INSTITUTUL ROMAN DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

Selectie rapida

Condiţionarea istorică a abordării cognitive şi integrării în psihoterapie, Stefan Leder

Miercuri, 11 Februarie 2015 18:26 Scris de  IRPI Admin
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

Condiţionarea istorică a abordării cognitive şi integrării în psihoterapie, Stefan Leder 

Traducere: Psihoterapeut  Integrativ Alexandra Cercel

 Sursa:  Archives of Psychiatry and Psychotherapy, 2008; 1, 5-20, secventa

Psihoterapia ca metodă distinctă de tratament a fost folosită în lume pentru puţin mai mult de o sută de ani; o perioadă relativ scurtă, mai ales pe fondul lungii istorii a ştiinţei medicinei. Începuturile teoriei şi practicii clinice sistematice au fost dominate de psihanaliză, care era foarte răspândită la răscrucea dintre secolele al 19-lea şi al 20-lea şi în primele decade ale secolului al 20-lea. În Polonia, înainte de Al Doilea Război Mondial, psihoterapia, ca metodă  de tratament a unui specialist independent, nu era deosebit de populară. Mai mult decât atât, o mare parte din personalul psihiatric a fost ucis în timpul războiului şi al ocupaţiei naziste, ceea ce a fost unul din factorii ce au împiedicat dezvoltarea psihoterapiei. Dealtfel, în timpul războiului, aproape toate legăturile cu ideile, concepţiile contemporane în psihologie au fost rupte şi înlocuite cu interpretări superficiale şi simpliste ale teoriei lui Pavlov. Câţiva psihiatri au continuat să popularizeze şi să predea psihoterapie, printre care profesori universitari ca Tadeusz Bilikiewicz, Stanisław Cwynar, Adrian Demianowski şi Kazimierz Dąbrowski, în timp ce psihoterapia individuală era practicată de Dr. Zofia Szymańska, Dr. Mazur şi Dr. Zajączkowski.

Abia spre mijlocul anilor ’50 a fost fondat primul centru ce folosea psihoterapia ca tratament de bază pentru nevroze. În acelaşi timp, câteva dintre clinicile şi spitalele psihiatrice aplicau forme variate de psihoterapie ca suport pentru tratamentul medical. Nu este o sarcină uşoară a rezuma backgroundul teoretic al terapiilor practicate în acele şi alte centre în timpul acelei perioade, e.g. echipa din Rasztów, împreună cu alţi terapeuţi individuali ce lucrau în anii ’50, au împrumutat din conceptele psihanalitice şi psihodinamice, în timp ce echipa psihiatrică din Klinika Krakowska (Profesorul A. Kępiński) făcea apel la teorii eclectice. În Secţia pentru nevroze  de la Institutul Psihoneurologic, unde au fost făcute primele eforturi  de a practica terapia de grup în clinica psihiatrică (Leder, Wolska), s-a făcut treptat mai multă cercetare şi practică pentru a crea un model teoretic identificat ca fiind eclectic, dar bazat pe principiul conform căruia psihoterapia cu pacienţi non-psihotici este un proces de învăţare şi reînvăţare, axat pe schimbarea atitudinilor, îmbunătăţirea abilităţilor de rezolvare a conflictelor interne şi exerne şi creşterea abilităţii de a funcţiona bine în roluri sociale. În practica lor clinică, autorii programului au făcut referire la câteva concepte foarte cunoscute în literatură, cum ar fi:

-       teoria şi practica lui P. Dubois [1] – considerat în ghidurile psihiatrice creatorul metodei persuasuinii, eficientă în tratamentul psihonevrozei,

-       psihagogia („psichagogics”) – A. Kronfeld [2]

-       concepţiile lui J. Frank, prezentate sintetic în „Persuasiune şi vindecare” [3]

-       terapia psihogenetică a lui W.N. Miasiszczew [4],

-       conceptul de atitudine al lui G. Allport [5],

-       cercetarea cu privire la caracteristicile dinamicilor de grup din şcoala lui K. Lewin

-       conceptele lui Pavlov de activitate neurologică crescută şi cel al rolul sistemului de semnalizare secundar.

La acel moment, consideram că a influenţa psihicul unei persoane prin semnale verbale şi non-verbale era un element comun al acestor concepte; în tratament, psihicul unui pacient ce suferă şi este neajutorat caută ajutor, alinare, suport de la un „vindecător” investit cu autoritate, cunoaştere, competenţă şi statut social. Un vindecător furnizează suportul dorit el însuşi sau cu ajutorul unui grup de oameni, adresându-se emoţiilor, conştiinţei şi comportamentului persoanei în nevoie, care sunt adesea alterate şi patologizate prin impactul unui întreg set de factori: biologici şi psihologici, dar şi sociali şi culturali. Aceşti factori modelează trăsăturile de personalitate individuale ale unei persoane, făcând percepţiile, viaţa emoţională şi răspunsurile la diverse situaţii ca: boala, suferinţa, pericolul, haosul sau pierderea controlului  diferite pentru fiecare individ în parte. Un „vindecător” oferă ajutor identificând boala, explicând motivele din spatele ei şi oferind potenţial pentru schimbare şi vindecare. El recomandă tratament şi proceduri specifice, inclusiv medicaţie. El se adresează conştiinţei pacientului, minţii şi raţiunii acestuia, pe baza principiului conform caruia acestea sunt factori decisivi ce determină acţiunile personale emoţii şi sentimente.

În general majoritatea ghidurilor de psihiatrie îi menţionează pe S. Freud şi P. Dubois ca fondatorii primelor concepte teoretice coerente în psihoterapie la răscrucea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Se pare că cel din urmă a fost deosebit de important în formularea teoriilor cognitive ulterioare.

Merită citate câteva din ideile lui Dubois. A fost medic si profesor de neurologie în Brno, printre multe alte publicaţii, autorul unei cărţi mediale foarte populare publicate înainte de Primul Război Mondial: „The Psychoneuroses and Their Moral Treatment” (1904) [1]:

Este adevărat că impresiile şi opiniile sunt bazate pe, îndrăznesc să spun, observatii şi consideraţii credibile [...] dar le lipseşte totuşi recunoaşterea victorioasă a autorităţii ştiinţifice [...] sunt uluit de cat de uşor o persoană poate elimina stări de boală ale sufletului, care, pentru decenii, ar fi putut fi pentru pacient o fundaţie a credinţelor ameninţătoare şi eronate cu privire la propria sa proastă funcţionare corporală si mentală, şi poate fi condus spre o gândire clară şi o filozofie de viaţă sănătoasă [...]. Vulerabilitatea pacientului creşte odatpă cu suferinţa sa dacă îi poţi dovedi că propria sa stare mentală şi fragilitate a sufletului şi caracteruliu său joacă un rol semnificativ în dezvoltarea propriei boli şi că este necesar să îşi schimbe condiţia pentru a fi vindecat atunci stim că avem un elev talentat. Va deveni un adept entuziast al terapiei ca rezultaz al înţelegerii faptuliu că schimbarea pe care o aduce este doar in favoarea sa [...]. Este uşor a-i arăta că el insuşi clădeşte pe propria suferinţă cu fricile şi anxietăţile sale, că astfel chiar cultiva frică şi anxietate [...]. Frica este principala greşală a celor ce sunt slabi în sufletul lor.” Dar „tratarea psihonevrozei nu poate fi limitată doar la tratarea simptomelor curente sau a căderilor prin tratament somatic sau spritual, rezolvând doar cauzele ei imediate. Pentru a preveni alte boli în viitor este necesară schimbarea dispoziţiei mentale a pacientului. Trebuie să subliniez aici faptul că aceasta sarcina educaţională este mult mai usoară decât este considerată in mod curent, în special când vizează probleme etice şi valori de viaţă [...]. Doar prin conversaţie intimă şi prietenoasă o persoană poate obţine informaţii despre pacientul său [...] este crucial să-i facem să creadă în ei înşişi din nou, să îi învăţăm să îşi depăşească îndoielile şi să înveţe autocontrolul [...]. Toate necazurile noastre emoţionale sunt direct legate de percepţii intelectuale controlate de minte [...]. Autoperfecţionarea ar trebui să ne conducă spre insight etic care ne controlează impulsurile emoţionale până când acestea sunt revizuite şi acceptate de către raţiune [...]. Acest lucru poate fi obţinut doar prin educarea continuă a raţiunii. Pacienţii pot fi învăţaţi acest lucru; şi intradevăr nu prin deducţie matematica ci prin dialectică etică [...]. Grecii antici au fost cei care au spus: cunoaşterea este virtute.”

Chiar dacă limbajul lui Dubois este puţin arhaic, mare parte din gândirea sa indică faptul că acesta împărtăşea ideile Iluminismului si credinţa acestuia în progres. El credea in liberul arbitru, sentimeltul responsabilităţii şi forţa interioară de a face alegeri conştiente, de a dezvolta gândirea raţională şi de a obţine autocunoaştere şi autoperfecţionare. Psihoterapia, înţeleasă ca „ortopedie morală” poate sprijini acest proces. Această direcţie în gândirea despre tulburările nevrotice, „ce deteriorează întreaga personalitate, elementele cele mai de bază ale Eului pacientului”, şi despre tratamentul lor eficient presupunea proximitate exclusivă a procesului psihologic de vindecare şi educare, chiar dacă cel din urma este considerat a fi baza educării copiilor şi adolescenţilor. Şi aşa a apărut termenul de „psihagogie” (psychagogics).

Opera lui Kronfeld [2] Psychagogik oder Psychotherapeutische Erziehungslehre, publicată la Berlin in 1927; Die Psychischen Heilmethoden, editată de K. Birnbaum a constituit o contribuţie considerabilă la înţelegerea în profunzime a diferenţelor dintre educaţie şi psihoterapie. Autorul a dezbătut, de asemenea, dezvoltarea psihanalizei, care, în propria sa interpretare, accentua importanţa insight-ului intelectual şi emoţional. Opera sa, cu siguranţă, a asigurat o compensare a tendinţei generale de a reduce psihoterapia mai degrabă la o predare primitivă şi mecanică. Kronfeld merită citat cu această ocazie, pentru a-i ilustra transformarea ce a avut loc la acel moment în înţelegerea nevrozei şi a psihoterapiei, ca rezultat al dezvoltării psihanalizei şi a metodelor sugestive şi comportamentale. Aceste transformări au fost legate de cunoştinţele dobândite în Primul Război Mondial despre sursa tulburărilor şi mecanismelor de tratament: „Toate procedurile şi mecanismele ce s-au născut din psihoterapie aparţin arsenalului psihagogiei, arta tratamentului medical şi uman al unei persoane suferinde [...]. Terapeuţii ce nu urmează această cale nu sunt sub nici o forma terapeuţi independenţi [...]. Psihagogia [...] cunoştinţele şi abilităţile de „vindecare” trebuie să valorifice toată gama de proceduri şi metode, în funcţie de tipul tulburării şi simptome [...]. Folosind psihoterapia, un medic nu-şi poate limita munca la domeniul medical, ci trebuie, cel puţin în cadrul obiectivelor educaţionale pe care incearcă să le atingă, să depăşească aceste graniţe [...]. Există, de asemenea, sarcina de a aduce o persoană ce suferă mai aproape de comunitate, de a le reconcilia pe cele două la nivel extern şi, pe cât posibil, şi intern. Nu este vorba de conversie, ci despre a aduce un pacient mai aproape de realitate. Psihoterapia îşi propune să atingă patru obiective: ca pacienţii să devină mai puternici, mai responsabili, independenţi şi sănătoşi [...]. Influenţa pe care un terapeut o are asupra pacienţilor săi face procesul mai usor, printre altele, făcând apel la sinceritatea pacientului, la nevoia sa de a înfrunta adevărul şi de a obţine insight-uri despre propria viaţă.

Acum putem vedea cu uşurinţă că psihologia era un proiect destul de ambiţios, cu multe sarcini şi obiective ce s-au folosit de descoperirile altor orientări în psihoterapie şi de proceduri variate pentru a atinge aceste obiective. Din perspectiva actuală, această abordare ar putea fi clasificată ca integrativă.

A. Adler, odată ce a abandonat freudianismul ortodox şi, în special a tezei despre rolul decisiv al libidoului şi, de asemenea, drept consecinţă a experienţei acumulate în lucru cu un alt grup de pacienţi din instituţii de asistenţă socială in Viena, a observat clar relevanţa factorilor socio-culturali în originea nevrozei.

El a subliniat rolul „luptei pentru putere” în societatea competitivă. A fost unul dintre pionierii terapiei de grup pentru pacienţi cu nevroze, tulburări sexuale, alcoolism, şi pentru familiile acestora. Privind la originile acestor probleme, Adler incerca să aibă un impact asupra atitudinilor si modurilor de abordare a problemelor pe care viaţa le aduce, de exemplu el a încercat să influenţeze „stilul şi planul de viaţă” „compensând pentru deficitele unei persoane” si „evadarea în boală”.

Termenul din urmă a căpătat un anumit sens peiorativ după introducerea ajutorului de stat in Germania în 1874 şi, în special după experienţa şi observaţiile legate de tratamentul nevrozelor „traumatice”, „de afirmare” (claim neurosis) şi „de război” în timpul Primului Război Mondial. Se purtau dispute aprinse între psihiatrii germani despre originile şi metoda de tratament ale acestor suferinţe, ce reflectau conflictul mai general al celor doua concepţii despre existenţa umană: reactivă şi cognitivă, reflectate în viziunea lui Kretchmer, cunoscut in Polonia la acel moment.

În încercarea de a explica mecanismele tulburărilor isterice întâlnite pe front la soldaţi în situaţii de pericol iminent şi dramatic, Kretchmer subliniază importanţa formelor primitive, biologice de adaptare (hipobulice), drept pentru care a recomandat tratamente ce reuneau metodele directive, instructive (protreptice) cu hipnoza fracţionată şi, remarcabil, cu analiza psihologică centrată pe realizarea unui anumit insight intelectual. Această metodă de tratament era orientată pe schimbarea motivaţiei pacientului prin stimularea „voinţei de a fi sănătos”.

După Primul Război Mondial, în special după emigrarea în SUA a multor psihanalişti germani, a apărut o nouă mişcare culturală psihanalitică ce lua în considerare opera lui Ernst Mayer. Mişcarea scotea în evidenţă rolul condiţiilor de mediu în originia unor sentimente ca insecuritatea, alienarea, singurătatea şi neputinţa, sentimente ce contribuiau la generarea diverselor conflicte interne şi rezultau în disfuncţii de personalitate, ce fac autoactualizarea un lucru imposibil, drept pentru care s-au concentrat asupra căutării unui Sine ireal, idealizat. Accentul cădea aici pe „reorientarea” prin „autocunoaştere”, pentru a reface sau descoperi moduri de a reconcilia conflictele vieţii şi asumarea responsabilităţii, prin o capacitate şi abilitate crescută de a face alegeri şi de a lua decizii.

Introducerea Serviciului Naţional de Sănătate în Anglia în 1948, impreună cu dezvoltarea psihiatriei sociale în ţările anglo-saxone şi Germania, au jucat un rol la fel de important în transformarea psihanalizei şi evoluţia diverselor curente psihodinamice. Aceste noi evoluţii au însemnat creşterea numărul de pacienţi trataţi, durata tratamentului trebuia redusă şi pacienţilor pe termen lung, atât psihiatrici, cât şi somatici, trebuia să li se ofere oportunităţi de resocializare şi reabilitare. Aceasta se întâmpla când diverse noi experimente cu noi forme de terapie ieşeau la iveală, printre care cele ce presupuneau cooperarea activă a pacienţilor în procesul de tratament şi împărţirea responsabilităţii. Aceste idei au fost implementate prin activităţi de grup, prin democratizarea structurilor spitaliceşti şi prin schimbări în relaţiile dintre diversele grupuri de personal medical şi dintre personalul medical şi pacienţi. Acest nou concept în terapie a creat baza ideii de „comunitate terapeutică”. De asemenea, a fost indeaproape legată de noua înţelegere a ideii de grup, considerându-l a fi atât unul dintre factorii cauzali de bază a tulburărilor, cât şi una dintre uneltele de tratament, ceea ce a afectat gradul de cooperare dintre medici şi alte grupuri profesionale. Medicii au intrat, de asemenea, în casele pacienţilor şi la locul de muncă al acestora. Se creau noi grupuri, cum ar fi: comunitatea locală, familia şi grupuri de auto-ajutorare; noi cluburi şi asociaţii ale foştilor pacienţi se înfiinţau şi se iniţiau variate grupuri de acţiune în companii ce angajau persoane cu dizabilităţi şi în centrele de reabilitare.

Acest proces s-a îmbinat cu nevoia de a integra grupurile şi de a asigura continuitatea cu grupuri de alte tipuri, ce lucrează în alte structuri organizaţionale. Grupuri asociate cu pacienţi sau cu personal medical erau folosite peste tot, de exemplu grupuri Balint pentru medici şi asistente medicale sau grupuri de formare pentru personalul medical sau administrativ. Principala idee din spatele activităţii lor face referire la concepte psihodinamice, umaniste (grupuri de întâlnire), la teoria şi pactica cu grupuri mici (grupurile T ale lui K. Lewin) şi la principiile grupurilor didactic-psihologice. Aceste tipuri de formare, în grup, pentru psihiatri, psihologi şi psihoterapeuţi erau de asemenea didn ce în ce mai răspândite şi în Polonia.

În Uniunea Sovietică, activităţile de grup au fost introduse în spitalele psihiatrice pentru pacienţi cu diverse diagnostice, pe baza conceptului de psihoterapie raţională, activă, îmbinată cu socioterapie şi terapie ocupaţională. Activităţile grupurilor didactic-psihologice includeau lecturi şi discuţii, ce se refereau la problemele pe care pacienţii le aveau. La şedinţele de grup se foloseau şi diverse materiale adiţionale ca: istoricul unor pacienţi anonimi, filme şi poze.

Acesta a fost şi momentul în care s-a dezvoltat consilierea profesională şi psihologică, ce implica psihologi, pedagogi şi lucrători sociali, de multe ori cu pregătire academică. Faptul că diverse forme de psihoterapie şi consiliere au evoluat împreună a contribuit la îmbogăţirea consilierii cu tehnici psihoterapeutice, folosite pentru a determina schimbări comportamentale rapide, modificarea unor factori de mediu sau creşterea abilităţii persoanei de a-şi folosi mai bine potenţialul şi de a-şi îmbunătăţi funcţionare în multe aspecte ale vieţi sociale.

Mulţi autori au încercat învingă simplificările şi limitările terapiei i.e. în relaţie cu pacienţi psihotici sau pacienţi cu tulburări de personalitate prin întrebuinţarea filosofiei existenţialiste şi conceptelor personologice (V.E. Frankl, R. May, C. Rogers), gestaltului şi teroriile rolului (F. Perls, E. Berne), teoriile învăţării (L. Krasner, A. Bandura, M. Lazarus), concepte ale comunicării (G. Bateson, P. Watzlawick, R. Brandler) şi tehnici cognitive (G. Kelly, A. Ellis, M.J. Mahoney, D. Meichenbaum, A.T. Beck). Ceea ce multe dintre aceste teorii au în comun este centrarea pe dimensiunea umanistă a omului, dezvăluit în dorinţa şi căutarea de dezvoltare, autoactualizare şi autodeterminare, pentru a crea relaţii strânse şi pozitive cu alţi oameni şi pentru a fi activ şi creativ în propria viaţă. Aceste teorii fac referire la „a fi în prezent” ca la punctul de început constructiv al dezvoltării, definind tulburările drept un obstacol sau blocaj al potenţialului unei persoane apărut din cauza unor factori externi. Învăţarea a cum pot depăşi aceste bariere este, aşadar, înţeleasă a fi esenţa tratamentului, ca şi a face mai uşor pentru pacienţi să devină liberi de presiuni şi piedici, în scopul lărgirii propriei conştiinţe, ceea ce le va permite să ia decizii pe baza propriului sistem de valori, astfel obţinând libertate. Unii dintre aceşti autori lucrează cu modele atât psihodinamice, cât şi cognitive, dar îşi identifică apartenenţa la o şcoală sau teorie în moduri diferite. De fapt, discută aceleaşi fenomene folosind terminologii diferite. Adesea, recunosc însemnătatea nevoilor instinctive sau determinate biologic în originea tulburărilor, tratându-le ca factorii principali din spatele sistemului motivaţional al individului. În acelaşi timp, subliniază importanţa condiţiilor socio-culturale ce afectează procesele conştiente şi inconştiete ce formează această ierarhie, cu accent pe rolul activ şi creativ al subiectului.

Ceea ce aceşti autori mai au în comun este viziunea lor asupra utilităţii şi eficienţei manifestării, identificării şi descărcării emoţiilor, a devenirii conştient de propriile nevoi şi scopuri, a jocului de rol, a metodelor de comunicare şi a modificării modelelor de interacţiune. De asemenea, cad de acord asupra faptului că scopurile clar identificate sunt mai uşor de atins în grup, cu toate că au viziuni diferite asupra rolului grupului şi terapeutului şi asupa optări pentru anumite tehnici.

Aprofundări, îmbogăţiri şi transformări similare au avut loc în behaviorism, mai ales în SUA în prima jumătate a secolului 20, urmând activitatea lui Watson, Skinner şi a altora şi bazându-se în principal pe modelul omului reactiv. În anii ’50 au devenit populare metodele de tratament centrate pe învăţare (Wople, Eysenck, Franks, Rachhman). Eficienţa lor era justificată prin modelul empiric S-R (stimul - răspuns). Unele efecte pozitive ale acestor metode de tratament au creat aşteptări exagerate, ce au rezultat într-un oarecare grad de dezamăgire apărut în anii ’60. Caracterul insuficient al modelului S-R a fost dezvăluit introducând un factor „O” (organism) în ecuaţie. Încercări adiţionale au fost făcute pentru a îmbunătăţi metodele de tratament, luând în considerare variabila „O”, ce includea transformarea impulsurilor (informaţiei) primite şi integrarea lor prin intermediul simbolurilor şi schemelor cognitive codate în memorie. Acest proces a dus la introducerea legilor euristice a învăţării,schimbărilor în comportament, autocontrolului, rezolvarea problemelor şi realizarea sarcinilor (Luria, Vîgotski, Galperin, Meichenbaum, Goldfried et al.). Această nou experimentată proximitate a abordării comportamentale şi conceptelor cognitive a fost facilitată nu doar prin participarea dominantă a psihologilor în crearea intergrării, ci şi prin popularitatea în creştere a fondatorului terapiei raţional-emotive – Albert Ellis. Ellis a extras o mare parte din operele lui Dubois, făcând ideile acestuia mai clare şi dezvoltându-le în propriile sale concepte. El a extins ideile lui Dubois, punând accentul pe relaţia dintre gândire, emoţii şi comportament.

Motive similare pot fi întâlnite şi în opera târzie a lui Meichenbaum, Mahoney şi mulţi alţi psihologi americani, cu toate că erau fie nefamiliarizaţi cu ideile dezvoltate de predecesorii lor europeni, fie le minimalizau realizările, fapt vizibil clar în bibliografiile lor. La sfrşitul anilor ’70 unul dintre ai, şi anume Mahoney [6], a descris condiţia terapiei cognitive după cum urmează: „În prezent, majoritatea conceptelor cognitive ale învăţării nu sunt mai mult decât o grupare de principii şi proceduri relativ variate, ce trebuie modelate într-un sistem sau model uniform. Cu toate că au căzut de acord asupra unor principii de bază, adepţii acestor abordări demonstrează o gamă largă de perspective, variate în accente sau proceduri specifice. Se pare că au în comun următoarele convingeri:

1 – oamenii dezvoltă comportamente adaptabile şi non-adaptabile şi tipare afective prin procese cognitive (e.g. atenţia selectivă, codarea simbolică, etc.);

2 – funcţiile acestor procese cognitive pot fi,în principiu, activate de aceleaşi proceduri ce sunt folosite în mod curent în laboratorul învăţării uname (deşi pot exista şi alte procese ce activează, la rândul lor, procesele cognitive);

3 – sarcina unui terapeut este aceea a unui diagnostician şi pedagog ce evaluază procesele cognitive disfuncţionale şi oferă asemenea experienţe de învăţare ce transformă pattern-urile cognitive existente şi le corelează cu comportamente şi pattern-uri de experimentare a unor lucruri” [6].

Suntem de părere că susţinătorii modelului comportamental-cognitiv american, în ultimii 20 de ani, au înţeles pe deplin ultima recomandare. Drept urmare, unii dintre factorii şi mecanismele ce creează procese cognitive disfuncţionale au fost definiţi din ce în ce mai precis şi mulţimea de proceduri folosite pentru a-i modifica, corecta şi activiza a fost extinsă. În acelaşi timp, această situaţie duce, într-o mare  măsură, la o absolutizarea a sensurilor acestora şi a rolurilor tehnicilor, ceea ce duce la ignorarea eficienţei altor abordări sau a transformărilor ce au avut loc în ştiinţele sociale şi umane. De asemenea, această poziţie contravine creării modelului integrativ de psihoterapie.

Aceste tendinţe sunt parţial susţinute de antagonismul dintre şcolile individuale, ambiţiile adepţilor lor, motivaţiile lor financiare şi diversele avantaje ce rezultă din monopolul unor abordări şi proceduri asupră pieţei serviciilor. Ultimele încercări de a introduce anumite standarde pentru procedurile psihoterapeutice, stabilind priorităţi ce atestă presupusa superioritate a unor metode şi creând ghiduri, „cărţi de bucate” şi alte serii de instrucţiuni pentru efect psihoterapeutic,  sunt bine statornicite în acest climat. Suntem de părere că eforturile de acest gen sunt, mai presus de toate, legate de încercări de a face procedurile medicale subordonate uneltelor economice de evaluare. Rezultatul este, destul de evident, o limitare a gândirii creative a terapeutului şi împiedică căutările ulterioare a altor criterii de evaluare pentru îndeplinirea funcţiilor de bază ale terapiei.

În ultimii 20 de ani, numeroase discuţii  s-au centrat pe problematicile filosofice, antropologice şi hermeneutice privind esenţa existenţei fiinţei umane, dar au fost structurate şi în jurul condiţiilor sociale, economice, culturale sau genetice de formare a personalităţii, structura personalităţii, fenomene psihologice şi funcţionarea lor. Există, de asemenea, un interes major pentru abordarea sistemului, cercetarea gândirii şi proceselor decizionale şi continuitatea proprie funcţionării grupurilor mici şi mari; în plus, pentru metode eficiente de învăţare (metoda problemei) şi realizările teoriei informaţiei şi comunicării. Sunt trase concluzii din multiple concepte şi modele şi se face un efort mai mare pentru integrarea lor.

Din ce în ce mai mulţi terapeuţi consideră că psihoterapia eficientă presupune un diagnostic variat al problemelor şi deficitelor pacienţilor şi obiectivele ei principalele sunt: modificarea tiparelor cognitive, a modurilor de experimentare a lucrurilor şi comportamentelor şi dezvoltarea abilităţilor de a acţiona eficient.

În principiu este acceptat faptul că modul în care aşteptările unor persoane, valorile, atitudinile, aspiraţiile constructive şi strategiile adecvate pentru atingerea unor obiective sunt modelate le influenţează comportamentele şi relaţiile cu ceilalţi. Abilitatea lor de a-şi controla propriile vieţi şi de a trăi independent creşte, viziunea lor asupra propriei persoane şi asupra lumii devine mai coerentă. Psihoterapia nu doar reduce suferinţa, simptomele sau clarifică incertitudinile, acesta fiind scopul ei principal din perspectivă medicală, ci şi clarifică probleme legate de înţelegerea sensului vieţii şi creează un model realist de vieţuire sănătoasă, de a fi o fiinţă umană şi de îmbunătăţire a vieţii sociale a oamenilor. Poate facilita o confruntare conştientă cu aceste probleme şi să netezească calea progresului în căutarea celei mai bune soluţii posibile.

Pentru a atinge aceste scopuri, este necesară o permanentă grijă pentru educaţia terapeutului, cercetare ştiinţifică sistematică pe tema metodologiilor eficiente, discuţii publice conduse logic, monitorizarea procedurilor, metodelor şi rezultatelor obţinute. Este, de asemenea, esenţial a schimba rolul pacientului într-o relaţie bazată mai mult pe parteneriatul cu terapeutul şi personalul medical.


REFERENCES

1.Dubois PC. Psychonévroses et leur traitement moral: lecons faites à l’université de Berne.

    Paris: Masson et Cie, Éditeurs; 1904.

2. Kronfeld A. Psychagogik oder psychotherapeutische Erziehungslehre. In: Birnbaum K, red.

    Die psychischen Heilmethoden. Für ärztliches Studium und Praxis. Leipzig: Thieme; 1927.

3. Frank J. Persuasion and healing. New York: Schocken Books; 1973.

4. Miasiszczew WN. Licznost’ i Niewrozy. Leningrad: Leningradskij Universitet; 1960.

5. Allport GW. The historical background of modern social psychology. In: Lindzey G, ed. Handbook of social psychology, Vol 1. Cambridge, MA: Addison-Wesley; 1954. p. 3—56.

6. Mahoney MJ. Cognition and behavior modification. Cambridge, Mass.: Ballinger; 1974.

7. Leder S. Treatment of neuroses. Med. World, 1962, 97(9): 97—109.

8. Leder S. Nerwice. In: Dąbrowski S, Jaroszyński J, Pużyński S, eds. Psychiatria. Warszawa: PZWL; 1987. p. 160—210.

9. Leder S. Zróżnicowana terapia zaburzeń nerwicowych. Psychoter. 1988, 4(66): 21—26.

10. Bekkarewicz B. Związek wczesnych objawó w nerwicowychz późniejszym obrazem klinicznym i przebiegiem nerwicy. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 75—86.

11. Czabała C, Siwiak M. Założenia i realizacja programu terapeutycznego w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego. Przegl. Lek., 1972, 29, 77(8): 771—775.

12. Leder S. Research on the outcome of psychotherapy considered from an eclectical viewpoint. In: de Moor W, Wijngaarden HR, eds. Psychotherapy: research and training Amsterdam,

      New York: Elsevier/North-Holland Press; 1980. p. 129—134.

13. Leder S. Oddziaływanie i uczenie się a psychoterapiaw świetle doświadczeń własnych. Psychiatr. Pol. 1971, 6: 631—645.

14. Leder S. Psychotherapy: placebo-effect and/or learning. Proceedings of the Symposium on the Role of Learning in Psychotherapy, London: International Psychiatry Clinic. Churchill Ltd,; 1969. p. 114—135.

15. Leder S. Psychoterapia, psychiatria społeczna. Wybrane zagadnienia. Kraków: Biblioteka Psychiatrii Polskiej; 2000.

16. Rotter JB, Chance JE, Phares EJ. Applications of a social learning theory of personality. New York: Holt, Reinhart & Winston; 1972.

17. Bandura A. Social learning theory. New York: Prentice Hall; 1977.

18. Bigo B, Leder S. Hipnoterapia i autogenny trening w kompleksowej terapii zaburzeń nerwicowych w Klinice Nerwic IPN. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 97—110.

19. Bigo B. Behawioralna terapia grupowa, In: Wardaszko-Łyskowska H, ed. Edision II. Warszawa: PZWL; 1980. p. 146—158.

20. Wolpe J, Lazarus AA. Behavior therapy technique. New York: Pergamon Press; 1966.

21. Dollard J, Miller NE. Osobowość i psychoterapia. Analiza w terminach uczenia się, myślenia i kultury. Warszawa: PWN; 1956.

22. Ellis A. Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart; 1962.

23. Beck AT, Emery G, Greenberg RL. Anxiety disorders and phobias. A cognitive perspective. New York: Harper Collins Publishers; 1985.

24. Meichenbaum D. Cognitive behavior modification. Morristown, N.Y.: General Learning Press, 1974.

25. Siwiak-Kobayashi MM. Cognition and emotion. Oxford: BP Books; 1994.

26. Siwiak-Kobayashi MM, Dakowska H. Coping strategies and integrated comprehensive psychotherapy. In: Suk Huk Han, ed. Psychotherapy East and West. Integration of psychotherapies. The revised edition. Seul: Korean Academy of Psychotherapies; 1995.

27. Siwiak-Kobayashi M. Zmiany w stanie klinicznym a modyfikacja niektórych postaw pacjentów leczonych w Klinice Nerwic. Psychiatr. Pol. 1976, 10, 3: 247—262.

28. Leder S. The psychotherapeutic process as a learning process. In: X Congress International de Psychotherapie, Paris, 1976, Resumes des Interventions II 35, 1978.

29. Leder S, Czabała C, Siwiak-Kobayashi M. Psychotherapy in Poland: Development of comprehensive treatment program. J. Integr.-Eclectic Psychother. 1987, 6, 1: 88—97.

30. Wolniewicz B. Związek nerwicy występującej u osób dorosłych z wybranymi czynnikami biograficznymi z okresu dzieciństwa. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3: 61—74.

31. Leder S, Czabała C, Bigo B, Kosewska A, Wysokińska T. Zum Zusammenhand zwischen therapeutischen Techniken, Gruppen und Therapeuten. Ztschr. Psychiatrie, Neurologie u. med. Psychologie 1970, 10, 369—384.

32. Czabała C. Próba analizy funkcji i roli społeczności terapeutycznej. Zesz. Psychoter. 1972, 2, 71—84.

33. Siwiak-Kobayashi M., Brykczyńska C. Cognitive-Behavioural methods in an integrated psychotherapy system for neurotic disorders. In: Scrimali T, Grimaldi L, red. Cognitive psychotherapy toward a new millennium - scientific foundations and clinical practice. New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow: Kluwer Academic/Plenum Publishers; 2002. p. 193—196.

34. Galińska E. Analiza mechanizmów poznawczych w muzykoterapii nerwic. Psychoter., 1995, 2: 27—60.

35. Skulimowska I, Siwiak-Kobayashi M, Galińska E. Problemy pacjentów z chorobą przewlekłą zagrażającą życiu leczonych w Klinice Nerwic. Post. Psychiatr. i Neurol. 2000; 9, supl. 3 (11): 121—128.

36. Leder S., Siwiak-Kobayashi M. Neurosentherapie und Einstellungenderung. In: Rosler HD, Szewczyk H, eds. Klinischpsychologische Forschungen. Berlin: VEB Deutscher Verl. Der Wissenschaften; 1976. p. 111—125.

37. Alexiev A. Oczekiwania a przebieg i wyniki leczenia pacjentów z zaburzeniami nerwicowym (PhD thesis). Warszawa: IPiN; 1975.

38. Czabała C, Leder S, Siwiak-Kobayashi M. The principles and realization of the therapeutic methods in the Neurosis Clinic of the Psychoneurologic Institute in Warsaw. Japan. J. Psychother. 1973.

39. Czabała C, Leder S, Pohorecka A. Badania nad psychoterapią grupową w psychiatrii. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1973. p.

      181—209.

40. Leder S. Die experimentelle Problemstellung bei der Psychotherapie. Ztschr. Psychiatrie, Neurol. med. Psychother. 1970, 12, 455—469.

41. Leder S, Kosewska A, Bigo B. Dynamika grupowa a psychoterapia. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1980. p. 17—61.

42. Kosewska A. Spójność w grupach terapeutycznych. Psychoter. 1978; XXVI: 21—34.

43. Bigo B. Oddziaływania grupowe w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego w Pruszkowie. In: WardaszkoŁyskowska H. ed. Edition II. Warszawa: PZWL; 1980. p.

     261—296.

44. Pohorecka A. Deformacje w postrzeganiu osób znaczących i własnej osoby u pacjentów z nerwicami. Rozprawa doktorska. Warszawa: IPiN; 1977.

 

 

Ultima modificare Miercuri, 11 Februarie 2015 18:48
IRPI Admin

IRPI Admin

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

E-mail Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
Login pentru a posta comentarii

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

© Copyright 2012.

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

IRPI este o organizaţie profesională, non-guvernamentală care activează în domeniul psihologiei şi psihoterapiei integrative, acreditată de Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Europeană de Psihoterapie Integrativă.

Site administrat de www.websystem.ro