapy of Depression. John Wiley & Sons.
  • Begley S (2007) Train your Mind: Change your Brain. Ballantine Books.
  • Bowlby J (1969) Attachment. Vol. 1: Attachment and Loss. Hogarth Press.
  • Brewin CR (2003) Post-Traumatic Stress Disorder: Malady or Myth. Yale University Press.
  • Brewin CR (2006) Understanding cognitive behaviour therapy. A retrieval competition account. Behaviour Research and Therapy; 44: 765–84.
  • Carter CS (1998) Neuroendocrine perspectives on social attachment and love. Psychoneuroendocrinlogy; 23: 779–818.
  • Caspi A, Moffitt TE (2006) Gene–environment interactions in psychiatry. Joining forces with neuroscience. Nature Reviews Neuroscience; 7: 583–90.
  • Dalai Lama (1995) The Power of Compassion. HarperCollins.
  • Dalai Lama (2001) An Open Heart: Practising Compassion in Everyday Life (ed N Vreeland). Hodder & Stoughton.
  • Davidson RJ, Harrington A (eds) (2002) Visions of Compassion: Western Scientists and Tibetan Buddhists Examine Human Nature. Oxford University Press.
  • Davidson RJ, Kabat-Zinn J, Schumacher J, et al (2003) Alterations in brain and immune function produced by mindfulness meditation. Psychosomatic Medicine; 65: 564–70.
  • Depue RA, Morrone-Strupinsky JV (2005) A neurobehavioral model of affiliative bonding. Behavioral and Brain Sciences; 28: 313–95.
  • Fonagy P, Target M (2006) The mentalization-focused approach to self pathology. Journal of Personality Disorders; 20: 544–76.
  • Frederick C, McNeal S (1999) Inner Strengths: Contemporary Psychotherapy and Hypnosis for Ego Strengthening. Lawrence Erlbaum Associates.
  • Gilbert P (1989) Human Nature and Suffering. Lawrence Erlbaum Associates.
  • Gilbert P (1998) The evolved basis and adaptive functions of cognitive distortions. British Journal of Medical Psychology; 71: 447–64.
  • Gilbert P (2000) Social mentalities: internal ‘social’ conflicts and the role of inner warmth and compassion in cognitive therapy. In Genes on the Couch: Explorations in Evolutionary Psychotherapy (eds P Gilbert & KG Bailey): pp 118–50. Psychology.
  • Gilbert P (2001) Evolutionary approaches to psychopathology. The role of natural defences. Australian and New Zealand Journal of Psychiatry; 35: 17–27.
  • Gilbert P (ed) (2005a) Compassion: Conceptualisations, Research and Use in Psychotherapy. Routledge.
  • Gilbert P, Irons C (2005b) Focused therapies and compassionate mind training for shame and self-attacking. In Compassion: Conceptualisations,
  • Research and Use in Psychotherapy (ed P. Gilbert): 263–325. Routledge.
  • Gilbert P, Procter S (2006) Compassionate mind training for people with high shame and self-criticism. A pilot study of a group therapy approach. Clinical Psychology and Psychotherapy; 13: 353–79.
  • Gilbert P (2007) Psychotherapy and Counselling for Depression (3rd edn). Sage.
  • Gilbert P (2009)The Compassionate Mind: A New Approach to Life’s Challenges. Constable-Robinson.
  • Kaufman G (1989) The Psychology of Shame. Springer.
  • Kirsch P, Esslinger C, Chen Q, et al (2005) Oxytocin modulates neural circuitry for social cognition and fear in humans. Journal of Neuroscience; 25: 11489–93.
  • Leary MR, Tate EB, Adams CE, et al (2007) Self-compassion and reactions to unpleasant self-relevant events. The implications of treating oneself kindly. Journal of Personality and Social Psychology; 92: 887–904.
  • LeDoux J (1998) The Emotional Brain. Weidenfeld and Nicolson. Lee DA (2005) The perfect nurturer: a model to develop a compassionate mind within the context of cognitive therapy. In Compassion:
  • Conceptual isations, Research and use in Psychotherapy (ed P Gilbert): 326–51. Brunner-Routledge.
  • Leighton TD (2003) Faces of Compassion: Classic Bodhisattva Archetypes and their Modern Expression. Wisdom Publications.
  • Linehan M (1993) Cognitive Behavioral Treatment of Borderline Personality Disorder. Guilford Press.
  • Lutz A, Brefczynski-Lewis J, Johnstone, T, et al (2008) Regulation of the theme neural circuitry of emotion by compassion meditation: effects of the meditative expertise. Public Library of Science; 3: 1–5.
  • Mace C (2007) Mindfulness in psychotherapy: an introduction.
  • Advances in Psychiatric Treatment; 13: 147–54. Marks IM (1987) Fears, Phobias and Rituals: Panic, Anxiety and their Disorders. Oxford University Press.
  • Mayhew S, Gilbert P (2008) Compassionate mind training with people who hear malevolent voices. A case series report. Clinical Psychology and Psychotherapy; 15: 113–38.
  • McKay M, Fanning P (1992) Self-Esteem: A Proven Program of Cognitive Techniques for Assessing, Improving, and Maintaining Your Self-Esteem (2nd edn). New Harbinger Publishers.
  • Mikulincer M, Shaver PR (2007) Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change. Guilford Press.
  • Neff KD (2003a) Self-compassion. An alternative conceptualization of a healthy attitude toward oneself. Self and Identity; 2: 85–102.
  • Neff KD (2003b) The development and validation of a scale to measure self-compassion. Self and Identity; 2: 223–50.
  • Neff KD, Rude SS, Kirkpatrick KL (2007) An examination of selfcompassion in relation to positive psychological functioning and personality traits. Journal of Research in Personality; 41: 908–16.
  • Ogden P, Minton K, Pain C (2006) Trauma and the Body: A Sensorimotor Approach to Psychotherapy. Norton.
  • Pani L (2000) Is there an evolutionary mismatch between the normal physiology of the human dopaminergic system and current environmental conditions in industrialized countries? Molecular Psychiatry; 5: 467–75.
  • Panksepp J (1998) Affective Neuroscience. Oxford University Press.
  • Porges SW (2007) The polyvagal perspective. Bioloical Psychology; 74: 116–43.
  • Rector NA, Bagby RM, Segal ZV, et al (2000) Self-criticism and dependency in depressed patients treated with cognitive therapy or pharmaco therapy. Cognitive Therapy and Research; 24: 571–84.
  • Rockliff H, Gilbert P, McEwan K, et al (2008) A pilot exploration of heart rate variability and alivary cortisol responses to compassion-focused imagery. Journal of Clinical Neuropsychiatry; 5: 132–9.
  • Rosen JB, Schulkin J (1998) From normal fear to pathological anxiety. Psychological Bulletin; 105: 325–50.
  • Schore AN (1998) Early shame experiences and infant brain development. In Shame: Interpersonal Behavior, Psychopathology and Culture (eds P Gilbert, B Andrews): 57–77. Oxford University Press.
  • Uväns-Morberg K (1998) Oxytocin may mediate the benefits of positive social interaction and emotions. Psychoneuroendocrinology; 23: 819– 35.
  • Van der Hart O, Nijenhuis ERS, Steele K (2006) The Haunted Self: Structural Dissociation and the Treatment of Chronic Traumatization. Norton.
  • Wang S (2005) A conceptual framework for integrating research related to the physiology of compassion and the wisdom of Buddhist teachings. In Compassion: Conceptualisations, Research and Use in Psychotherapy (ed P Gilbert): 75–120. Brunner-Routledge.
  • Wheatley J, Brewin CR, Patel T, et al (2007) “I’ll believe it when I see it”: imagery re-scripting of intrusive sensory memories. Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry; 39: 371–85.
  • Williams M, Teasdale J, Segal, Z, et al (2007) The Mindful Way Through Depression: Freeing Yourself from Chronic Unhappiness. Guilford Press.

 

 

 

 

Ultima modificare Miercuri, 28 Ianuarie 2015 21:25
IRPI Admin

IRPI Admin

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

Articole recente - IRPI Admin

înapoi la partea de sus