INSTITUTUL ROMAN DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

Selectie rapida

I.R.P.I.

Categoriile copii

Psihologie clinica (2)

 

Repere privind formarea și practica în psihologie clinică

 

I. Delimitări conceptuale

Psihologia clinică este o ramură distinctă a psihologiei, care deține propriile standarde de cercetare fundamentală și aplicată.

Din punct de vedere conceptual, psihologia clinică este ştiinţa care studiază factorii psihologici implicaţi în starea de sănătate şi de boală. (APA; David, 2006). Structural si functional, avem în vedere două componente fundamentale ale acestei științe:

1.          Investigarea mecanismelor psihologice implicate în promovarea și optimizarea sănătății, pe de o parte, și prevenirea patologiei, pe de altă parte.;

2.         Investigarea mecanismelor psihologice implicate  în patologie.

Cu alte cuvinte, la nivel general, psihologia clinică are în vedere investigarea mecanismelor psihologice implicate în sănătate și boală, iar în mod particular, mecanismele psihologice implicate în sănătatea și patologia psihică.

Există câteva caracteristici specifice psihologiei clinice (David, 2006):

1.         Spre deosbire de neuroștiințe, care nu au că obiect de studiu apartenența culturală a persoanei, psihologia clinică ia în considerare acest aspect în cadrul investigației specifice;

2.         Acoperă toate etapele de vârstă, deținând un instrumentar de metode și tehnici specifice fiecărei categorii (copil, adoelscent, adult, vârstnic). Astfel, în cadrul investigației clinice, se ține cont de factorii și trăsăturile specifice etapei de dezvoltare, stadiul personalității și al intelectului, prevalența anumitor afecțiuni specifice etapei de vârstă.

3.         Ca factori majori care definesc acest domeniu, avem în vedere aspectele de etică și deontologie, psihologia clinică fiind prima ramură aplicată a psihologiei care a implementat proceduri validate științific în cercetare și practică.

4.         Psihologia clinică are un aspect important care privește prevenția tulburărilor psihice și promovarea sănătății, deseori puțin luat în considerare, existând, de altfel, tendința de a confundă domeniul cu patologia.

În România, profesia de psiholog/psiholog clinician este reglementată de Legea 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. ( poate fi consultată aici: http://www.copsi.ro/legi/legea-nr-213-2004-privind-exercitarea-profesiei-de-psiholog-cu-drept-de-libera-practica-infiintarea-organizarea-si-functionarea-colegiului-psihologilor-din-romania ).

Condițiile de exercitare a profesiei au fost detaliate printr-o serie de reglementări specifice și acte normative elaborate de către Colegiul Psihologilor din România ( www.copsi.ro ).

 

II. Competențele specifice psihologului clinician

 

Psihologul clinician este acea persoană, absolventă de studii superioare în domeniul  psihologiei (sau conexe), care parcurge anumite etape de formare necesare practicii psihologiei clinice, etape care vor fi detaliate în ultima secțiune privind atestarea și formarea profesională.

Conform legii 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Art. 13 (1) “Pentru exercitarea profesiei, psihologii cu drept de liberă practică pot înființa, la alegere, potrivit legii, cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale sau își pot desfășura activitatea în temeiul unor contracte de muncă, potrivit legii.”. Psihologul clinician își poate desfășura activitatea profesională atât în sectorul public sau privat, în regim salarial, cât și independent, cu drept de liberă practică.

Luăm în considerare o expunere la nivel general a competențelor psihologului clinician, având în vedere, însă, faptul că aceste competențe diferă ca și complexitate, în funcție de treapta de specializare și formare.

 

· Competențe de diagnostic și evaluare clinică

Psihodiagnosticul tulburărilor psihice care implică în etiopatogeneza mecanismele psihologice;

Evaluarea comportamentală;

Evaluarea stării de sănătate mentală ca precondiție pentru desfășurarea unor activități;

Evaluarea cognitivă și neuropsihologica;

Evaluarea subiectiv-emoțională;

Evaluarea biofiziologică;

Evaluarea personalității;

Evaluarea unor aspecte psihologice implicate în dinamica de cuplu sau familială;

Evaluarea contextuală în care se manifestă anumite probleme psihologice;

Evaluarea gradului de discernământ;

Evaluarea dezvoltării psihologice;

 

Procesul de evaluare implică utilizarea unor instrumente specifice (interviuri, grile de observație, probe,  teste și chestionare) care trebuie să îndeplinească criteriile psihometrice standard reglementate de către Colegiul Psihologilor din România.  (http://www.copsi.ro/metode-si-tehnici-de-evaluare-si-asistenta )

 

· Intervenție psihologică

Consiliere și terapie suportivă;

Consiliere în situații de criză;

Asistența bolnavilor terminali;

Terapii de scurtă durată focalizate pe problemă;

Tehnici de relaxare și sugestie;

Consiliere medicală (creșterea aderenței la tratament);

Educație pentru sănătate;

Intervenții specifice persoanelor cu nevoi speciale.

 

· Cercetare stiintifica in limita competentelor;

· Educatie si trainig (organizare de workshopuri, manifestari profesionale, cursuri, conferințe), în limita competențelor.

 

III. Clarificări terminologice: psihodiagnostic și evaluare clinică

Etimologic, terenul de diagnostic desemnează o activitate de cunoaștere (gr. Diagnostikos - capacitate de a distinge). Psihodiagnosticul clinic desemnează, așadar, cunoașterea factorilor psihologici cu relevanță pentru sănătate și boală (David, 2006).

Instrumentele de psihodiagnostic constau în interviuri clinice, observații, testare psihologică cu ajutorul unor chestionare, grile, inventare, teste specifice dimensiunii investigate. Manualele de diagnostic psihologic și psihiatric utilizate în acest moment la nivel național în practica clinică sunt: Manualul de Diagnostic al Tulburărilor Mentale și de Comportament - DSM IV ( la momentul prezent, DSM V este în curs de traducere, urmând a fi utilizat în scurt timp in practica clinică); Manualul pentru Clasificare Internațională a Bolilor - ICD, Seria de manuale de diagnostic SCID și KID SCID.

Evaluarea psihologică vizează demersul complex, integrativ, de corelare a rezultatelor obținute prin diverse metode, în vederea elaborării tabloului clinic al persoanei. Procesul de evaluare psihologică implică parcurgerea, de către evaluator, a unei serii de etape procesuale, cu un instrumentar specific dimensiunilor evaluate, a cărui abilitate de utilizare se dobândește prin intermediul formării profesioale și al practicii clinice.

 

IV. Formarea și atestarea profesionale în psihologie clinică

Standardele de formare profesională  și atestare în psihologie clinică sunt reglementate de către Colegiul Psihologilor din România, prin intermediul Comisiei de psihologie clinică și psihoterapie  (http://www.copsi.ro/comisia-de-psihologie-clinica/comisia-de-psihologie-clinica ) și a Standardelor de calitate în serviciile psihologice  publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 17 septembrie 2014 (http://www.copsi.ro/precizari-juridice-comunicate/standardele-de-calitate-in-serviciile-psihologice-scsp-i-monitorul-oficial-al-romaniei-partea-i-nr-679-din-17-septembrie-2014 ) .

In practica psihologiei clinice, există patru trepte de specializare profesională:

· Psiholog clinician practicant sub supervizare (Nivel I);

· Psiholog clinician practicant autonom (Nivel II);

· Psiholog clinician specialist autonom (Nivel III);

· Psiholog clinician principal autonom (Nivel IV);

 

1.         Treapta de psiholog clinician practicant sub supervizare , poate fi obținută de către absolvenții facultăților de psihologie, dar și de către  absolvenții unor domenii conexe, cu condiția parcurgerii unui pachet de discipline universitare de specialitate. Psihologul practicant sub supervizare poate să își exercite profesia cu condiția încheierii și executării contractului de supervizare profesionalムcu un supervizor certificat în specialitatea psihologie clinicăƒ( http://www.copsi.ro/registrul-unic/lista-supervizorilor ), precum și cu condiția avizării anuale a atestatului de liberムpractică, valabil pentru o perioadムde maximum 3 ani, în condițiile legii. ( consultarea competențelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmând link-urile de mai sus).

2.           Treapta de psiholog  clinician practicant autonom

Trecerea la aceasta treaptă implică urmatoarele condiții, în mod cumulativ :

a) Parcurgerea programului de supervizare profesională, pe baza unui contract de supervizare profesională încheiat cu un supervizor certificat în specialitate de către Colegiul Psihologilor din România, înregistrat la Colegiul Psihologilor din România (http://www.copsi.ro/registrul-unic/lista-supervizorilor ) ;

b) Exercitarea profesiei pe o perioada de minim 1 an, în baza unui contract de muncă sau prin una dintre dintre formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (cabinet individual, cabinete asociate sau societate civilă profesională de psihologie);

c) Parcurgerea unui program de formare profesională in specialitatea psihologie  clinică, în una dintre urmatoarele forme, fiecare având o durată de 2 ani :

· în cadrul  studiilor universitare de master sau doctorat în specialitate, avizat profesional de către CPR, organizate de către o instituție de învățământ superior acreditată și avizată (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala partea I);

· organizată de către un furnizor de formare profesională avizat profesional de către CPR  (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala - partea a II-a).

d) Obținerea unui număr de minim 20 de credite profesionale pe an în fiecare specialitate (până în anul 2013, inclusiv) și 10 credite profesionale/an în fiecare specialitate (începând cu anul 2014, inclusiv), că urmare a parcurgerii unor programe de formare continuă  în specialitate,  organizate de către furnizorii de formare profesională avizați de către CPR (vezi registrul furnizorilor).

e)         Avizarea anuală a atestatului de liberă practică valabil pentru o perioadă de maxim 5 ani.

Finalizarea formării profesionale complementare necesare pentru Nivelul II, psiholog clinican practicant autonom, se certifică de către furnizorii de formare profesională avizați de către Colegiul Psihologilor din România, prin eliberarea unui certificat sau a unei diplome de absolvire. ( consultarea competențelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmând link-urile din prima parte a secțiunii).

 

1. Treapta de psiholog clinician  specialist

Trecerea la treapta de specialist se poate face în următoarele conditii, în mod cumulativ:

a) După o perioadă de minim 5 ani de la obținerea treptei de psiholog clinician practicant autonom, cu condiția dovedirii practicii în specialitatea psihologie clinică în baza unui contract de muncă sau prin una dintre dintre formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (cabinet individual, cabinete asociate sau societate civilă profesională de psihologie);

b) b)          Obținerea unui număr de minim 10 credite profesionale pe an, ca urmare a parcurgerii unor programe de formare continuă  în specialitate,  organizate de către furnizorii de formare profesională avizați de către Colegiul Psihologilor din România sau a participării la manifestări profesionale.  (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala - partea a II-a).

c) Avizarea anuală a atestatului de liberă practică valabil pentru o perioadă de maxim 5 ani.  ( consultarea competentelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmand link-urile din prima parte a sectiunii).

 

2. Treapta de psiholog clinician  principal

Trecerea la treapta de principal se poate face face în următoarele conditii, în mod cumulativ:

a)         După o perioadă de minim 5 ani de la obținerea treptei de psiholog clinician specialist, cu condiția dovedirii practicii în specialitatea psihologie clinică în baza unui contract de muncă sau prin una dintre dintre formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (cabinet individual, cabinete asociate sau societate civilă profesională de psihologie);

b)         Obținerea unui număr de minim 10 credite profesionale pe an, ca urmare a parcurgerii unor programe de formare continuă  în specialitate,  organizate de către furnizorii de formare profesională avizați de către Colegiul Psihologilor din România sau a participării la manifestări profesionale. (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala - partea a II-a).

c)         Avizarea anuală a atestatului de liberă practică valabil pentru o perioadă de maxim 5 ani.  ( consultarea competentelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmand link-urile din prima parte a sectiunii).

 

Pentru referințe și informații suplimentare consultați și:

www.copsi.ro

www.irpi.ro

http://www.copsi.ro/legi/legea-nr-213-2004-privind-exercitarea-profesiei-de-psiholog-cu-drept-de-libera-practica-infiintarea-organizarea-si-functionarea-colegiului-psihologilor-din-romania

http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala

David, D. (2006). Psihologie clinica si psihoterapie. Fundamente. Editura Polirom, Bucuresti, 2006.

 

 

 

 Introducere in terapia centrata pe compasiune Paul Gilbert 

Extras din Jurnalul Romna de Psihoterapie Integrativa, Nr.4, 2011

   ISSN - 2068-6994

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             Paul Gilbert 

*este profesor la Catedra de Psihologie Clinică a Univeristăţii Derby;

Psiholog consultant al Serviciilor de Sănătate Mintală Derbyshire;

Membru al Societăţii Britanice de Psihologie.

contact: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

 

Abstract: Ruşinea şi auto-critica sunt probleme transdiagnostice. Oamenii care experienţiază aceste probleme, se confruntă cu ele, pentru a se simţii uşuraţi şi în siguranţă. Cercetările sugerează că un sistem specializat de reglare afectivă stă la baza sentimentelor de reasigurare, siguranţă şi bunăstare. Se consideră că au evoluat odată cu sistemele de ataşament, în particular, cu abilitatea de a înregistra şi răspunde cu calm şi stare de bine pentru îngrijirea primită. În terapia centrată pe compasiune se susţine că acest sistem de reglare afectivă, emoţională este slab accesibil oamenilor, care prezintă un nivel ridicat de ruşine/jenă şi auto-critică, la care „pericolul”, sistemul de reglare a afectelor domina orientarea spre lumi interioare şi exterioare.Terapia centrată pe compasiune este o abordare integrativă şi multimodală, care îşi are rădăcinile în psihologia evolutivă, socială, a dezvoltării şi Budistă precum şi în neuroştiinţe. Una din principalele sale preocupări este să folosească antrenamentul minţii compasionale pentru a dezvolta şi gestiona experienţe de genul: căldura interioară, siguranţa şi liniştirea prin compasiune şi auto-compasiune.

 

Cuvinte cheie: compasiune, terapia centrată pe compasiune, terapie integrativă 

  1. Introducere

Calităţile curative ale compasiunii au fost descrise de secole. Dalai Lama adesea sublinia, „dacă vrei ca alţii să fie fericiţi – concentrează-te pe compasiune; dacă vrei să fii

fericit – centrează-te pe compasiune” (Dalai Lama, 1995, 2001). Cu toate că, toţi clinicienii sunt de acord cu faptul că, compasiunea este importantă pentru relaţia doctor-pacient, terapeut-client, recent componente ale compasiunii au fost studiate prin prisma ştiinţei şi a cercetării psihologice vestice. (Gilbert, 2000, 2005a, 2009; Davidson, 2002; Neff 2003a,b).

              Compasiunea poate fi gândita ca o capacitate care se poate forma, afirmaţie susţinută de dovezi conform cărora: orientarea pe compasiune şi practicarea compasiunii poate influenţa sistemul imunitar şi neuropsihic (Davidson, 2003, Lutz, 2008). Terapia centrata pe compasiune se referă la teoria şi procesul de aplicare a modelului compasiunii în psihoterapie.

              Antrenamentul minţii „compasionale” se referă la activităţi specifice concepute pentru a dezvolta calităţi şi capacităţi de compasiune, în special cele care influenţează reglarea afectivă. Terapia centrată pe compasiune adoptă filosofia conform căreia înţelegerea proceselor fiziologice şi neuropsihologice se dezvoltă într-un ritm la fel de rapid ca mişcarea actuală spre o ştiinţă a psihoterapiei, mai integrată biopsihosocial, dincolo de „şcolile de psihoterapie”. (Gilbert, 2009).

2.   Orientarea clinică

Terapia centrată pe compasiune şi antrenamentul minţii compasionale au rezultat dintr-un număr de observaţii. În primul rând, oamenii cu nivele ridicate de ruşine şi auto-critică pot avea dificultăţi enorme în a fi blânzi cu ei înşişi, în a fi auto-compasionali. În al doilea rând, este cunoscut faptul că problemele legate de ruşine, auto/critică sunt adesea înrădăcinate într-un istoric de abuz, agresivitate, exprimare emoţională crescută în familie, neglijare şi/sau lipsa afecţiunii (Kaufman, 1989; Andrews, 1998; Schore, 1998).

              Indivizii supuşi timpuriu experienţelor de acest tip pot deveni foarte sensibili la ameninţări ca respingerea sau critica din lumea externă şi se pot auto-ataca rapid: ei trăiesc atât lumea externă cât şi pe cea interna ca fiind ostilă. În al treilea rând, este recunoscut faptul că lucrul cu ruşinea şi auto-critica necesită o centrare terapeutică pe memoria experienţelor timpurii (Kaufman, 1989; Schore, 1998; Brewin, 2003, 2006; Gilbert 2005b). Această muncă se poate suprapune cu intervenţiile terapeutice dezvoltate pentru traume (Lee, 2005; Ogden, 2006; VanderHart, 2006; Wheatley, 2007).În al patrulea rând există clienţi care se angajează în sarcinile cognitive şi comportamentale ale terapiei şi devin pricepuţi în generarea alternativelor pentru gândurile şi credinţele lor negative, dar care se descurcă greu in terapie (Rector, 2000). Ei sunt în stare să spună: „înţeleg logica gândirii mele alternative dar nu mă ajută să mă simt mai bine” sau „ştiu că nu sunt de vină pentru abuz dar încă simt că sunt”.  Un element important pentru terapia centrată pe compasiune este legat de observaţia că indivizii predispuşi la nivele ridicate de ruşine şi auto-critică pot găsi ca fiind foarte dificilă generarea de sentimente de mulţumire, siguranţă, afecţiune în relaţiile cu ceilalţi şi cu sine.

3.   Evoluţia şi neuroştiinţele

O modalitate de abordare a acestei probleme este concentrarea pe funcţiile evoluate care susţin anumite tipuri de sentimente şi stiluri de relaţionare socială (Gilbert, 1989, 2005a, 2007,2009).

              Care sunt sistemele afective care ne permit să ne simţim în siguranţă, mulţumiţi sau pentru a primi căldura umană? Cercetarea în neurofiziologia emoţiei sugerează că putem distinge cel puţin trei tipuri de sisteme de reglare a emoţiilor (Depue, 2005): sistemul de ameninţare şi protecţie; sistemul de ghidare, căutarea resurselor şi excitare; şi sistemul de mulţumire, liniştire/calmare şi siguranţă. Voi explora fiecare din aceste sisteme pe rând şi relaţia lor cu terapia centrată pe compasiune. Acestea nu sunt singurele modalităţi prin care se poate conceptualiza şi cartografia sistemul de reglare emoţională, ele pot fi subdivizate în modalităţi variate (Panksepp, 1998), dar oferă o euristică folositoare pentru gândirea clinică.

4.   Ameninţarea şi pericolul

Toate fiinţele vii au evoluat/s-au dezvoltat cu sisteme bazale de detectare a pericolului (tabelul 1). Neurofiziologia acestui sistem la oameni este bine înţeleasă (LeDoux, 1998; Panksepp, 1998). Funcţia sa este de a observa rapid ameninţările (prin intermediul concentrării şi biasării atenţiei) şi apoi de a ne oferi explozii de sentimente ca anxietatea, furia sau dezgustul.

              Aceste sentimente pulsează în corp, alertându-ne şi determinându-ne să acţionam, să facem ceva cu pericolul – pentru a ne proteja. Rezultatul comportamental include lupta, fuga sau supunerea (Marks, 1987; Gilbert, 2001). Reglarea genetică şi sinaptică a serotoninei joacă un rol în funcţionarea „sistemului de protecţiei la ameninţării” (Caspi, 2006). Parţial deoarece sistemul este programat în favoarea „mai bine în siguranţă decât să regreţi” (Gilbert, 1998) este uşor condiţionat (Rosen, 1998) şi este sursa multor aspecte de psihopatologie.

Tabelul 1

  • Toate fiinţele vii au evoluat/s-au dezvoltat cu sisteme bazale de detectare a pericolului;
  • Stimulii cu impact negativ asupra organismelor trebuie verificaţi de prezenţa unor potenţiale ameninţări;
  • Mecanismele de apărare ale mamiferelor includ un „meniu” de emoţii (ex. anxietate, furie, dezgust), comportamente (ex. luptă, fugă, îngheţ,supunere) şi biasări cognitive (ex. „mai bine sigur decât să regret”, „trage concluzii premature”);
  • Sistemele de protecţie împotriva ameninţării s-au dezvoltat şi sunt adaptate la anumite categorii de stimuli ameninţători şi operează cu o politică de genul „mai bine sigur, decât să regret”;
  • Senzitivitatea şi răspunsul la ameninţări specifice sunt rezultatele interacţiunii dintre factorii genetici şi cei ai învăţării;
  • Opţiunile de răspuns la nivelul sistemului de protecţie, pot fi conflictuale, generând confuzie;
  • Funcţiile creierului aflate în coregrafia sistemului de protecţie faţă de pericole, pot să biaseze alte sisteme de procesare;
  • Nivele de senzitivitate sub sau supra-dezvoltate în protecţia faţă de ameninţări se află la baza mai multor psihopatologii. 

Această operaţie fină a sistemului de protecţie împotriva ameninţărilor poate fi dificilă, deoarece, de exemplu, multe din opţiunile de răspuns intră în conflict. Este dificil să te angajezi în ambele comportamente de luptă şi fugă în acelaşi timp, iar comportamentul de supunere poate implica fixare într-un loc, pasivitate şi inhibare atât a luptei cât şi a fugii.  In terapia centrată pe compasiune, clinicienii explică şi explorează aceste aspecte cu clienţii. Formularea explorează cum evenimentele vieţii timpurii pot sensibiliza sistemul de protecţie al individului împotriva ameninţărilor, conducând la dezvoltarea  strategiilor de siguranţa care pot opera automat, ca răspunsuri condiţionate şi probabil răspunsuri conflictuale. De exemplu, unii oameni au dezvoltat strategii de siguranţă de supunere. Acestea îi predispun la conştientizarea rangului, statusului şi puterii altora în relaţie cu sine, la percepţia lor ca inferiori, anxioşi social şi nesiguri, la angajarea în comportamente împăciuitoare, şi la evitare conflictului interpersonal (Gilbert, 2005a, 2007). Asemenea strategii pot creşte vulnerabilitatea lor pentru anxietate şi depresie, pot scădea/reduce stima de sine şi pot interfera cu abilitatea lor de a-şi urma scopurile vieţii. Deci, în modelul evolutiv, strategiile pot implica combinaţii ale stilurilor de gândire, comportament şi sentimente. Strategiile sensibilizate şi fenotipurile pentru detectarea ameninţării şi protecţiei pot devenii influenţe  majore asupra felului în care o persoană percepe şi navighează în lumea sa. Clinicianul va identifica etapa istorică şi va valida funcţiile şi originile strategiilor de siguranţă (Linehan, 1993; Ogden, 2006; Van der Hart, 2006; Gilbert, 2007).

              In terapia centrată pe compasiune atenţia este centrată  pe înţelegerea funcţiilor simptomelor şi dificultăţilor persoanei, în termenii strategiilor de siguranţa, securitate. Primul aspect al compasiunii reiese din această parte a formulării deoarece ajută clientul să recunoască faptul că patologia şi simptomele  „nu sunt vina lui’ dar adesea au rezultat strategii de siguranţă. De aici este posibil să înceapă dezvoltarea compasiunii şivalidarea reflecţiei asupra faptului că este nevoie să fie dezvoltate aceste strategii de siguranţă. Aceasta este o abordare de asemenea bine dezvoltată în terapia dialectică a comportamentului (DBT - Linehan, 1993). În terapia centrată pe compasiune odată ce indivizii încetează auto-critica, auto-condamnarea şi auto-învinovăţirea  pentru simptomele, gândurile şi sentimentele lor, ei sunt liberi să se deplaseze spre asumarea responsabilităţilor şi să înveţe să le facă faţă.

5.  Ghidare/orientare şi stimulare

Animalele au nevoie de emoţii şi sisteme motivaţionale care le direcţionează spre recompense şi resurse importante. Acestea includ hrană, oportunităţi sexuale, alianţe, cuiburi, teritorii etc. Deci funcţia  sistemului de ghidare şi stimulare la oameni  (tabelul 2) este de a oferii sentimente pozitive, care ne ghidează şi energizează să căutăm lucruri (hrană, sex, prietenii); este un sistem al dorinţelor care ne ghidează spre scopuri importante (Depue, 2005). Dacă câştigăm o competiţie, promovăm un examen sau ajungem să ieşim cu persoana dorită, putem avea sentimente de plăcere şi exaltare. Sentimentele asociate cu aceste sisteme sunt legate de arousal. Dacă oamenii consumă cocaină sau amfetamină acesta este sistemul care este cel mai probabil stimulat.

              Conform psihologiei Budiste, sentimentele pozitive relaţionate cu acest tip de sistem de realizare şi satisfacere a dorinţelor, ne poate oferii plăcere dar nu fericire, deoarece sentimentele noastre de plăcere sunt dependente de obţinerea recompenselor, resurselor şi realizărilor. În Budism fericirea vine din cultivarea unei minţi calme, nonconflictuale care este orientată pe atenţie şi compasiune. (Dalai Lama, 2001).

Tabelul 2.

  • Acest sistem ne motivează şi ne direcţionează spre resurse importante;
  • Este o sursă de anticipare şi plăcere;
  • Acest sistem se află la baza dezvoltării dorinţelor şi a unor obiective – atât cele materiale cât şi cele corelate cu stima de sine (ex. faima);
  • Este un sistem de apărare puternic stimulat de anumite droguri (substanţe);
  • Emoţiile pozitive care decutg din acest sistem sunt deseori focusul psihologiei occidentale şi a culturilor materialiste.

Interacţiunea celor două sisteme

Sistemul de ghidare şi sistemul de protecţie împotriva ameninţărilor poate fi relaţionat prin modalităţi complexe, în special când suntem orientaţi să evităm evenimentele negative, care se prezintă în termeni de „trebuie”.

              Unii indivizi au nevoie de statut, poziţie materială şi realizări, pentru a se simţi în siguranţă şi a evita sentimentele de respingere, subordonare sau inferioritate. Ei pot trai nevoia de a-şi dovedi însuşi şi de a avea realizări constante. Depue şi Morrone-Strupinsky (2005) au sugerat că nevoia de căutare a statutului, competitivitatea şi efortul pentru evitarea respingerii sunt toate legate de sistemul de orientare. Există o preocupare crescută deoarece societatea modernă  suprastimulează sistemul de ghidare (Pani, 2000). În depresie există o cedare a sistemului, crearea sentimentelor de pierdere a afectelor pozitive şi a motivaţiei (Gilbert, 2007).

              Terapia centrată pe compasiune explorează funcţia scopurilor (idealurilor) clientului şi felul în care indivizii reacţionează dacă se poticnesc sau eşuează în atingerea lor. Este o dezamăgire sau un atac al sinelui sau a altora? Unii indivizi au  un scop al identităţii de sine „să fie drăguţi şi plăcuţi”. Funcţia acestui scop este de a câştiga afecţiunea şi de a evita respingerea şi conflictul, şi dacă acest lucru eşuează ei devin auto-critici.

6.  Mulţumirea/satisfacţia, mângâierea şi siguranţa socială

Când animalele nu au nevoie să fie atente la ameninţări şi pericole, şi au resurse suficiente, ele pot intra în stări de satisfacţie (Depue, 2005).

              Emoţiile pozitive ale sistemului de mulţumire (tabelul 3) sunt foarte diferite de cele ale sistemului de ghidare. Mulţumirea este asociată cu un sentiment de pace, bunăstare şi repaus – o stare de non-căutare. Mulţumirea nu este doar absenţa pericolului sau activitate redusă în sistemul de protecţie împotriva ameninţărilor. Mai degrabă, pare să fie un sistem particular, relaţionat cu opiaceele, ce mediază sentimente de bine şi satisfacţie. Depue şi Morrone-Strupinsky (2005) au subliniat că sistemul de satisfacţie a fost semnificativ dezvoltat odată cu evoluţia comportamentului de ataşament. Comportamentul de îngrijire al părintelui, în special proximitatea fizică are un efect de liniştire a fiziologiei copilului. În concluzie, terapia centrată pe compasiune integrează rezultate şi concepte din studiile efectuate asupra ataşamentului (Bowlby, 1969; Gilbert, 2005a; Mikulincer, 2007). Porges (2007) a scris în mod extensiv despre felul în care sistemul nervos simpatic şi parasimpatic au suferit modificări la mamifere pentru a le permite să se angajeze în relaţii apropiate şi pentru a se consola/liniştii reciproc. Punctul central este recunoaşterea importanţei comportamentelor de îngrijire în stimularea sistemului liniştirii/calmării şi siguranţei, şi deci calmarea stresului suprastimulat la indivizii care primesc îngrijire. Îngrijirea-afilierea operează printr-un sistem opiaceu şi oxitocin. Oxitocina este un neurohormon legat de sentimentul de afiliere, încredere şi sentimentul de linişte şi calm în cadrul relaţiilor (Carter, 1998; Uväns- Morberg, 1998, Depue, 2005; Wang, 2005). Este de asemenea legată de afilierea socială, şi există dovezi consistente că reduce sensibilitatea în circuitul fricii în amigdală, în special la stimulii de pericol social (Kirsch 2005). Anterior m-am referit la acest sistem ca sistemul siguranţei sociale relaţionat cu afecţiunea şi bunătatea, ambele au proprietăţi de liniştire (Gilbert, 1989, 2005a, 2007, 2009).

Tabelul 3

  • Atunci când anumalele nu sunt ameninţate şi nu se află în căutare de resurse, pot deveni mulţumite;
  • Starea de mulţumire este asociată cu un calm pozitiv, afecte pozitive şi starea de bine; mulţumirea este mai mult decât absenţa pericolului;
  • Evoluţia comportamentului de ataşament implică sistemul de mulţumire, iar semnalele de grijă şi blândeţe au valenţe de liniştire, care activează afectele pozitive corelate emoţiilor şi stării de bine. Acest aspect al sistemului pote fi numit „siguranţă socială”;
  • Sistemul de mulţumire/siguranţă socială este un plan intern care acţionează ca un reglator al sistemelor de protecţie faţă de ameninţă şi al ghidării;
  • Terapia centrată pe compasiune şi training-ul minţii compasionale sunt direcţionate în scopul dezvoltării sistemului de mulţumire şi siguranţă socială.

Echilibrarea sistemelor

Conceptele de neurofiziologie şi evoluţie subliniate în secţiunea anterioară sunt desigur supra-simplificări ale unor procese complexe. În orice caz, ele stau la baza terapiei centrate pe compasiune, în care formulările şi gândurile terapeutului sunt organizate în jurul a trei sisteme de reglare a emoţiilor (Panksepp, 1998; Depue, 2005). Se consideră că aceste trei sisteme se pot dezechilibra şi reechilibrarea lor este unul din scopurile terapiei. Sensibilitatea sporită şi supra-activarea sistemului de protecţie împotriva pericolului şi a celui de ghidare este o problemă comună la oamenii cu rate ridicate de ruşine şi auto-critică. Indivizii consideră că este dificil  să se simtă mulţumiţi sau în siguranţă cu sine sau în relaţiile interpersonale.

              Conform principiilor terapiei centrate pe compasiune, sistemul de liniştire nu este suficient de accesibil pentru ei. Pot exista diferite motive pentru acest lucru. Unul comun este că a fost substimulat în perioada timpurie. Spre exemplu o persoană se poate să fi recepţionat din partea părinţilor mai multe ameninţări decât liniştiri. Aşa cum au arătat cercetările ataşamentului, acestea pot lăsa individul să lupte pentru a se simţi liniştit. În consecinţă, ei pot dezvolta un ataşament şi stil interpersonal de tip evitativ, anxios (Mikulincer, 2007). Terapia centrată pe compasiune susţine că sistemul de calmare este cel care furnizează sentimentele de uşurare şi calmare. Indivizii care nu pot accesa acest sistem găsesc că este dificil să se simtă reasiguraţi, calmi/liniştiţi când generează gânduri alternative sau când se angajează în comportamente utile.

Sistemul siguranţei sociale/liniştirii - central în terapie

Fiind dat acest model de dezvoltare, social, evolutiv şi neurofiziologic, este clar de ce terapia centrată pe compasiune se focusează pe dezvoltarea sistemului securităţii sociale în terapie.

              După cum am văzut acest sistem este sensibil în mod special la semnalele interpersonale ale siguranţei sociale, acceptării şi îngrijirii. Este de asemenea cheia pentru reglarea sistemului de ghidare şi protecţie împotriva pericolului. Astfel, rolul terapeutului este de a-şi ajuta clientul să experimenteze siguranţa, în interacţiunea cu el, să tolereze şi să se simtă sigur cu ceea ce este explorat în terapie, şi să înlocuiască auto-critica cu bunătatea (Gilbert, 2007).

7.   Munca centrată pe compasiune

Compasiunea şi componentele sale pot fi definite în feluri diferite. În terapia centrată pe compasiune, compasiunea este înţeleasă în termeni de calităţi şi competenţe specifice (Gilbert, 1989, 2005a, 2007, 2009).

Important pentru terapia centrată pe compasiune este  antrenamentul minţii compasionale: prin demonstrarea competenţelor şi calităţilor compasiunii (Fig 2), terapeutul insuflă aceaste elemente clientului. Astfel, clientul este ajutat să dezvolte o relaţie internă bazată pe compasiunea faţă de sine, să o înlocuiască pe cea de condamnare, blamare şi auto-critică (tabelul 4).

Caracteristicile compasiunii

Interesul pentru bună-stare - aceasta necesită valorificarea motivaţiei pentru a se ocupa de atenuarea distresului şi facilitarea dezvoltării ţintelor îngrijirii.

Sensibilitatea  - individul este sensibil la distres şi nevoi, şi capabil să recunoască şi distingă sentimentele şi nevoile subiecţilor îngrijirii sale.

Simpatia – simpatia implică a fi mişcat emoţional de sentimentele şi distresul ţintelor (subiecţilor) îngrijirii. În relaţia terapeutică  aceasta înseamnă că, clientul este capabil să simtă terapeutul ca fiind angajat emoţional în povestea lor, opus pasivităţii emoţionale sau îndepărtării.

Toleranţa distresului - deţinerea toleranţei pentru distres înseamnă a fi capabil să deţii, să perseverezi şi să tolerezi niveluri complexe şi ridicate de emoţie, mai degrabă decât evitarea, îndepărtarea cu teamă, reprimarea, contrazicerea, invalidarea sau negarea lor. Clientul simte terapeutul capabil să-şi stăpânească propriile emoţii şi ale clientului. Terapeutul nu este alarmat, şocat sau speriat de emoţiile clientului, sau, dacă este, el le stăpâneşte şi acţionează într-un mod corespunzător.

  Empatia - a simţii empatie implică lucru pentru înţelegerea sensurilor, funcţiilor şi originilor lumii interioare altei persoane, astfel încât acea persoană poate să o vadă din punctul lui de vedere. Empatia necesită efort într-un fel pe care simpatia nu-l necesită. Auto-empatia este abilitatea de a te retrage şi a înţelege propriile gânduri şi sentimente.

  Nonjudecarea - a nu judeca înseamnă a nu condamna, critica, ruşina  sau respinge. În orice caz a nu judeca nu însemnă a nu avea preferinţe. De exemplu, nonjudecarea este importantă în psihologia Budistă  unde învăţăm să trăim momentul „aşa cum este”. În orice caz aceasta nu înseamnă că nu avem preferinţe.  Dalai Lama ar prefera ca lumea să fie mai puţin crudă şi mai compasională. 

8.  Competenţele compasiunii

Competenţele compasiunii implică crearea sentimentelor de căldură, bunătate şi suport  într-o serie de activități care sunt în esență multimodale și comune pentru alte forme de psihoterapie.

              Oamenii pot fi învățați să se implice atent într-o paletă largă de intervenții terapeutice care se focusează pe gânduri, sentimente și comportamente (Mace, 2007; Williams, 2007). Este în mod special important să ajutăm clientul cu rată ridicată de rușine și auto-critică să folosească aceste competențe cu sine. Când sunt întrebați despre textura emoțională a eforturilor de a se ajuta, clienții cu

rușine și auto-critică ridicată adesea dezvăluie că folosesc un ton intern rece, înspăimântător, agresiv pentru a încerca să-și schimbe gândurile și comportamentele. Terapeuții ar trebui să exploreze dacă clienții încearcă să se forțeze sau  să se agreseze pe sine pentru a schimba, în contrast cu a fi suportiv cu propriile eforturi de a face asta.

 Atenția compasională - Este focalizare atenției  noastre într-un fel care ne ajută și sprijină. De exemplu poate implica amintirea momentelor când am fost amabili cu alții sau alții au fost drăguți cu noi, sau ar  putea implica imagerie compasională. Dacă suntem în conflict cu cineva, adesea omitem lucrurile pe care le apreciem la aceea persoană: prin reorientarea atenției putem recâștiga o perspectivă mai echilibrată. Experiența reorientării atenției trebuie să fie asociată cu căldură, sprijin și bunătate. În terapia centrată pe compasiune, terapeutul se orientează pe identificarea punctelor forte, calităților pozitive sau competențelor clientului, cum ar fii curajul, bunătatea față de alții sau mecanisme de coping anterioare. Clienții sunt învățați să acorde atenție și să-și aducă aminte calitățile pozitive, poate revăzând memoriile pozitive și lucrând asupra acelor aspecte ale sinelui.         Terapeuții pot de asemenea prezenta exerciții de direcționare a atenției spre savurarea experiențelor, pentru a dezvolta aprecierea și recunoștința clienților. De exemplu, un individ poate fi încurajat să petreacă timp apreciind gustul mâncării, sau culoarea cerului sau un anumit tip de muzică. În multe psihopatologii, sistemul de protecție a amenințărilor va fi centrat pe probleme și dificultăți posibile, și indivizii pot de aceea beneficia din practica reorientării atenției și eliberarea din această dominanță.

 Raționamentul compasiunii - Gândirea compasională  implică felul în care  reflectăm asupra noastră, asupra lumii și a altora. În terapia cognitivă (Beck 1979), terapia dialectică comportamentală  (Linehan 1993) și în mentalizare (Fonagy 2006) avem o gamă de intervenții pentru a ajuta oamenii să dezvolte judecăți mai echilibrate.

              Terapeuții centrați pe compasiune se bazează pe aceste intervenții dar de asemenea dedică mult timp  pentru a se asigura că, clienții trăiesc gânduri alternative  ca bunătate, sprijin și utilitate. Logic nu este suficient: ”dovada” este secundară experienței de a fi ajutat și sprijinit.

              Procesul terapiei în sine, prin care terapeutul ascultă călduros, recunoaște și validează emoțiile și sensurile personale ale clienților, este important (Linehan, 1993). În special este important felul în care oamenii motivează, ruminează și reflectă asupra stărilor de spirit curente, viitorului și sentimentului de sine. Gândirea rușinoasă și auto-critica sunt clar ținta în terapia centrată pe compasiune, dar este important să înțelegem funcțiile gândirii auto/critice și fricile pe care oamenii pot să le aibă dacă renunță la ea. Terapeutul învață problemele anumitor tipuri de ruminație și felul în care substituim reorientarea compasională în gândirea cuiva.

Comportamentul compasional - Este orientat pe alinarea distresului și facilitarea dezvoltării și creșterii. Aceasta nu înseamnă evitarea angajării în realități sau sarcini comportamentale dificile sau dureroase: curajul este important în terapia centrată pe compasiune – într-adevăr cuvântul încurajare înseamnă a oferii curaj. Susţinerea clientului să aibă curaj necesită colaborare clară asupra ”noului comportament” ca intervenție compasională.

              Expunerea este experimentată în spiritul dezvoltării compasionale. Deci, spre exemplu, când indivizii trebuie să se angajeze în comportamente dificile sau înspăimântătoare, ei vor încerca să creeze un ton încurajator, calduros în mintea lor asociat cu gânduri suportive. Tot timpul clientul este încurajat să folosească căldura, compasiunea și gentilețea ca punct de referință  pentru a ne mișca spre activități mai înspăimântătoare. Aceasta este o repetiție a ceea ce s-ar întâmpla în mod normal în cadrul relației părinte –copil, unde părintele este încurajator și suportiv. În terapia centrată pe compasiune terapeutul încurajează clientul să abordeze această orientare cu sine.

              Terapia orientată pe compasiune nu ne referă doar la reacția de procesare bazată pe amenințare sau dezvoltarea diferitelor mecanisme defensive cum ar fi a învăța să fii asertiv mai degrabă decât supus: caută să stimuleze procesarea afectelor pozitive. Unii clienți au dezvoltat  frica de a se bucura sau de a face  lucruri benefice pentru sine și emoțiile pozitive pot fii simțite ca amenințătoare  deoarece sunt nefamiliare și individul se simte ”cu garda jos/nepregătit”. Sarcinile comportamentale încurajează expunerile la emoții pozitive  poate ajuta clientul să învețe să se bucure trăindu-le (frica pentru compasiune este discutată într-o secțiune separată). Ajutorarea oamenilor devine mai mult orientată pe proces mai degrabă decât orientată pe sarcină. Urmărind tradiția comportamentală, terapia centrată pe compasiune ajută oamenii să se focalizeze pe eforturile personale mai degrabă decât pe rezultate.

              Deci, clienții învață să-și urmărească eforturile indiferent  cât de mici sunt ceastea, și să aprecieze acest lucru în detrimentul concentrării asupra cât de departe de scopul lor au eșuat. Mulți clienți cu rată ridicată a rușinii și auto-criticii nu au învățat niciodată această apreciere a efortului. Din nefericire, trăim într-o societate care devine mai disprețuitoare pentru recompensarea efortului și în care mulți consideră că ”locul doi nu este suficient de bun; cine își amintește cine vine al doilea?”

Imageria compasională - Tehnica folosirii imageriei compasionale implică o serie de exerciții care ajută clientului în generarea sentimentelor de compasiune pentru sine. Există multe abordări pentru dezvoltarea sentimentelor de compasiune folosind imaginistica (Frederick 1999; Leightton 2003; Lee 2005). În terapia centrată pe compasiune terapeutul lucrează pentru a ajuta clientul să creeze și să exploreze imaginile proprii ale compasiunii ”ideale”. Terapeutul ghidează clientul spre exerciţii de imaginaţie, explorând sentimentele  asociate cu diferite imagini. Aceste imagini sunt de obicei efemere şi niciodată clare în minte. Uneori clienţii preferă imagini în care sunt prezente animale, plante, copaci sau forme de relief şi nu fiinţe umane. Acestea trebuie de asemenea imaginate ca fiind înzestrate cu sentimente, cu calităţi specifice de înţelepciune, putere, căldură şi non-judecată. Clienţii adesea preferă să-şi imagineze că imaginea lor a trecut prin situaţii similare, opusă existenţei unei  „fiinţe superioare” înafara experienţei umane. Există de asemenea exerciţii relaţionate cu postura corporală şi imaginarea propriei persoane ca o persoană profund compasională. Aceasta este ca metoda acţiunii, când cineva exersează adoptând sau intrând într-un rol particular. Clientul se imaginează pe sine ca pe o persoană puternic compasională şi explorează semnificaţia vârstei, expresiei faciale, posturii corporale, tonului vocii şi a stilului de gândire. Clienţii pot fii încurajaţi să lucreze în fiecare zi la transformarea „sinelui compasional”, folosind expresia facială, tonalitatea vocii şi stilul de gândire adecvat.

Sentimentele de  compasiune - Sentimentele de compasiune se relaţionează cu trăirea compasiunii altora pentru alţii şi pentru sine. Sentimentele de compasiune sunt generate prin modalităţi diferite, de exemplu prin intermediul relaţiei terapeutice şi concentrării atenţie, gândirii, comportamentului şi imaginaţiei.

Senzaţiile de compasiune - Senzaţiile de compasiune se referă la felul în care terapeutul ajută clientul să exploreze trăirile din organism când se concentrează să fie compasionali, trăind compasiunea altora sau fiind autocompasionali. Lucrând şi dezvoltând aceste capacităţi, terapia centrată pe compasiune încearcă să ajute clientul să dea naştere unor sentimente de căldură, bunătate şi sprijin.

         9. Importanţa auto-compasiunii

Terapia bazată pe compasiune urmăreşte o abordare comportamentală, sugerând că gândurile şi imaginile interioare pot acţiona exact ca şi stimulii externi, activând diferite părţi ale creierului. Pentru a demonstra şi explora acest lucru cu clienţii, terapeutul poate desena un contur simplu al creierului şi discuta efectele atât a stimulilor interni cât şi a celor externi. De exemplu: dacă ne este foame şi vedem o masă apetisantă (semnal extern) aceasta poate genera producerea salivei şi acizilor gastrici. Similar, doar imaginându-ne o masă apetisantă (stimul intern)  putem avea acelaşi efect fiziologic. Dacă vedem ceva de natură sexuală la televizor acest lucru poate stimula eliberarea hormonilor glandei pituitare pentru a rezulta stimularea sexuală. Dar în mod similar folosindu-ne  doar fantezia putem stimul glanda pituitară pentru acelaşi efect. Terapeutul împărtăşeşte asemenea lucruri cu clientul deoarece ne furnizează înţelegerea puternică a puterii fiziologice  pe care o au propriile gânduri, memorii şi imaginii. Terapeutul solicită clientului să evalueze cum s-ar simţii dacă cineva ar continua să facă remarci umilitoare la adresa lor, să le submineze încredere, să fie supăraţi pe ei, când lucrurile nu merg bine, în direcţia dorită. De obicei clienţii sunt capabili să identifice sentimentele de depresie şi anxietate şi pot recunoaşte că aceasta se întâmplă deoarece anumite semnale critice le stimulează sistemul de protecţie împotriva ameninţărilor. De aici terapeutul poate ajuta clientul să înţeleagă cum comutarea pe auto-critică, ruminarea /centrarea pe auto-critică, sau amintirea momentelor în care au fost criticaţi sau umiliţi, va stimula sistemul de protecţie a pericolului şi reacţiile stresogene. Într-adevăr auto-critica poate fi aşa de constantă în mintea unei persoane că le împing literalmente spre stări depresive şi anxioase. Exemplele clare despre cum gândurile şi imaginile pot stimula sistemul fiziologic, pe care terapeutul le-a oferit deja, permit clientului să aprecieze puterea potenţială a propriei auto-critici. Timpul petrecut pentru clarificarea felului în care gândurile, imaginile şi memoriile interne pot stimula diferite sisteme fiziologice, folosind exemple concrete, poate fi recompensat (aduce beneficii) pe termen lung. Conduce de asemenea direct la reorientare pe compasiune. Terapeutul subliniază faptul că, dacă primim înţelegere, bunătate şi amabilitate din partea altora  (opusă agresiunii, criticii şi umilirii) ne simţim mult mai liniştiţi, în siguranţă şi uşuraţi. Aceasta este pentru că acele semnale stimulează sisteme particulare în creier; dacă nu am avea acele sisteme nu am trăi acele sentimente. Urmează aşadar ideea că dacă putem exersa generarea acestor tipuri de gânduri, imagini (de compasiune) orientate spre sine putem fi capabili să stimulăm şi să dezvoltăm sistemul mulţumirii, liniştii sufleteşti şi a siguranţei. Într-adevăr, ideea antrenării minţii pentru a gândii şi simţii anumite lucruri ca modalitate de a stimula sistemele fiziologice este bine stabilită (Begley,  2007). 

Definiţii şi dovezi

Compasiunea auto –direcţionată, ca o modalitate de atenuare a tulburărilor psihologice a dobândit recent  interesul cercetătorilor. Definiţiile auto-compasiunii variază. Terapeuţii (stimei de sine cognitive) McKay şi Fanning (1992) abordează auto-compasiunea ca înţelegere, acceptare şi iertare.

              Din perspectiva psihologiei sociale şi a tradiţiei budiste, Neff (2003a, b) abordează compasiunea ca fiind alcătuită din trei constructe bipolare relaţionate cu bunătatea, umanitatea şi înţelegerea. Bunătatea implică înţelegerea dificultăţilor unei persoane, bunătate şi căldură în faţa eşecului mai degrabă decât judecată aspră şi auto-critică. Umanitatea implică abordarea experienţelor unei persoane ca parte a condiţiei umane mai degrabă decât personală, izolată şi ruşinoasă; acceptarea conştientă implică conştientizarea şi acceptarea gândurilor şi sentimentelor dureroase şi nu îndepărtarea sau negarea lor.

              Terapia centrată pe compasiune se bazează pe capacităţile şi calităţile compasiunii aşa cum au fost descrise în fig. 2.  Un număr semnificativ de cercetători s-au centrat pe diferenţele dintre auto-compasiune şi stima de sine (Neff, 2003a,b, 2007; Gilbert, 2005b, Leary, 2007). De exemplu stima-de sine tinde să crească atunci când ne descurcăm bine, avem reuşite şi realizări, în timp ce auto-compasiunea este importantă atunci când ne descurcăm prost; stima de sine ne poate oferi un sens al compasiunii favorabile cu alţii, când gândim în termeni de rang social, întrucât auto-compasiunea se bazează pe similarităţile noastre comune cu umanitatea. În mod hotărâtor auto-compasiunea se bazează pe generarea unui tip particular de emoţie referitoare la sine, care poate fi vag numită căldură sufletească şi bunătate. Există limite,  dar cercetări din ce în ce mai numeroase evidenţiază valoarea antrenării oamenilor în auto-compasiune atât la studenţi (Leary, 2007) cât şi la populaţia clinică (Gilbert, 2006; Mayhew, 2008).

      10.  Frica de compasiune

Mulţi clienţi nu pot accesa uşor sistemul liniştirii şi siguranţei sociale care stă la baza compasiunii. De fapt, o parte semnificativă din munca în terapia centrată pe compasiune constă în provocarea fricilor şi rezistenţelor oamenilor în a devenii auto-compătimitori şi uneori iertători şi compătimitori cu alţii.    Teoreticienii ataşamentului sugerează că, semne ale bunătăţii şi compasiunii  altor persoane (în special terapeut) vor reactiva sistemul ataşamentului (Mikulincer, 2007). Când se întâmplă acest lucru memoriile şi sentimentele (complexe şi nerezolvate) din interiorul sistemului de ataşament pot apărea la suprafaţă.

              În mod obişnuit, pentru persoanele cu auto-critică şi ruşine ridicată, în special cele cu istoric aspru, nemilos, începerea experienţierii căldurii şi bunătăţii în terapie poate stârni durere şi tristeţe considerabilă. Acesta este „numit distres” şi se pierde odată ce sistemul securităţii sociale recunoaşte că acolo poate fi un răspuns de la cineva grijuliu. Unii clienţi sunt copleşiţi sau chiar se disociază de durerea suferinţei lor.

              Terapeutul orientat pe compasiune va ajuta clientul să-şi normalizeze, valideze, stăpânească şi să lucreze cu aceste sentimente. Într-un studiu recent am descoperit că unele persoane consideră imageria centrată pe compasiune ca fiind stresantă (Rockliff, 2008). Pot exista multe motive pentru acest lucru, inclusiv activarea unei puternice tristeţi şi supărări, emoţii condiţionate de abuz asociate cu apropierea sau jena de apropiere. Aceste persoane pot fi printre cele mai dificil de ajutat să-şi dezvolte auto-compasiunea, cu toate acestea odată ce fricile şi rezistenţele confruntate, ei pot de asemenea câştiga enorm din antrenamentul minţii compasionale – deşi aşteptăm dovezi ale cercetării pentru acest lucru. Cum am menţionat anterior unii clienţi au credinţe negative vizavi de compasiune. Bunătatea pentru propria persoană poate fi privită cu suspiciune, ca fiind pre blând, îngăduitor sau nemeritat. Aceasta indică de obicei o frică de a dezvolta şi experienţia auto-compasiunea. Explorarea poate dezvălui că oamenii se tem că dacă vor renunţa la auto-critică vor deveni leneşi, neplăcuţi şi neiubiţi. Unii consideră că vor fi pedepsiţi pentru auto-compasiune plătind pentru asta mai târziu sau dacă nu oricum le va fi luată. Terapeutul explorează constant interacţiunea dintre funcţiile auto-criticii şi frica şi evitarea auto-compasiunii.

              În acest articol am subliniat importanţa compasiunii în terapie şi am accentuat faptul că compasiunea necesită curaj şi angajament direct în expunerea la situaţii, sentimente sau amintiri  ameninţătoare, înfricoşătoare. Diferiţi terapeuţi abordează acest lucru în diferite moduri (Brewin, 2003; Ogden, 2006; Van der HArt, 2006; Wheatley, 2007), dar ele pot fi mai uşor abordate dacă s-a lucrat pe compasiune, înainte sau în acelaşi timp cu expunerea şi restructurarea. Mai mult compasiunea este descrisă pentru a stimula sentimentele, de siguranţă, căldură şi conexiune care au un efect direct de liniştire asupra sistemului de protecţie a pericolului (e.g. Kirsch, 2005).

11.  Concluzii

Terapia centrată pe compasiune este o terapie integrativă care îşi are originile în psihologia socială, evoluţionistă şi Budistă şi în neuroştiinţe. Îşi are rădăcinile de asemenea în multe alte modele terapeutice care au dezvoltat intervenţii specifice pentru diferite probleme de sănătate mentală.

              Terapia centrată pe compasiune se înscrie în tradiţia care caută să construiască o ştiinţă a psihoterapiei bazată pe cercetare şi înţelegerea felului în care funcţionează mintea umană, mai degrabă decât fiind orientată spre o şcoală, model sau proces particular. Există o tradiţie îndelungată a intervenţiilor bazate pe compasiune în psihologia budistă şi în mod evident terapia orientată pe compasiune a fost influenţată de acest istoric. Cât despre dezvoltările din psihoterapie , rezultatul şi procesul cercetării este cheia pentru viitorul terapiei centrate pe compasiune. Cu toate că există date limitate asupra valorii acestei abordări (gilbert 2006; Mayhew 2008) sunt multe de făcut pentru atragerea finanţărilor potrivite pentru a cerceta eficacitatea acestei intervenţii.

Bibliografie:

  • Andrews B (1998) Shame and childhood abuse. In Shame: Interpersonal Behavior, Psychopathology and Culture (eds P Gilbert, B Andrews): 176– 90. Oxford University Press.
  • Beck AT, Rush AJ, Shaw BF, et al (1979) Cognitive Therapy of Depression. John Wiley & Sons.
  • Begley S (2007) Train your Mind: Change your Brain. Ballantine Books.
  • Bowlby J (1969) Attachment. Vol. 1: Attachment and Loss. Hogarth Press.
  • Brewin CR (2003) Post-Traumatic Stress Disorder: Malady or Myth. Yale University Press.
  • Brewin CR (2006) Understanding cognitive behaviour therapy. A retrieval competition account. Behaviour Research and Therapy; 44: 765–84.
  • Carter CS (1998) Neuroendocrine perspectives on social attachment and love. Psychoneuroendocrinlogy; 23: 779–818.
  • Caspi A, Moffitt TE (2006) Gene–environment interactions in psychiatry. Joining forces with neuroscience. Nature Reviews Neuroscience; 7: 583–90.
  • Dalai Lama (1995) The Power of Compassion. HarperCollins.
  • Dalai Lama (2001) An Open Heart: Practising Compassion in Everyday Life (ed N Vreeland). Hodder & Stoughton.
  • Davidson RJ, Harrington A (eds) (2002) Visions of Compassion: Western Scientists and Tibetan Buddhists Examine Human Nature. Oxford University Press.
  • Davidson RJ, Kabat-Zinn J, Schumacher J, et al (2003) Alterations in brain and immune function produced by mindfulness meditation. Psychosomatic Medicine; 65: 564–70.
  • Depue RA, Morrone-Strupinsky JV (2005) A neurobehavioral model of affiliative bonding. Behavioral and Brain Sciences; 28: 313–95.
  • Fonagy P, Target M (2006) The mentalization-focused approach to self pathology. Journal of Personality Disorders; 20: 544–76.
  • Frederick C, McNeal S (1999) Inner Strengths: Contemporary Psychotherapy and Hypnosis for Ego Strengthening. Lawrence Erlbaum Associates.
  • Gilbert P (1989) Human Nature and Suffering. Lawrence Erlbaum Associates.
  • Gilbert P (1998) The evolved basis and adaptive functions of cognitive distortions. British Journal of Medical Psychology; 71: 447–64.
  • Gilbert P (2000) Social mentalities: internal ‘social’ conflicts and the role of inner warmth and compassion in cognitive therapy. In Genes on the Couch: Explorations in Evolutionary Psychotherapy (eds P Gilbert & KG Bailey): pp 118–50. Psychology.
  • Gilbert P (2001) Evolutionary approaches to psychopathology. The role of natural defences. Australian and New Zealand Journal of Psychiatry; 35: 17–27.
  • Gilbert P (ed) (2005a) Compassion: Conceptualisations, Research and Use in Psychotherapy. Routledge.
  • Gilbert P, Irons C (2005b) Focused therapies and compassionate mind training for shame and self-attacking. In Compassion: Conceptualisations,
  • Research and Use in Psychotherapy (ed P. Gilbert): 263–325. Routledge.
  • Gilbert P, Procter S (2006) Compassionate mind training for people with high shame and self-criticism. A pilot study of a group therapy approach. Clinical Psychology and Psychotherapy; 13: 353–79.
  • Gilbert P (2007) Psychotherapy and Counselling for Depression (3rd edn). Sage.
  • Gilbert P (2009)The Compassionate Mind: A New Approach to Life’s Challenges. Constable-Robinson.
  • Kaufman G (1989) The Psychology of Shame. Springer.
  • Kirsch P, Esslinger C, Chen Q, et al (2005) Oxytocin modulates neural circuitry for social cognition and fear in humans. Journal of Neuroscience; 25: 11489–93.
  • Leary MR, Tate EB, Adams CE, et al (2007) Self-compassion and reactions to unpleasant self-relevant events. The implications of treating oneself kindly. Journal of Personality and Social Psychology; 92: 887–904.
  • LeDoux J (1998) The Emotional Brain. Weidenfeld and Nicolson. Lee DA (2005) The perfect nurturer: a model to develop a compassionate mind within the context of cognitive therapy. In Compassion:
  • Conceptual isations, Research and use in Psychotherapy (ed P Gilbert): 326–51. Brunner-Routledge.
  • Leighton TD (2003) Faces of Compassion: Classic Bodhisattva Archetypes and their Modern Expression. Wisdom Publications.
  • Linehan M (1993) Cognitive Behavioral Treatment of Borderline Personality Disorder. Guilford Press.
  • Lutz A, Brefczynski-Lewis J, Johnstone, T, et al (2008) Regulation of the theme neural circuitry of emotion by compassion meditation: effects of the meditative expertise. Public Library of Science; 3: 1–5.
  • Mace C (2007) Mindfulness in psychotherapy: an introduction.
  • Advances in Psychiatric Treatment; 13: 147–54. Marks IM (1987) Fears, Phobias and Rituals: Panic, Anxiety and their Disorders. Oxford University Press.
  • Mayhew S, Gilbert P (2008) Compassionate mind training with people who hear malevolent voices. A case series report. Clinical Psychology and Psychotherapy; 15: 113–38.
  • McKay M, Fanning P (1992) Self-Esteem: A Proven Program of Cognitive Techniques for Assessing, Improving, and Maintaining Your Self-Esteem (2nd edn). New Harbinger Publishers.
  • Mikulincer M, Shaver PR (2007) Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change. Guilford Press.
  • Neff KD (2003a) Self-compassion. An alternative conceptualization of a healthy attitude toward oneself. Self and Identity; 2: 85–102.
  • Neff KD (2003b) The development and validation of a scale to measure self-compassion. Self and Identity; 2: 223–50.
  • Neff KD, Rude SS, Kirkpatrick KL (2007) An examination of selfcompassion in relation to positive psychological functioning and personality traits. Journal of Research in Personality; 41: 908–16.
  • Ogden P, Minton K, Pain C (2006) Trauma and the Body: A Sensorimotor Approach to Psychotherapy. Norton.
  • Pani L (2000) Is there an evolutionary mismatch between the normal physiology of the human dopaminergic system and current environmental conditions in industrialized countries? Molecular Psychiatry; 5: 467–75.
  • Panksepp J (1998) Affective Neuroscience. Oxford University Press.
  • Porges SW (2007) The polyvagal perspective. Bioloical Psychology; 74: 116–43.
  • Rector NA, Bagby RM, Segal ZV, et al (2000) Self-criticism and dependency in depressed patients treated with cognitive therapy or pharmaco therapy. Cognitive Therapy and Research; 24: 571–84.
  • Rockliff H, Gilbert P, McEwan K, et al (2008) A pilot exploration of heart rate variability and alivary cortisol responses to compassion-focused imagery. Journal of Clinical Neuropsychiatry; 5: 132–9.
  • Rosen JB, Schulkin J (1998) From normal fear to pathological anxiety. Psychological Bulletin; 105: 325–50.
  • Schore AN (1998) Early shame experiences and infant brain development. In Shame: Interpersonal Behavior, Psychopathology and Culture (eds P Gilbert, B Andrews): 57–77. Oxford University Press.
  • Uväns-Morberg K (1998) Oxytocin may mediate the benefits of positive social interaction and emotions. Psychoneuroendocrinology; 23: 819– 35.
  • Van der Hart O, Nijenhuis ERS, Steele K (2006) The Haunted Self: Structural Dissociation and the Treatment of Chronic Traumatization. Norton.
  • Wang S (2005) A conceptual framework for integrating research related to the physiology of compassion and the wisdom of Buddhist teachings. In Compassion: Conceptualisations, Research and Use in Psychotherapy (ed P Gilbert): 75–120. Brunner-Routledge.
  • Wheatley J, Brewin CR, Patel T, et al (2007) “I’ll believe it when I see it”: imagery re-scripting of intrusive sensory memories. Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry; 39: 371–85.
  • Williams M, Teasdale J, Segal, Z, et al (2007) The Mindful Way Through Depression: Freeing Yourself from Chronic Unhappiness. Guilford Press.

 

 

 

 

 Istoria psihoterapiei in Romania 


Dr. Ileana Botezat-Antonescu

     Psihoterapia româneasca a început sa renasca si sa se dezvolte, odata cu societatea româneasca dupa Revolutia din Decembrie, 1989, încercând sa „ recupereze ” timpul celor aproape 50 de ani scursi „ în afara ” Europei de Vest, de care o legau cultura, învatamântul, organizarea sistemului de asistenta sanitara, legaturi care fusesera brutal întrerupte prin deciziile arbritare ale cuplului prezidential si mai ales ale celei care se autointitulase „savanta de renume mondial ” – Elena Ceausescu.

     Prejudiciul a fost enorm numai daca ne referim la masura absurda de a închide pe o durata de 8 ani Facultatea de Psihologie si alte unitati de învatamânt. Investitiile financiare în sanatate si asistenta sociala a variat în ultimii 10 ani de la 2,6% (1998) la 4,2% în 2002 din produsul national brut.

Scurt istoric al psihoterapiei în România

Încercarea de fata de a contura locul si semnificatia psihoterapiei în România, se va sprijini pe urmatoarele idei, dublate de o argumentatie sustinuta cu:

•  psihoterapia în România s-a dezvoltat în concordanta cu etapele parcurse de aceasta în Europa Occidentala. Marile curente si scoli europene se regasesc si în cultura româneasca. Realizarile românesti sunt prezente în literatura europeana de specialitate, iar noutatile pe plan european sunt reflectate în aparitiile editoriale si manifestarile stiintifice din tara;

•  dificultatea de a defini (cel putin pentru etapa actuala) specificul national al psihoterapiei românesti tine fara îndoiala cont de influenta coplesitoare a celor 50 de ani de comunism, prin obstructia vadita sau întârzierea în receptarea unor conceptii si metode prin interdictii politice (vezi psihanaliza sau alte curente psihoterapeutice ce promovau dezvoltarea individuala sau activitati de grup). De asemenea, izolarea fata de lumea occidentala, mai ales în ultimul deceniu al dictaturii, a condus la o întârziere a dezvoltarii unei miscari psihoterapeutice, în comparatie cu alte tari foste socialiste, precum Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia.

Prin publicarea lucrarii „Freud si psihanaliza în România” (1994), Bratescu G. deschide calea explorarii unor începuturi privind miscarea si practica psihanalitica în tara noastra, încercând sa releve dintr-o perspectiva uneori deosebit de critica, fapte si personalitati legate de acest domeniu.

În afara aportului remarcabil al acestui autor, s-au întreprins tentative de studii si cercetare din perspectiva istoriei medicinii românesti care atesta ca, exceptând unele perioade de timp mai mult sau mai putin „albe”, noutatile si interesul pentru psihoterapie erau constant prezente în conferintele, în articolele si practica clinica a unor medici, psihologi ca si în cazul altor oameni de stiinta, arta sau cultura din tara noastra, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. De altfel, majoritatea specialistilor în domeniu sunt de acord ca psihoterapia este la fel de veche ca si omenirea. Înainte de a deveni o metoda terapeutica distincta, ea a însotit intotdeauna actul medical; dar psihoterapia moderna dateaza de aproximativ 200 ani.

În descrierea unei variante de etapa a dezvoltarii psihoterapiei românesti pe care o putem numipremoderna sau populara , N. Marcu face câteva referiri foarte interesante:

•  În dialogul Charmides, Platon atribuie getodacilor o conceptie medicala „psihosomatica” în care tratamentul somatic se împleteste cu cel psihic: „ Zalmoxis, regele nostru, care este si zeu ne învata ca, precum nu putem trata bolile ochilor fara sa tratam capul (în întregime), ori, capul fara corp, tot asa nu putem trata bolile corpului fara a ne ocupa de cele ale sufletului... De aceea medici daci au rezultate mai bune decât cei greci. ” (Platon, Charmides).

•  Cercetarile românesti de etnopsihiatrie au evidentiat existenta unor procedee psihoterapeutice empirice pe teritoriul locuit de daci, dacoromani, straromâni si de poporul român în general, subliniind continuitatea bimilenara a acestora.

Parti constitutive ale aceluiasi procedeu etnomedical care se întemeiaza pe puterea spirituala a cuvântului, pot fi considerate si:

•  descântecul – rit verbal supus unor reguli bine stabilite („poezia riturilor de însanatosire”) (O.Papadima, Literatura populara româneasca)

•  actele rituale (cu functie psihoterapeutica)

•  bolirea pe prispa – expunerea bolnavului care nu a raspuns la procedurile de medicina populara – ca ultima modalitate de tratare, cu spijinul întregii colectivitati, interpretata ca un fel de psihoterapie de grup comunitar (O.Nitu, Brasov, Informatii de teren).

•  utilizarea, în cadrul ritualului cu efect psihoterapeutic prin intermediul cuvântului si a unor obiecte - apa neînceputa, stropii de apa de la roata morii, trei carbuni de lemn de fag, trei (sau noua) nuieluse de alun alb sau un corn, cutit aramit, o moneda de argint, sapte boabe de porumb, cenusa de funie de clopot de la biserica, etc.; toate acestea sporeau puterea de sugestie.

•  jocul calusarilor

•  psihodrama populara

Toate aceste procedee psihoterapeutice populare se desfasurau sau înca se mai desfasoara în cadrul satului românesc traditional, se întrepatrund cu cele mai diverse laturi ale vietii economico-sociale si culturale si sunt legate de preocuparile din viata practica: fertilitate, belsug, sanatate ... (N.Dunare, 1978).

Cum spuneam si mai înainte, abia de aproximativ 200 de ani se poate vorbi de o psihoterapie moderna din anii în care medicul vienez Karl Mesmer (1734-1814) defineste ca prima metoda terapeutica efetele hipnozei, astfel ca în secolul al XIX-lea, practic în toate tarile Europei se regasesc mentiuni în legatura cu psihoterapia.

Magnetismul a fost popularizat în cultura româneasca, în publicatii cu caracter general („Curierul românesc”, „Mozaicul”, „Universul”) sau biomedical („Isis sau Natura”).

Cea mai veche aparitie româneasca se pastreaza la „Curierul românesc” (Nr. 14 din 15 aprilie 1838) editat la Bucuresti, printr-o scurta notita despre „Magnetismul animal”. Aceasta este prima relatare tiparita în limba româna (dovedita pâna în prezent).

Tot în 1838, apare la Craiova articolul „Magnetismul animal” în „Magazinul” (numarul din 20 august), saptamânal redactat de C.Leca si reprezentând o traducere dintr-o revista maghiara.

Chirurgul englez M.Braid lansase deja în 1843 termenul de „hipnoza” facând referinta la studiul „magnetismului animal” si numind metoda „hipnoza si fixare”.

Desi documentele nu sunt destul de precise, este sigur ca hipnoza a fost folosita în terapia bolnavilor psihici internati în Spitalul „Marcuta” începând din 1865 (Petre Protici).

În deceniul al IX-lea (1881-1890) preocuparea pentru problemele hipnozei este prezenta atât în medicina româneasca (Chr. Buicliu, Gh.Marinescu, P.Inotescu, I.Marcel, G.Bercaru, I.V.Stefanescu) cât si în viata culturala româneasca (Titu Maiorescu, B.P.Hasdeu, Stefan Mihaileanu, Sofia Nadejde).

În 1857, Iuliu Barasch face „prima expunere competenta, completa si critica asupra problemei mesmerismului din literatura noastra” (N.Marcu, 1957).

În 1865, P.Protici medic sef al Spitalului de psihiatrie „Marcuta” aplica hipnoza în scop terapeutic.

În 1882, la 13 februarie, Charcot prezinta la Academia Franceza un memoriu asupra hipnozei ce va fi repede adus la cunostinta publica din România, în sala Ateneului Român, de tânarul, pe atunci scriitor si filosof – Titu Maiorescu, în conferinta „Ipnotismul”, publicata rezumativ în revista „Timpul”, si ulterior într-o brosura intitulata: „Patru conferinte publice”.

Din cele expuse reiese ca autorul era la curent cu lucrarile lui Braid, Charcot s.a. care „au repetat experimentele magnetizatorilor cu scopul de a le cerceta stiintificeste si au constat ca diferitele fenomene ipnotice stau în legatura cu chestiuni psihologice si fiziologice de cel mai mare interes”.

Isteria, hipnoza si sugestia au continuat sa se afle în centrul preocuparilor societatii medicale si universitare, marile personalitati ale vremii (sfârsit de secol al XIX-lea si început de secol XX) fie acceptându-le, fie respingându-le.

Printre studentii lui Charcot, la Paris, s-a numarat si Gheorghe Marinescu, viitorul neurolog de renume, care va publica de-a lungul anilor 1888-1889 (în numerele 3, 6, 7, 8 si 9 ale Revistei Fântâna Blanduziei, conduse de Mihail Eminescu) despre „Isterie si ipnotism”. El scria: „... predispozitia la isterie este proeminenta la clasele sociale înalte, unde exista un abuz al traiului placut, iar lenea si vizitele dese la teatru – ei bine, toate acestea pot clatina sistemul nervos”.

„Isteria, asadar nu e un sfinx indescifrabil, ci o boala, iar isteria, dizbracata de haina tehnica a necunoscutului devine o fiinta ca si noi, al carei loc nu este nici în cer, nici în iad, ci pe pamânt. Cât despre ipnotism, el reprezinta o serie de fenomene reale, ale caror mecanism nu-l cunoastem înca, dar care e un focar luminos pentru interpretarea faptelor stiintifice. Prin mijlocul lor s-a ridicat voalul care acoperea miracolele de altadata, dându-le o interpretare stiintifica” (Gh.Marinescu, Fântâna Blanduziei, nr.9/29.01.1889, p.2).

Articolul se remarca atât prin claritatea si frumusetea expunerii, cât si prin înaltul sau nivel stiintific, vadind cunoasterea aprofundata a problemei (N.Marcu, B.Dutescu, 1964).

Chiar din timpul studentiei, Gh.Marinescu începe sa practice hipnoza; „Am vindecat orbi, surzi, muti, paralitici” – spune el si va publica, împreuna cu dr. I.Marcel „Un cas de mutisme hysterique avec contracture spasmodique glosso-laryngée guéri par sugestion hypnotique associée a la gymnastique vocale” (Archives Roumaines de Médicine et Chirurgie, 1888, nr.6, p.391).

Este primul articol stiintific referitor la psihoterapia prin sugestie hipnotica din literatura medicala româneasca.

În 1901 se traduce în limba româna lucrarea „Hipnotism si sugestiune” de Bernheim.

Din 1902, octombrie, în cabinetul sau de la Viena, S.Freud începe sa primeasca, în fiecare seara de miercuri pe colegii care doresc sa se initieze în tehnici psihanalitice („Societatea psihologica de miercuri” care în 1908 va deveni „Societatea psihanalitica din Viena”).

În 1907, C.G.K.Jung fondeaza „Societatea Freud” din Zurich.

Din 1906-1907 se produce în mod ireversibil, de acum înainte, jonctiunea psihiatriei cu psihanaliza, iar psihoterapia capata o dezvoltare din ce în ce mai sistematica.

În 1912 apare lucrarea lui Andre Thomas, „Psychoterapie”, la Paris (Bibliothèque de thérapeutique, Gilbert et Carnot) în care autorul afirma ca: „Psihoterapia face parte integranta din orice terapeutica ... Psihoterapia curativa se adreseaza aproape exclusiv psihonevrozelor; deci neurasteniei si isteriei; paliativ se aplica într-un mare numar de boli mintale” (p.4). De asemenea, autorul descrie urmatoarele metode de psihiatrie: sugestia; autosugestia (pe care Bernheim o numeste „antrenament activ în stare de veghe”); psihanaliza lui Freud despre care crede ca: „I se poate reprosa exclusivismul principiului care reduce totul la viata sexuala” (p.63); persuasiunea (psihoterapie rationala); psihoterapie sentimentala; psihoterapie religioasa; psihoterapie filozofica; izolarea („un adjuvant al psihoterapiei”, p.90).

Comentând introducerea de catre Hypolite Bernheim a hipnozei în clinica sa de la Nancy, în anii 1983-1984 apare o serie de articole semnate St.Mihaileanu – „Despre hipnotism”, „Somnambulism” – în Revista „Transilvania” de la Sibiu.

La 11 ianuarie 1985, tânarul medic Christian Buicliu tine o conferinta la Ateneul Român cu tema: „Studii cu caracter stiintific, documentare temeinica, delimitare neta a hipnozei stiintifice de sarlatanismul hipnotizatorilor si magnetizatorilor ambulanti”.

La Iasi, în acelas an, sub paternajul Sofiei Nadejde apar în Revista „Contemporanul” articolele: „Ipnotismul”, „Terapia sugestiva”.

Este tocmai anul în care tânarul Sigmund Freud soseste la Paris, la Spitalul Salpetriere pentru a lua parte la celebrele cursuri ale lui Charcot.

P. Innatescu publica în Revista Spitalul (nr.4, 1886): „Terapia sugestiva” iar Dr. Mira – „Hipnotism si sugestiune”.

În 1890, B.P.Hasdeu publica „Ipnotismul si spiritismul” în Revista Noua, Nr.45; republicat în „Sic cogito”.

În 1891 – I.V.Stefanescu publica: „Hipnotismul la alienati” în Arhivele Societatii stiintifice si literare, Iasi, Nr.3, iar în 1895, C.Protopopescu – „Hipnotismul si problemele criminalitatii în Lumea Noua” (Nr.5).

În 1898, devenit seful primului serviciu de neurologie si a primei catedre universitare de neurologie din România, Gh.Marinescu efectueaza la Spitalul Pantelimon tratamente prin hipnoza în diferitele afectiuni neurologice. Împreuna cu prietenii sai, C.I.Parhon, M.Goldstein si I.Popescu, realizeaza primul film de cercetare stiintifica din lume (perioada 1898-1902).

Între altele, el a studiat mersul unor bolnave cu tulburari de locomotie (isterice) înainte si dupa tratamentul prin hipnoza.

Anul 1899 este anul în care S.Freud publica „Interpretarea viselor” (Die Traumdeutung).

Medicul Nicolae Vaschide, va evoca în câteva lucrari (1909, 1911) interpretarea viselor conform teoriei lui Freud si a contribuit la recunoasterea sa în mediul stiintific francez (ca unul dintre fruntasii “Laboratoarelor de psihologie patologica - Ecole des Hautes-Etudes”).

Astfel, se pare ca Freud–neurologul si nu Freud–psihiatrul a fost mai bine cunoscut la vremea respectiva în România, ca si în alte tari, de altfel, în care psihanaliza era complet ignorata sau privita ca o erezie.

Ecourile noilor metode de terapie ajung si în tara noastra, astfel ca în 1911, sub directia lui N.Vaschide, vede lumina tiparului: „Révue de psychothérapie et de psychologie appliquée”.

Gheorghe Preda, un tânar psihiatru militar, a publicat în 1912 pentru prima oara în România, o scurta descriere a psihanalizei ca teorie si terapie, dupa ce a petrecut ceva timp studiind în Franta si Germania. El a ramas pe latura contemplativa a psihanalizei, dar a continuat sa gândeasca si sa se poarte ca un psihiatru avansat, ceea ce astazi am numi „un medic al sanatatii mintale”, punând bazele primei clinici de „outpatients” din România (Sibiu, 1933).

Alexandru Obregia si Gheorghe Marinescu, doi reprezentanti de seama ai Scolii Medicale din Bucuresti, subliniau în „Lecturi despre psihoterapie” în 1912 ca: „exista o noua scoala care sustine ca o mare parte din boli sunt susceptibile a suferi modificari numai prin cuvânt – este psihoterapia, având indicatii pentru orice fel de boala, pentru a îmbunatati starea sau în final a vindeca”, exemplele mentionate sunt melancolia si catatonia.

În 1913, Matyas, Ilian scrie despre „Starea actuala a psihanalizei lui Freud” (Teza de Doctorat, Facultatea de Medicina din Bucuresti), fiind considerata la acel timp o „lucrare scolareasca” (C.Ionescu). Este de mentionat ca autorul a încercat sa închege o corespondenta cu însusi Freud, dar urmarile nu se cunosc.

În 1916, Al.Braiescu publica „Hipnotism si razboi” la Arad; în 1917, S.Freud publica „Introducere în psihanaliza”.

Începuturile psihoterapiei sistematice în România se situeaza în anul 1912, prin elaborarea celor 2 lucrari de o deosebita importanta: cea conceputa de Gh.Marinescu si Al.Obregia, „Prelegeri de psihoterapie” si cea a psihiatrului sibian, Gh.Preda: „Consideratiuni asupra psihoterapiei metodice”. La scurt timp, în 1913, urmeaza sustinerea a doua teze de doctorat, ambele la Facultatea de Medicina din Iasi: „Starea actuala a psihanalizei lui Freud” si „Privirea în producerea fenomenelor de hipnotism si psihoterapie” de I. Muiere.

Perioada interbelica este marcata de patrunderea psihanalizei freudiene în mediul românesc prin lucrarile lui A.Stocker, C.Vlad, I.Popescu-Sibiu, C.Ureche, Al.Retezeanu.

În 1935 apare „Revista Româna de Psihanaliza” si „Cercul român de psihanaliza” ceea ce „atesta constituirea unei veritabile scoli psihanalitice românesti” (N.C.Marcu, C.Vlad, 1981).

În ceea ce priveste filiatia freudiana, detinem câteva date ce merita atentie.

Exista o dovada clara sustinuta de câteva publicatii (G.Bratescu, 1994), ca în timp ce frecventa gimnaziul la Leopoldstadt, Sigmund Freud a fost putenic atasat de un coleg de clasa, Eduard Silberstein, care s-a nascut în Braila. Relatia lor strânsa de prietenie este exprimata de numarul mare de scrisori trimise de Freud lui Silberstein în 10 ani (1871-1881) – corespondenta care a fost publicata la Frankfurt am Main (1989) si la Paris (1990) si este cunoscuta ca fiind “cea mai veche lucrare a lui Freud de pâna acum”, expusa în Biblioteca Congresului din Washington.

Continutul scrisorilor este relevant pentru perioada în care Freud devenea din ce în ce mai constient de obiectivele sale stiintifice legate de noua metoda terapeutica.

Abia în 1910, dupa 30 de ani de tacere, Freud îi va scrie din nou vechiului sau prieten din România despre descoperirile facute în domeniul interpretarii si tratarii bolior nervoase, idei care începusera a fi cunoscute si printre oamenii de stiinta ai acelei vremi.

În 1921, A.Stocker, docent psihiatru la Iasi, publica în „L'Encephal”, „Etude psychanalitique sur la Cruche cassée”.

Referitor la aceasta lucrare, biografa lui A.Stocker, Prof.dr. Cristina Ionescu, actual sef al Catedrei de istoria medicinei UMF „Dr.T.Popa”, Iasi, subliniaza: „Nu mai era vorba de una din acele expuneri atât de frecvent inserate în perioada aceea a vremii, expuneri didactice asupra psihanalizei, de obicei pe ton polemic, abundând în observatii critice si rezerve formulate în numele bunului simt stiintific ”. Avem de a face cu un studiu original pus explicit sub semnul orientarii psihanalitice (o analiza psihanalitica a picturii lui J.B.Greuze, 1725-1805, „Ulciorul spart”).

În 1923, pe 29 iunie, C.Vlad (1892-1971) sustine Teza de Doctorat în medicina si chirurgie la Facultatea de Medicina din Bucuresti, cu titlul: „Contributiuni la studiul tratamentului psihoanalitic”, sub presedentia lui Al.Obregia.

Bucovinean de origine (n. 20 mai 1892 în Comuna Brasesti, jud. Suceava), C.Vlad a urmat primii ani de studii medicale la Viena, unde a cunoscut direct doctrina lui Freud. Dupa razboi îsi finalizeaza studiile la Facultatea de Medicina din Bucuresti. A urmat orientarea psihanalizei „ortodoxe” freudiene. A avut o atitudine critica fata de dizidenti, îndeosebi fata de A.Alder.

În 1922, Gh. Marinescu, publica „Hipnotismul din punct de vedere terapeutic si medico-legal” în care afirma, printre altele ca: “Asadar, la noi în tara exista autoritati care nu numai ca nu împiedica propagarea stiintelor oculte, dar favorizeaza pe fata impostura si obscurantismul”.

„Este de datoria mea, în calitate de profesor de neurologie, care a studiat ani întregi chestia hipnotismului în toate fazele sale si de fost elev al lui Charcot care a reabilitat hipnotismul, de a protesta (în) contra acestor doctori în stiinte oculte , caci asemenea stiinte nu exista, stiinta fiind lumina si adevar, de a denunta pe acesti ocultisti care mascheaza adevarul, care propaga curente nesanatoase, întretinând un spirit de obscurantism”.

Un an mai târziu, în 1923, tânarul medic militar, Constantin Vlad si-a sustinut doctoratul pe tema „Contributii la tratamentul psihanalitic (sase cazuri analitice)”, evenimentul fiind considerat a fi un moment crucial în istoria psihanalizei în România, o dovada a credintei sale indistructibile în teoria si tratamentul psihanalizei. Aici el apare ca un psihanalist autodidact, precum vor fi multi psihanalisti români; de atunci pâna nu de multa vreme este înca neclar daca C. Vlad a facut o analiza „didactica” împreuna cu prietenul sau ceh din armata, Otto Pick.

Eforturile doctorului C. Vlad de a „crea o psihanaliza româneasca adecvata spiritualitatii si limbii noastre” au fost de asemenea directionate spre gasirea de cuvinte adecvate, echivalente, în limba româna pentru anumiti termeni tehnici freudieni, multe din preocuparile sale fiind publicate în cartile „Despre inconstient” (1926), „Aspecte psihanalitice”, „Dragoste, ura si teama” (1928), etc.

Aceste lucrari reprezinta un „Moment crucial în elaborarea vederilor originale ale savantului român” (T.Vlad, N.Marcu). C.Vlad acorda o importanta centrala triadei „iubire, ura, frica”.

Miscarea psihanalitica generata în cadrul lumii medicale a avut inconstante considerabile in anii '30-'40, în ciuda câtorva interventii sustinute de C.Vlad în cadrul grupului tinerilor sai colegi de la Institutul Medical Militar.

Unul dintre ei, a fost Ioan Popescu-Sibiu, care se va remarca drept „cel mai talentat, activ si competent psihanalist din tara noastra”. Consacrat prin sustinerea lucrarii sale de doctorat încununata de succes si notata cu „Magna cum laudae” având titlul „Doctrina lui Freud - psihoanaliza” în 1927, tânarul doctor a adus într-o noua lumina psihologia normala si anormala, atât la nivel individual cât si la cel colectiv, tinând piept, cu mari eforturi si multi ani la rând abordarii prevalent biologice si endocrinologice. Exista câteva dovezi ale unei corespondente protocolare dintre Popescu-Sibiu si Freud, întrerupta de hotarârea lui Freud de a parasi Austria.

În 1926, se înfiinteaza în capitala Frantei, „La Societe Psychanalitique de Paris”.

În acelasi an, se întemeiaza la Cluj „Societatea de Studii Psihice si Metapsihice din România” în care au activat printre altii, psihiatri si neurologi ca: Gh.Marinescu, C.I.Parhon, Al.Obregia, I.Minea, P.Tomescu, Dem.Paulian, s.a. A activat pâna în 1944.

În 1929, Dr. Anton Ionescu, organizeaza o Conferinta cu tema „Psihoterapia”, la Universitatea de vara de la Valenii de Munte, (Universitatea „N.Iorga”).

În 1932, lui C.Vlad i se confera titlul de docent universitar (acordat de o comisie formata din Gh.Marinescu, C.I.Parhon si Mina Minovici).

În acelasi an, Mina Minovici si C.Vlad, elaboreaza „La responsabilite du délinquent. Contribution de la psychanalyse a l'expertise medico-legale” (Annales de médicine légale, Nr.6) iar C.Vlad, scrie despre „M.Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca. Aparitia acestei lucrari a provocat o vie polemica, sustinuta atât de o sensibilitate justificata a exponentilor literaturii noastre, cât si de o neîntelegere a semnificatiei interpretarii psihanalitice în investigatiile ei asupra sufletului omenesc, indiferent de locul ocupat în ierarhia valorilor spirituale. A fost prima lucrare de psihobiografie din literatura româneasca.

Dezvoltându-si studiile în plan teoretic, C.Vlad formuleaza doua legi biodinamice ale psihanalizei (1935).

- Legea comunicarii instinctuale, scurgerea energiilor pe canalele ce se gasesc la dispozitie, în conditiile blocarii unora dintre acestea;

- Inhibitiile repetate exercitate asupra unui instinct îl fac sa nu mai poata raspunde decât morbid – cu simptome psihice: iubirea „stavilita” se transforma în ura; ura „stavilita” genereaza frica.

Tot în 1935, apare „Revista Româna de Psihanaliza”, „organ oficial” al cercului român de studii psihanalitice, sub conducerea lui C.Vlad, în colaboare cu: G.Cupcea, I.Neuman, P.Pandrea, I.Popescu-Sibiu, G.Preda, G.Retezeanu, T.Stoenescu, C.I.Ureche.

„Acesta publicatie atesta constituirea unei veritabile scoli psihanalitice românesti, întemeiata de primul român – dr. C.Vlad si grupata în jurul Cercului Român de Studii Psihanalitice si Revistei Române de Psihanaliza ” (N.Marcu, 1981).

Preocupat de aplicatia psihanalizei în domeniile artistice, C.Vlad, scrie „Corelatia dintre vis, arta si nevroza” (Viata Româneasca, Nr.1).

La 18 martie 1936, Consiliul de Ministri (guvernarea liberala Gh.Tatarescu) a emis „Jurnalul pentru interzicerea magiei si a stiintelor oculte” (Monitorul Oficial, Nr.75). Articolul 1 are urmatorul cuprins: „Se interzic reprezentatiile spectacolelor, demonstratiile, sedintele, etc. în legatura cu magia sau stiintele oculte ca: sugestia, hipnotismul, spiritismul, metapsihismul, telepatia, fakirismul, chiromania, psihografia, vrajitoria, prezicerea viitorului, etc. ca fiind daunatoare sanatatii publice si putând da nastere la diverse maladii nervoase” (sublinierea noastra).

În 1937, G.Preda, T.Stoenescu, I.Popescu-Sibiu, sustin lucrarea „Practica psihoterapiei în România”, la al 4-lea Congres de Psihoterapie, la Paris (iulie, 1937).

În 1938, I. Popescu-Sibiu, conferentiaza la Sibiu asupra temei: „Aspectul psihologic si social al psihoterapiei” iar T.Stoenescu, S.Cupcea, despre „Aplicatiile clinice ale psihoterapiei” în Spitalul de boli mentale, tot la Sibiu.

Gheorghe Retezeanu, C.I. Urechia, M. Elekes, sunt doar câteva dintre numele de medici, reprezentanti ai Universitatii de Medicina din Cluj, care au încercat sa promoveze teoria si tratamentul clinic al psihanalizei la pacientii psihiatrici.

Universitea de Medicina din Cluj a fost si locul unde în anii 40 se purtau discutii, uneori aprinse despre domeniul psihanalizei.

Alaturându-se curentului de disidenta adleriana, dr. Ernest Kahana a devenit unul dintre promotorii acesteia, dupa terminarea studiilor sale la Viena, dar ulterior s-a retras din miscare, îmbratisând specialitatea de cardiologie (dupa 1945).

Personalitati culturale si stiintifice de prima marime, psihologi si filosofi, precum Mihai Ralea, G.G. Antonescu, Nae Ionescu, C. Radulescu-Motru, Tudor Vianu, au continuat sa polemizeze pe marginea psihanalizei din perspectiva intelectuala în perioada anilor 30-40, în ciuda extremismului extrem de periculos care îsi face loc în Europa (inclusiv în România).

Cursul evenimentelor istorice care s-au succedat dupa 1945 a influentat decisiv dezvoltarea psihanalizei în tara noastra.

În ceea ce priveste practica psihanalizei clinice în perioada interbelica, nu exista multe dovezi, dar aceasta era exercitata numai de medici. Dintre acestia, doar despre Heinrich Winnick se cunoaste ca a intreprins o analiza personala.

În 1945, tot la initiativa lui C.Vlad, un grup de câtiva medici, psihologi si avocati, se reconstituie Societatea Româna de Psihanaliza sub titulatura „Societatea de psihopatologie si psihoterapie”. Va activa pâna în 1948, când puterea totalitara comunista a desfiintat toate societatile stiintifice care functionau atunci.

La Sibiu, (1947), I.Popescu Sibiu, publica „Conceptia psihanalitica”,.

Iata si un element, sa-i spunem de „revendicare a apartenentei”, poate mai putin cunoscut în lumea psihanalizei: se stie faptul ca faimoasa canapea a lui Freud din apartamentul sau Vienez pe care si-a analizat primii pacienti, era acoperita de un covoras lucrat manual, originar din Bucovina.

De asemenea multi psihanalisti ce aveau sa devina celebri s-au nascut pe pamânt românesc: J.L. Moreno, S. Nacht. George Devereux, Serge Lebovici, Elisabeth Rudinesco, Beno Rosenberg, A. Haynal, Ada Abraham, Ilany Kogan s.a.

Perioada comunista

Este o perioada în care psihanalistii sunt „demascati” ca promotori ai cosmopolitismului si ai unei metode nestiintifice de tratament. Este propagat „pavlovismul” ca doctrina stiintifica, bazata pe marxism-leninism.

De abia dupa 1970 încep sa apara o serie de monografii si teze asupra psihanalizei (I.Vianu, P.Brânzei, Ed.Pamfil, Gh.Ionescu, s.a.) care aduc contributii importante publicistice si clinice în domeniul psihoterapiilor.

Dominatia cardiologiei, neurologiei, endocrinologiei a continuat multa vreme în defavoarea psihiatriei; chiar pâna în ultimii ani ai regimului comunist.

În anii 70 a aparut un fel de toleranta pentru studierea psihanalizei dar ea a fost întotdeauna însotita de o ostilitate fundamentala fata de teoria freudiana din partea „responsabililior politici”. În realitate, acestia nu intentionau decât sa simuleze existenta unei „ferestre” catre Vest, ca în România nu se puneau bariere gândirii filosofice si cercetarii stiintifice.

Între anii 1960-1969, Dan Arthur (1929-1969) promoveaza psihoterapia si psihodrama, la Sanatoriul Savârsin, apoi la Gataia-Timis.

A lasat în manuscris: „Noua lectii de psihoterapie; Antinevroza sau Cathareza unei ipoteze de lucru”. A initiat un grup de psihiatri în tehnica psihodramei, în psihoterapia jungiana si antrenamentul autogen Schultz.

Între 1973-1979, La Universitatea din Bucuresti, Facultatea (sectia) de psihologie se tine un curs de Psihoterapie si Psihofarmacologie (din 1979 regimul comunist suprima Facultatea de Psihologie). Par a fi fost primele cursuri universitare de psihoterapie, care au format primii psihologi clinicieni din România.

În 1971, moare la Bucuresti, C.Vlad „initiatorul scolii românesti de psihanaliza”.

„Prin lucrarile sale psihanalitice originale, primele de acest fel care s-au publicat în tara noastra, prin flacara si ideatia transmisa discipolilor sai, prin înfiintarea Societatii si Revistei române de psihanaliza, prin scrierile sale de stricta specialitate si cele de popularizare, Dr.C.Vlad se situeaza în istoria medicinei românesti ca incontestabilul promotor al scolii românesti de psihanaliza, cu deosebire în perioada interbelica” (T.Vlad, N.Marcu).

În 1972, V.Sahleanu, I.Popescu Sibiu, publica „Introducere critica în psihanaliza” (Cluj).

N.C.Marcu, îsi sustine Teza de licenta la Facultatea de Filozofie-Psihologie, Universitatea din Bucuresti cu tema „Implicatii etice ale psihanalizei”, iar Vasile Dem. Zanfirescu, scrie „Etica si psihanaliza”.

Apare în 1975, sub semnatura lui Ion Vianu „Introducere în psihoterapie”, (Ed.Dacia, Cluj Napoca).

Toate acestea demonstreaza si argumenteaza pentru “redescoperirea” psihanalizei catre anul 1980, dar represia brutala si sistematica ce a urmat a dovedit ca o asemenea descoperire putea fi “periculoasa” pentru socialismul, stiinta si cultura româneasca: interdictia functionarii Universitatii de Psihologie si Pedagogie timp de 8 ani si pedepsirea persoanelor cunoscute ca promotori ai “disciplinelor spirituale”

Cu toate aceste circumstante, psihoterapia a continuat sa supravietuiasca numai datorita unor persoane „izolate” - psihiatri si psihologi raspânditi în toate marile orase (Bucuresti, Timisoara, Cluj, Sibiu, Iasi) si a întâlnirilor acestora (cu neregularitate) la seminarii si simpozioane unde îsi puteau împartasi experientele.

Perioada de dupa decembrie 1989

Revolutia din decembrie 1989 a constituit ocazia istorica prin care toate energiile eliberate de sub perioada îndelungata a reprimarii din partea unui regim dictatorial (dintre cele mai grele pe care le-a suferit Europa), au condus la exprimarea libera a dorintei de asociere în vederea crearii unei Asociatii Române de Psihoterapie.

În 1993, la initiativa prof. Mircea Lazarescu (un nepracticant al psihoterapiei, dar un participant al grupului dr. Dan Arthur, o personalitate extrem de deschisa spre reforma sistemului de asistenta psihiatrica prin prisma formarii sale antropologice si fenomenologice), demareaza la Gataia (spital psihiatric de lânga Timisoara, situat într-un spatiu marcat de frumusetea naturii si a spiritualitatii oamenilor ce au trecut sau au poposit aici pentru un timp) actiunea de înfiintare a primei Asociatii Române de Psihoterapie a carui presedinte a fost dr. Radu Ricman; presedinte ales Prof. dr. Mircea Lazarescu; prim-vice-presedinte psih. Augustin Cambosie; secretar dr. Cristian Furnica; in consiliul de administratie: dr. Ileana Botezat-Antonescu, psih. Cristina Bucur, dr. Doina Cosman, dr. Alex-Clej Vonica, psih. Alfred Dumitrescu, dr. Virgil Enatescu, dr. Svetlana Giurgiu, dr. Dan Grecu, psih, Aurelia Ionescu, dr. Tiberiu Mircea, prof. Dr. Constantin Oancea, dr. Bogdan Pacala, psih. Cecilia Popovici, dr. Dan Prelipceanu, dr. Ana-Maria Trandafir.

În 1995 au aderat la aceasta Asociatie un numar de sapte Societati sau Asociatii Nationale care se constituisera între timp, reprezentând diverse modalitati de psihoterapie: psihanalitica, psihodrama, somatoterapie, hipnoza si sugestie, logoterapie si analiza existentiala, grupuri Balint.

Astfel s-au pus fundamentele primei Asociatii Nationale de Psihoterapie de tip „umbrela”. Presedintele ei a fost prof. dr. Mircea Lazarescu. Din aceasta prima asociatie „umbrela” faceau parte: Societatea Psihanalitica Romana, Societatea de Psihodrama J.L. Moreno, Asociatia Balint, Asociatia Romana de Somatoterapie si Somatoanaliza, Societatea de Hipnoza si sugestie, Societatea de Analiza Existentaial si Logoterapie, Societatea de Psihoterapii Familiale.

Din 1995, ARP se afiliaza Asociatiei Europene de Psihoterapie, de la care va prelua o mare parte a modelului de organizare si care îi va facilita contactul cu alte asociatii de psihoterapie din Europa, in vederea construirii unor proiecte comune de training la nivelul standardelor de formare a psihoterapeutilor din tarile cu traditie in domeniu (Austria, Franta, Olanda, Germania, Irlanda). La conducerea ARP s-au aflat in aceasta perioada: dr. Cristian Furnica, dr. Mircea Tiberiu, dr. Cornelia Vulpe, dr. Ileana Botezat-Antonescu (secretar); in consiliu: psih. Laszlo Vargha, dr. Doina Cosman, dr. Ana-Maria Furnica, dr. psih Andrei Dumitrescu, dr. Svetlana Giurgiu. Psih. Augustin Cambosie, psih. Ion Dafinoiu; trezorier: psih. Cecilia Popovici.

Din 1999, ARP a avut ca presedinte ales pe dr. Ileana Botezat-Antonescu, ca viitor presedinte pe psih. Augustin Cambosie, vice-presedinti psih. Ion Dafinoiu si dr. Virgil Enatescu; secretar dr. Radu Teodorescu; trezorier psih. Georgiana Ivanescu.

În 2001 existau deja 12 asociatii nationale reprezentând profesionisti ai diferitelor modalitati de psihoterapie, care au hotarat infiintarea Federatiei Române de Psihoterapie (in locul ARP), organizatie recunoscuta ca fiind reprezentativa la nivel national si cu functie de acreditare profesionala conferita de AEP, în vederea acordarii Certificatului National si European de Psihoterapeut.

In 2004 FRP are in Consiliul Prezidential pe: Augustin Cambosie, Ileana Botezat-Antonescu, Virgil Enatescu; ca Vice-presedinti: Radu Teodorescu, Ion Dafinoiu; Secretear General: Vlad Grigorescu; ca trezorier: Mara Priceputu.

In toata aceasta perioada de crestere si afirmare a psihoterapiei in Romania, au fost demarate numeroase intalniri cu persoane sau echipe (uneori impresionante ca numar, cum a fost cea a psihanalistilor lacanieni din Franta in 1990-1991) de reputati, psihoterapeuti din aproape toate continentele. Unii dintre acestia au revenit in tara de origine pentru prima data dupa o lunga perioada de exil petrecuta in tarile unde au emigrat.

Deasemenea au inceput si s-au finalizat programe de training cu grupuri de psihologi, medici, psihiatrii, asisteni sociali, pedagogi romani in diversele metode de psihoterapie: psihoterapie psihanalitica, psihodrama, analiza existentiala si logoterapie, analiza jungiana, psihoterapie cognitiv-comportamentala, psihoterapie experentiala, hipnoza ericksoniana, terapia centrata pe persoana (Rogers), terapii sistemice familiale, analiza tranzactionala s.a.; astazi toate psihoterapiile traditionale sunt acum prezente in Romania, in cateva dintre ele aflandu-se in formare candidati de „a doua generatie”.

Deoarece în România nu au existat institutii responsabile cu activitatile de formare a psihoterapeutilor, Federatia Româna de Psihoterapie a elaborat un regulament de acreditare, de certificare a psihoterapeutilor, conform standardelor de formare solicitate de EAP, pe cele trei nivele bazale: experienta de autocunoastere (personala), sitemul teoretic si practica clinica (sub supervizare si independenta). Exista astazi un consens în privinta necesitatii unui numar minimal de ani pentru formare, dar nu mai mult de 3-4 ani, exprimat in ore.

In unele exceptii din mediul universitar, formarea a avut si are loc, cu respectarea precederilor din regulamentul profesional al FRP.

Din 1997 si ulterior 2002-2003, au fost recunoscuti prin procedeul de „grandparenting”, acei „bunici” (persoane cu practica indelungata de psihoterapie dovedita anterior procedurilor de acreditare), conferindu-li-se calitatea de psihoterapeut si formator (Nicolae T. Andriescu, Ileana Botezat Antonescu, Augustin Cambosie, Ion Dafinoiu, Alfred Dumitrescu, Andrei Dumitrescu (decedat), Marta Eisikowits, Virgil Enatescu, Cristian Furnica, Irina Holdevici, Bogdan Lucaciu, Silvia Papadima, Eugen Papadima, Radu Teodorescu, Jeno-Laszlo Vargha, Albert Veress, Mihaela Minulescu , Theodora Mihaianu, Oltea Joja, Iolanda Mitrofan).

Societatea Psihanalitica Româna, fondata în februarie 1990 avea deja în spate, în mod exceptional, o anumita istorie si continuitate necesara si suficienta, chiar de-a lungul perioadei regimului dictatorial, pentru a prinde o forma viabila ce se va dezvolta în doua directii: Societatea Psihanalitica Româna si Asociatia Româna de Psihoterapie Psihanalitica (2000).

Astazi se desfasoara activitati în doua grupuri de training: grupul de studiu al Asociatiei Internationale de Psihanaliza si grupul din cadrul Asociatiei Române de Psihoterapie Psihanalitica.

Principalele modalitati de psihoterapie practicate în România sunt urmatoarele:

•  psihoterapia psihanalitica;

•  terapia comportamentala (asociata sau nu cu elemente cognitive si hipnoza ericksoniana);

•  modalitati umaniste (terapia centrata pe persoana, psihoterapia experentiala);

•  terapii sistemice familiale.

Astfel, deceniul care a marcat sfârsitul de veac al XX-lea, a constituit o veritabila perioada de pionierat pentru organizarea cadrului potrivit timpului trait la prezent pentru formarea de psihoterapeuti. Ele au debutat si se datoreaza legaturilor persoanale prestabilite de obicei cu români sau cu occidentali care vizitasera anterior România si erau dornici sa puna un umar la procesul de înnoire a tarii si cetatenilor ei; un sfat care ni se dadea destul de des era: „aveti grija sa nu repetati neaparat si greselile noastre, luati numai ce e bun de la Vest!”.

Aceasta particularitate, poate nu singulara pentru noi românii, de a începe miscarea psihoterapeutica dupa o lunga perioada de stagnare culturala si în planul clinicii tulburarilor psihice aducea, într-un fel, cu un nou organism matern, o „noua mama” care era acum reprezentata de persoane sau organizatii, cele mai multe provenind din „exterior”. De cele mai multe ori limba folosita pentru comunicare era engleza, franceza, germana, italiana (cunoscut fiind faptul ca românii sunt buni vorbitori de limbi straine), si rareori în româna. Aceste persoane aduceau cu ele cel mai des o mare cantitate de carti, reviste, menite sa compenseze efectele dezastruase datorate limitarii drastice a patrunderii publicatiilor de specialitate occidentale în anii 1980-1990 prin decizia politica a familiei Ceausescu.

Astfel, noii parinti au început sa-si împartaseasca teoria si experienta lor clinica în psihoterapie în legatura cu un subiect universal si totodata extrem de individual - fiinta umana. Nevoia unei astfel de învatari si trairi era imensa.

A venit apoi momentul când, o multime de experiente emotionale s-au acumulat o data cu iminenta fazei de separare de „noua mama” (formatori si profesori) prin plecarile si uneori revenirile acestora la un anume interval de timp, pâna ce a putut fi atins un anume nivel stabil al registrului profesional în planul feed-back-ului perceptual si cognitiv, respectiv, o cale cât mai aproape de un model propriu.

Perioada respectiva nu a putut fi lipsita de o multime de conflicte generate de frustrarile cu privire la „anii pierduti”, diferentele între generatii, filiatie, eclectismul din perspectiva teoriei, frica de fi „clonati” sau invadati; de asemenea, a existat o marcata nevoie de a opera distinctii si de a deschide noi spatii între „limite/granite si libertate”; care va fi statutul profesional dupa terminarea celor 4-5-6 ani de formare si ce fel de tip de formare sa alegi?

Chiar daca durata programului de formare s-a încheiat, a existat nevoia de întretinere pe mai departe de noi contacte cel putin cu unii din fostii formatori.

Odata cu realizarea procesului de separare si individuatie se va putea trece în acest fel la motivatia, nevoia personala de a deveni psihoterapeut care va putea mai lesne lua forma obiectului intern si va facilita schimbarea de-a lungul procesului de dezvoltare si a crizelor sale inerente.

De abia în acest context au putut fi initiate primele discutii în jurul problemei specificitatii noastre românesti.

Formarea granitelor, limitelor este posibila doar în conditiile în care individul se poate muta într-un tip de relatie de obiect diferentiata (în cazul nostru formatorii straini) care a fost internalizata ca un obiect actual familiar.

Idei si emotii, dezbateri mai linistite sau mai tumultoase, nelamuriri si clarificari – acesta este drumul comun parcurs împreuna, persoane cu experienta în practicarea psihoterapiei si cu tineri aspiranti la însusirea tehnicilor si teoriei psihoterapiei.

Ocaziile au fost de obicei conferintele, simpozioanele sau mesele rotunde, work-shop-uri organizate de FRP sau asociatiile componente, participarea la alte întâlniri în plan national sau international. De la aceste manifestari locale au început sa nu mai lipseasca invitati din alte tari, iar obiectivele dezbatute s-au centrat pe tematici clinice, interferentele acestora cu transformarile în plan social si societal, într-o lunga tranzitie.

Redam în cele ce urmeaza principalele întâlniri organizate de ARP si respectiv FRP de-a lungul anilor:

•  28-29 noiembrie 1998 – Simpozionul National „Anxietatea – optiuni terapeutice: psihoterapie – farmacoterapie”; Centrul de Diagnostic si Tratament Titan, Bucuresti;

•  27-30 mai 1999 – Al IV-lea Congres National de Psihoterapie „Psihoterapia în România – astazi”; Spitalul de Psihiatrie Gataia, Judetul Timis;

•  1-3 iunie 2000 – Simpozion National de Psihoterapie „Alternative si Asociatii Terapeutice în Reabilitarea Bolnavilor cu Afectiuni Psihice Severe”; Spitalul de Psihiatrie „Dr. Gh. Preda”, Sibiu;

•  8-10 martie 2001 – Congresul National de Psihoterapie „Depresia – Tristetea, între dispozitie sufleteasca si categorie diagnostica”; Casa Universitarilor, Bucuresti.

Din anul 2003, organizarea unor întâlniri profesionale a devenit din ce în ce mai dificila datorita conditiilor de austeritate financiara ale tranzitiei si crizelor în care s-a aflat sistemul de sanatate si a scaderii dramatice a venitului general al populatiei. O ultima întâlnire a avut loc, totusi, la Spitalul Gataia, datorita eforturilor considerabile depuse de colegii de aici.

Din pacate, necesitatea organizarii unui congres sau simpozion national gândit în termenii „Psihoterapie si Societate”, în care sa poata fi adusa la cunostinta factorilor de decizie (Guvern, Parlament, Senat, etc.), necesitatea reglementari practicii psihoterapiei în tara noastra printr-o „lege a psihoterapiei”, nu a putut deveni realitate pâna în prezent.

In aceeasi ordine de idei, relatia FRP cu Ministerul Sanatatii si Familiei a fost si este nesatisfacatoare desi bunavointa s-ar parea ca ar exista în sensul recunoasterii certificarii psihoterapeutilor în Romania numai de catre FRP si accesul la formare a medicilor, psihologilor si al altor absolventi ai universitatilor umaniste. Casa Nationala de Asigurari are in nomenclatorul sau de servicii, pentru reteaua ambulatorie, specificatia „psihoterapie si consiliere”, dar fara a fi diferentiata de alte servicii (consultatia psihiatrica, examenul clinic psihologic).

In aceste conditii, o alegere favorabila ar putea fi pentru practicarea psihoterapiei in Romania, sustinerea legislativa in sistem liberal, ca profesie independenta. Aceasta este si directia promovata de AEP pe langa Comisia Europeana de la Bruxelles. Admiterea Romaniei in Comunitatea Europeana, probabil in 2007, va putea fi astfel o sansa de precipitare a unei reglementari echitabile si liberale pentru practica psihoterapeutilor.

Incepand cu luna iunie 2004, cu ocazia Conferineti EAP de la Belgrad, au fost admise dosarele si vor fi eliberate in curand primele patru Certificate Europene de Psihoterapie – in Psiohoterapia Psihanalitica urmatorilor „Grandparenti”: Ileana Botezat-Antonescu, Augustin Cambosie, Eugen Papadima si Silvia Papadima. Calea este deschisa tuturor celor care vor dori si vor putea sa dovedeasca incheierea formarii la nivelul standardelor europene.

Din 1998 a fost lansata Revista Romana de Psihoterapie, cu aparitii bianuale, din al carei colectiv de redactie mentionam: Ileana Botezat-Antonescu – redactor sef; Nicolae Teofil Andriescu – redactor sef adjunct; Marius Luman, Georgiana Ivanescu – secretari.

La toate datele prezentate mai sus, poate intr-o maniera sintetica si mai putin nuantata, nu trebuie sa omitem numarul mare de aparitii editoriale, traduceri ale unor lucrari valoroase din domeniul psihoterapiei, literatura de popularizare, dar si cateva contributii personale izvorate din indelungata practica si activitate didactica a unora dintre psihoterapeuti (Virgil Enatescu, Iolanda Mitrofan, Eugen Papadima, Mihaela Minulescu , Irina Holdevici, Ion Dafinoiu, s.a.).

Federatia Romana de Psihoterapie are un site propriu incepand cu anul 2001, care s-a dezvoltat si modernizat in continuare: www.psihoterapie.ro, destinat facilitarii comunicarii si obtinerii de informatii legate de activitatea pe care o desfasoara asociatia umbrela. Principalele topicuri sunt: Structura FRP: Asociatii, Comisii, Conducerea si Psihoterapeuti; Certificatul European de Psihoterapeut; etc.

Referinte bibliografice:

•  Bratescu G. (1994) – „Freud si psihanaliza in Romania”, Bucuresti, Humanitas

•  Botezat-Antonescu I. (1999) – „Crestere si schimbare; dificultatile tinerei asociatii de psihoterapie in Romania”, Congresul Mondial de Psihiatrie, Hamburg

•  Marcu N. (1980) – „Contributii la istoria psihoterapiei in Romania pana in 1944”, (lucrare de diploma), Bucuresti, Facultatea de Medicina

•  Van Deurzen Smith E. (1996) – „The future of psychotherapy in Europe”, Interantional Journal of Psychotherapy, vol. 1, no. 1

•  Botezat-Antonescu I. (2000) – „La psicoterapia en deferentes paises – crecimiento y cambios. Las dificultades de la joven psicoterapia en Rumania”, Revista Argentina de Clinica Psicologica, vol. IX, no. 2

•  Papadima E. (2002) – „Psihanaliza si psihoterapie analitica”, Bucuresti, Jurnalul Literar.

•  Pritz A. – „Globalized Psychotherapy”, Facultas Universitätsverlag, Vienna

•  Vlad T., Marcu N. – Docentul Constantin Vlad (1892-1971), promotorul scolii romanesti de psihanaliza, Editura Medicala, Bucuresti

Metode ale unei psihoterapii integrative

Publicat în Articole I.R.P.I.
Scris de  IRPI Admin Luni, 26 Ianuarie 2015 15:21

Metode ale unei psihoterapii integrative

Richard G. Erskine şi Rebecca L. Trautmann

 Sursa: http://www.integrativeassociation.com/

Termenul „integrativ“ aşa cum este el folosit în modul nostru de abordare a psihoterapiei integrative are o sumă de înţelesuri. În primul rând se referă la procesul de integrare a personalităţii, care include ajutorarea clienţilor să devină conştienţi de şi să asimileze conţinutul stărilor lor fragmentate şi fixate ale sinelui într-un ego neopsihic, să-şi dezvolte un sens al sinelui ce descreşte nevoia unor mecanisme de apărare şi a unui script de viaţă, şi să reangajeze lumea şi relaţiile având un contact deplin. Este un proces de realizare a unui întreg: luarea aspectelor  renegate, inconştiente, nerezolvate ale egoului şi transformarea lor în parte a unui sine coeziv (Erskine şi Trautman, 1993).

„Integrativ“ se referă şi la teoria integrării – aducerea alături de psihoterapie a abordărilor afective, cognitive, comportamentale, fiziologice şi de sistem. O atenţie centrală a unei psihoterapii integrative este evaluarea dacă fiecare din aceste domenii – afectiv, comportamental, cognitiv şi fiziologic – este deschis sau închis unui contact (intern sau extern) şi aplicarea metodelor care sporesc acest contact (Erskine, 1975, 1980, 1982a). Conceptul de contact intern şi extern este folosit în cadrul unei perspective a dezvoltării umane în care fiecare fază a vieţii prezintă sarcini mărite de dezvoltare, sensibilităţi unice în relaţia cu alţi oameni, şi oportunităţi de a învăţa mai mult. Termenul psihoterapie integrativă, aşa cum este folosit în articol, include ambele înţelesuri.

Psihoterapia integrativă ţine seama de multe moduri de a vedea funcţionarea umană: psihodinamică, centrată pe client, comportamentală, terapie de famile, tereapie Gestalt, psihoterapie a trupului influenţată de Reichian, teorii ale relaţiilor între subiecte (ţinte) şi psihologie psihoanalitică a  sinelui în plus faţă de analiza tranzacţională, ce formează baza principală a teoriei şi metodei noastre. Fiecare oferă o explicaţie validă a comportamentului şi funcţiei psihologogice şi fiecare este sporită atunci când este selectiv integrată cu altele (Erskine şi Moursund, 1988).

Contact şi relaţii

O premiză foarte importantă a psihoterpiei integrative este faptul că nevoia de relaţionare constituie o experienţă stimulatoare principală a comportamentului uman, iar contactul este mijlocul prin care este satisfăcută această nevoie. Subliniem în mod special importanţa contactului în folosirea gamei de modalităţi tocmai menţionate.

Contactul are loc intern şi extern: el implică deplina conştienţă a senzaţiilor, sentimentelor, nevoilor, activităţii senzomotorii, gândurilor şi amintirilor ce   apar înlăuntrul individului şi are loc o deplasare către deplina conştienţă a evenimentelor externe aşa cum sunt înregistrate de fiecare din organele senzoriale. Prin contactul intern şi extern, experienţele sunt integrate în mod continuu. Când contactul este distrus, totuşi, nevoile nu sunt satisfăcute. Dacă experienţa de stimulare a nevoii nu este satisfăcută sau este firesc încheiată, trebuie găsită o încheere artificială care abate atenţia de la disconfortul nevoii neîmplinite. Aceste încheieri artificiale sunt substanţa reacţiilor de supravieţuire şi a deciziilor script ce pot deveni fixate. Ele sunt evidente în dezavuarea afectului, modelelor de comportament obişnuit, inhibiţiilor neurologice din lăuntrul trupului,  şi credinţele ce limitează spontaneitatea şi flexibilitatea în rezolvarea problemei şi relaţionarea cu oamenii. Fiecare întrerupere defensivă faţă de contact stânjeneşte conştienţa. (Erskine, 1980; Erskine şi Trautmann, 1993).

Contactul se referă şi la calitatea tranzacţiilor între doi oameni: conştiinţa atât a propriului eu cât şi a celuilalt, a întâlnire sensibilă a celuilalt, şi recunoaşterea autentică a propriului eu.  

Psihoterapia corelează teorii ale mai multor şcoli teoretice. Pentru ca o teorie să fie integrativă, opusă unei simple teorii eclectice, trebuie să fie separate acele concepte şi idei ce nu sunt logice din punct de vedere teoretic pentru a forma o esenţă logică  de teorii ce informează şi ghidează procesul psihoterapeutic. O privire generală  a literaturii de psihologie şi psihoterapie evidenţează faptul că noţiunea cea mai logică este cea de relaţionare (Erskine, 1989). De la naşterea unei teorii a contactului dela Lauraşi Frederick Perls (Perls, 1944; Perls, Hefferline şi Goodman, 1951) pânăla Rogers(1951) centrate pe terapia clientului, până la premisa lui Fairban (1952) că oamenii caută relaţionarea de la bun începutul vieţii şi pe tot parcursul ei, până la accentuarea contactului interpersonal de către Sullivan (1953), până la teoriile relaţiei şi aplicaţiile clinice corespunzătoare ale lui Winnicott (1965) şi Guntrip (1971), la teoriile stărilor şi scriptului sinelui ale lui Berne (1961, 1972),la Kohutşi (1971, 1977) şi aplicarea de către discipolii săi a „investigaţiei empatice susţinute“ (Stolorow, Brandchaft şi Atwood, 1987, p. 10), la teoriile de relaţionare dezvoltate de Centrul Stone (Bergman, 1991; Miller, 1986; Surrey, 1985), la filosofia lui Buber (1923/1958) a unei relaţii eu-tu, a existat o succesiune de profesori, scriitori şi terapeuţi care au subliniat că relaţiile – atât în stadiile timpurii ale vieţii cât şi în întrega perioadă adultă –  sunt o sursă a ceea ce dă semnificaţie şi validitate eului.

Literatura cu privire la dezvoltarea umană conduce la înţelegerea faptului că sentimentul sinelui şi părerea foarte bună despre sine ies la iveală din contactul-în-relaţie. Din fundamentarea teoretică a contactul-în-relaţie cuplată cu noţiunea lui Berne (19621) a stărilor sinelui (în special stările sinelui la copilul fixat) (Erskine, 1987, 1988; Trautmann şi Erskine, 1981) derivă o concentare firească asupra dezvoltării copilului. Lucrările lui Stern (1985, 1995) şi Bowlby (1969, 19763, 1980) sunt acum influente în informarea unei perspective integrative, în mare măsură datorită accentuării ataşamentului timpuriu şi nevoii fireşti, de-o viaţă, de relaţionare. Bowlby a subliniat semnificaţia legăturii timpurii precum şi a celei prelungite fizice în crearea unei esenţe viscerale din care apar toate experienţele sinelui şi altele. Când un astfel de contact nu apare în conformitate cu nevoile de relaţionare ale copilului, există o apărare fiziologică împotriva pierderii contactului (Fraiberg, 1982).

Psihoterapia integrativă foloseşte multe perspective asupra funcţionării umane, dar întotdeauna din punctul de vedere că relaţia client-terapeut este crucială. Noţiunile de contact-în-relaţie, stările sinelui şi funcţia intrapsihică, transfer şi tranzacţii, nevoi relaţionale şi reciprocitate afectivă, precum şi proces de dezvoltare şi script de viaţă sunt elemente centrale al teoriei noastre integrative. Eul psihoterapeutului este folosit într-un mod direcţionat pentru a ajuta procesul clientului de dezvoltare şi de integrare a contactului şi de a satisface nevoile relaţionale  (Erskine, 1982a). De o importanţă centrală este procesul numit acordare, care implică nu doar o centrare asupra gândurilor discrete, sentimentelor, comportamentelor sau senzaţiilor fizice, dar şi asupra a ceea ce Stern (1985) a numit „afecte de vitalitate“ (p. 156). Urmărim să creăm o experienţă de conexiune a sentimentelor intactă. Simţământul de sine al clientului şi simţul relaţionării ce se dezvoltă par cruciale pentru procesul de integrare şi plenitudine, în special atunci când au existat traume specifice de framentare a sinelui în viaţa clientuui şi când aspecte ale sinelui au fost şi sunt dezavuate sau negate din cauza unor eşecuri cumulative în contact-în-relaţie (Erskine, 1991a, 1993, 1994).  

Premisa centrală ce stă la baza practicii psihoterapiei integrative constă în faptul că integrarea poate avea loc printr-o varietate de modalităţi – afectivă, comportamentală, cognitivă şi fiziologică (Erskine, 1975, 1980) – dar în modul cel mai eficace atunci când există o relaţie terapeutică interpersonală, plină de respect (Erskine, 1982a). Investigare, acordare şi implicare sunt ansambluri de metode de facilitare a contactului, orientate către relaţionare. Publicaţii anterioare defineau şi descriu metodele de investigare, acordare şi implicare (Erskine şi Trautmann, 1993), aplicau metodele la tratamentul disocierii (Erskine, 1991a, 1993) şi ruşine şi siguranţă de sine (Erskine, 1994) şi demonstrau aplicarea prin transcripturi de terapie efectivă (Erskine, 1982b, 1991b; Erskine şi Moursund, 1988). Ceea ce urmează este o schiţă a unor metode ce încurajează contactul-în-relaţie.

Investigare

 Investigarea începe cu presupuerea că terapeutul nu ştie nimic despre experienţa clientului şi de aceea trebuie să se străduiască incontinuu să înţeleagă înţelesul subiectiv al comportamentului clientului şi procesul intrapsihic. Procesul de investigare cere terapeutului să fie deschis descoperirii perspectivei clientului în timp ce clientul descoperă simultan sensul sinelui lui sau al ei cu fiecare declaraţie de impulsionare a conştienţei  sau întrebare ale terapeutului. Prin explorarea respectuoasă a experienţei fenomenologice a clientului, acesta din urmă devine din ce în ce mai conştient de nevoile relaţionale curente şi arhaice, de sentimente şi comportament. Afectul, gândurile, fantezia, credinţele de script, mişcările trupului sau tensiunile, speranţele şi amintirile care au fost ţinute la adăpost de conştienţă prin lipsă de dialog sau prin reprimare pot fi conştientizate. Cu o conştienţă sporită şi neactivarea apărărilor interne, nevoile şi simţămintele ce ar fi putut fi fixate şi lăsate nerezolvate din cauza unor experienţe trecute sunt integrate într-un sine mai plin de contact.

Trebuie subliniat că procesul  de investigare este tot atât de important, dacă nu chiar mai mult decât conţinutul. Investigaţia terapeutului trebuie să intre în empatie cu experienţa subiectivă a clientului pentru a fi eficace în descoperirea şi dezvăluirea fenomenelor interne şi în scoaterea la iveală a intreruprilor interne şi externe cu contactul.

Acest tip de investigare impune un interes veritabil pentru experienţele subiective ale clientului şi contruirea înţelesului. Se procedează prin întrebări despre ceea ce simte clientul, cum el sau ea îi simte pe alţii (inclusiv psihoterapeutul) şi pe sine, şi ce înţelesuri şi concluzii sunt trase. Prin întrebări precise, ştim din experienţa noastră că clienţii vor dezvălui fantezii anterior reprimate şi dinamici intrapsihice din afara conştienţei. Aceasta asigură atât clientului cât şi terapeutului o înţelegere crescândă despre cine este clientul, ce experienţe  are el sau ea, şi când şi cum el sau ea intrerupe contactul.

Investigaţia terapeutică despre temerile, anticipările şi aşteptările clientului devăluie transferarea experienţelor istorice, a apărărilor arhaice şi a distrugerilor relaţionale trecute în viaţa prezentă, inclusiv relaţia de terapie. Transferul în cadrul perspectivei integrative poate fi văzută ca:

1. mijlocul prin care clientul poate descrie trecutul său, nevoile de dezvoltare care au fost zădărnicite, şi apărările care au fost create pentru a le compensa;

2. rezistenţa la amintire şi, paradoxal, o reproducere inconştientă a   experienţelor din copilărie (relaţia repetată);

3. exprimarea unui conflict intrapsihic şi dorinţa de a realiza satisfacerea   nevoilor relaţionale şi a intimităţii în relaţii (relaţia trebuincioasă terapeutic); sau

4. exprimarea străduinţei psihologice universale de a organiza experienţa şi a crea înţelesul.

Această vedere integrativă a tansferului oferă baza pentru o onorare continuă a comunicării inerente în transferarea relaţiei repetate şi a celei necesare (Stern, 1994), precum şi recunoaşterea faptului şi respectarea lui că tranzacţiile nu pot fi ne-transferenţiale şi s-ar putea să nu aibă de a face decât cu relaţia aici-şi-acum între terapeut şi client (Erskine, 1991c).

Investigarea poate include o explorare a conflictelor intrapsihice şi a reconstituirii inconştiente  a experienţelor din copilărie cu întrebări istorice despre când s-a întâmplat experienţa şi natura relaţiilor semnificative în viaţa persoanei. Prin investigare explorăm credinţele script ale clientului şi comportamentele, fanteziile asociate cu ele, şi experienţele  întăritoare (Erskine şi Zalcman, 1979). În conformitate cu bunăstarea clientului, integrăm experimente de terapie Gestalt, contracte de schimbare comportamentală, psihoterapie a trupului, psihoterapie intensivă a stării sinelui Părintelui, sau regresie de dezvol;tare (Erskine şi Moursund, 1988). Prin combinarea acestor tehnici pentru sporirea conştiinţei de sine şi prin investigare respectuoasă, experienţele care în trecut erau excluse în mod necesar din conştienţă pot fi din nou reamintite în contextul unei relaţii terapeutice  implicate. Cu amintiri, fantezii sau vise ce devin conştiente, investigaţia terapeutului se poate reîntoarce la experienţa fenomenologică a clientuui sau să purceadă la strategiile clientului de a face faţă, adică, la o investigare a intreruperilor interne şi externe ale contactului.

Când explorăm procesele defensive apelăm la intreruperile externe, observabile faţă de contact drept reprezentative pentru întreruperile interne faţă de contact. Înteruperile defensive arhaic fixate faţă de contact – de pildă, introjecţiii şi credinţe de script – stânjenesc satisfacerea nevoilor relaţionale de azi şi apar în relaţia terapeutică.

A fi vulnerabil înseamnă să fii deosebit de conştient de nevoile relaţionale şi să fii deschis, fără apărare, la reacţia celuilalt faţă de aceste nevoi. Investigarea vulnerabilităţilor atât în afară cât şi înlăuntrul relaţiei terapeutice scoate la iveală nevoile relaţionale şi efectele înlăuntrul clientului determinate atât de satisfacerea cât şi de nesatisfacerea acelor nevoi. Punctul central al dialogului terapeutic poate fi acţionat atunci în mod repetat către nivele defensive ale experienţei sau către nivele fenomenologice, transferenţiale. Procesul de investigare nu este linear ci se mişcă în concordanţă cu conştienţa internă tot mai mare a clientului şi cu conştienţa sinelui-în-relaţie.

Scopul investigării terapeutice este acela ca clientul şi terapeutul să descopere şi să distingă împreună funcţiunile proceselor intrapsihice şi dinamica defensivă. Fiecare dinamică defensivă are funcţii unice de identitate, stabilitate, continuitate şi integritate ce necesită o accentuare specifică în psihoterapie. Teza noastră este că acordarea şi implicarea permit clientuluui să transfere efectiv aceste funcţii intrapihice către relaţia cu terapeutul.  În ceea ce urmează ne vo referi la clasificările expuse în Figura I.

Este esenţial ca terapeutul să înţeleagă nevoia unică a fiecărui client de a avea o altă persoană stabilizatoare, confirmatoare şi reparatorie care să preia unele din funcţiile de relaţie pe care clientul încearcă să le administreze singur. O terapie de relaţie orientată pe contact cere ca terapeutul să fie deprins  cu  aceste nevoi de rela’ionare şi să fie implicat prin validarea empatică a simţămintelor şi nevoilor şi să ofere siguranţă şi sprijin.

O cercetare plină de contact despre experienţa fenomenologică a unui client sporeşte sensul sinelui al clientului prin facilitarea conştienţei clientului a existenţei  simţămintelor, fanteziilor, senzaţiilor interne ca şi a proceselor de gândire precum şi a existenţei intreruperilor de contact. O cercetare răbdătoare, neumilioare a dinamicii transferenţiale a clientului scoate la iveală semnificaţia  intreruperilor interne şi externe faţă de contact, modul în care persoana organizează experienţa şi semnificaţia relaţiei, necesare terapeutic şi repetate. Relaţia necesară este chemarea clientului pentru o implicare reciprocă de către un altul esenţial care poate răspunde la nevoile relaţionale. O cercetare plină de respect despre procesul de apărare al clientului – mijloacele lui sau ale ei de adaptare – dezvăluie integritatea clientului şi stilul unic de rezolvare a dezmembrării relaţiei. Acest nivel al cercetării  îi aduce la cunoştinţă clientului alte căi de adaptare la distrugerile relaţionale şi noi posibiltăţi de rezolvare a conflictelor interpersonale. O cercetare sensibilă despre vulnerabilităţile clientului  şi despre  combinaţia unică a lui sau a ei a nevoilor relaţionale sporeşte valoarea sinelui  a clientului (vezi Figura 1). În prezenţa unui terapeut deprins, implicat şi conştient de sine care poate răspunde acelor nevoi relaţionale, clientul simte un sens mai puternic, mai clar al sinelui şi al sinelui-în-relaţie. Bunăstarea psihologică sporeşte prin contact deplin interpersonal şi intrapsihic.

Acordarea     

Acordarea este un proces din două părţi: începe cu empatia – adică, a fi sensibil la şi a te identifica cu senzaţiile, nevoile sau simţămintele celeilalte persoane – şi comunicarea acestei sensibilităţi celeilalte persoane. Mai mult decât o simplă înţelegere sau introspecţie indirectă, acordarea este o simţire kinestetică şi emoţională a celuilalt – cunoscându-i ritmul, afectul şi experienţa lui sau a ei şi trăind, metaforic vorbind în pielea lui au a ei, mergând astfel dincolo de empatie pentru a oferi un afect reciproc şi/sau un răspuns răsunător.

Acordarea este mai mult decât empatia: este un proces de comuniune şi de unitate a contactului interpersonal. Acordarea efectivă pretinde de asemenea ca terapeutul să rămână simultan conştient de graniţele dintre client şi terapeut precum şi de procesele interne ale lui sau ale ei. Acordarea este facilitată de capacitatea terapeutului de a anticipa sau observa efectele comportamentului lui sau sau al ei asupra clientului şi să îndepărteze de propria sa (a lui sau a ei) experienţă pentru a se centra extensiv asupra procesului clientului. 

METODE DE PSIHOTERAPIE

CONTACT-ÎN-RELAŢIE

                           FENOMENOLOGIC   EXISTENŢĂ  RECUNOAŞTERE

                           TRANDFERENŢIAL SEMNIFICAŢIE  VALIDARE

                          STIL DE ADAPTARE  HOTĂRÂRE   NORMALIZARE

                         VULNERABILITATE  VALOAREA SINELUI PREZENŢĂ

RITMIC

AFECTIV

DEZVOLTARE

NEVOI RELAŢIONALE

                                                   CERCETARE IMPLICARE  ACORDARE

Figura 1

Metode ale unei psihoterapii integrative

Comunuicarea punerii de acord validează nevoile şi simţurile clientului şi pune bazele reparării eşecurilor din relaţiile precedente. Punerea de acord este comunicată nu doar prin ceea ce spune terapeutul, dar şi prin mişcările faciale sau ale trupului care semnalează clientului că afectul şi nevoile sale sunt percepute, sunt semnificative şi au un impact asupra terapeutului.

Punerea de acord este adesea trăită de client în timp ce terapeutul se mişcă cu blândeţe  printre apărările care au împiedicat conştientizarea eşecurilor de relaţionare şi nevoile şi simţămintele asociate. Punerea de acord facilitează contactul cu părţi demult uitate ale stărilor sinelui Copilului. Peste timp aceasta rezultă într-o micşorare a intreruperilor interne cu contactul şi o dizovare corespunzătoare a apărările externe. Nevoile şi simţămintele pot fi din ce în ce mai mult exprimate prin alinare şi asigurarea că vor primi un răspuns empatic şi afectuos. Frecvent, procesul punerii de acord asigură un simţ de siguranţă şi stabilitate care îi permite clientului  să înceapă să-şi reamintească şi să suporte regresiunea în experienţele din copilărie ce pot aduce o conştienţă mai deplină a durerii traumelor trecute, eşecurilor trecute  în relaţie(ii), şi pierderea aspectelor sinelui. Procesul de punere de acord poate fi categorisit potrivit rezonanţei şi reciprocităţii cerute pentru contact-în-relaţie. Punerea de acord poate fi faţă de ritm, nivel de dezvoltare, natura afectului sau nevoia relaţională.    

Punerea de acord ritmică înseamnă o imprimare a ritmului cercetării terapeutice şi implicaarea într-un tempo şi  cadenţă care înlesneşte cel mai bine procesarea de către client a informaţiilor externe şi a senzaţiilor, simţămintelor şi gândurilor interne. Din experienţa noastră ştim că procesarea mentală a afectului are loc adesea la o viteză diferită de procesarea cognitivă. În prezenţa unui afect intens, folosirea percepţiei sau a cuoaşterii poate fi mai lentă decât atunci când afectul nu este intens. De pildă, componenţii afectivi compuşi de ruşine fac adesea ca procesarea informaţiilor şi organizarea comportamentului să aibă loc la o viteză mai mică. Ruşinea este un proces complex ce implică nerecunoaşterea şi retroflexia furiei, supărarea de a nu fi axcceptat aşa cum eşti, teama de respingere din cauza a ceea ce eşti, şi confluenţa şi acceptarea umilinţei provocate de întreruprerea relaţiei (Erskine, 1994). Reacţiile afective, perceptuale, cognitive, de comportament şi fiziologice au loc în ritmuri diferite decât dacă ar avea loc în absenţa ruşinii.

Unii clienţi sunt rapid conştienţi de senzaţiile viscerale şi kinestetice în timp ce alţii le procesează lent. Intreruperile interne de contact sau oricare din apărările psihologice complexe precum desensibilizaarea, tăgăduirea, negarea sau disocierea subminează ritmul firesc al procesării senzaţiilor fizice, a afectelor, percepţiilor şi gândurilor.

Punerea de acord afectivă  se referă la o persoană ce simte afectul celeilalte şi răspubnde cu un afect reciproc. Începe cu evaluarea afectului celeilalte persoane ca formă extrem de importantă de comunicare umană, fiind dornică să fie stârnită afectiv de cealaltă persoană şi răspunzând cu un afect răsunător.

„Afectul este prin naura lui tranzacţional-relaţional, cerând un afect corespunzător prin rezonanţă“ (Erskine, 1994, p. 99). Rezonanţa afectului unei persoane oferă un contact afectiv esenţial în relaţiile umane. În mod simbolic, o punere de acord afectivă poate fi descrisă ca yin-ul unei persoae faţă de yang-ul celeilalte, care împreună formează o unitate. Punerea de acord afectivă este rezonanţa cu afectul celeilalte care asigură un contact interpersonal neverbal – o unitate în relaţie.

Când un client se simte trist, afectul reciproc al terapeutului de compasiune şi actele lui sau ale ei de compasiune completează contactul interpersonal. Din punct de vedere relaţional, mânia pretinde afecte reciproce legate de atenţie, seriozitate şi responsabilitate, cu acte posibile de corectare. Clientul care se teme cere ca terapeutul să răspundă cu afect şi acţiune ce transmit securitate şi protecţie. Atunci când clienţii exprimă bucurie răspunsul din partea terapeutului care completează unitatea în contact este afectul reciproc de vitalitate şi expresie a plăcerii.

Punerea de acord afectivă implică comunicare neverbală din partea terapeutului care confirmă, validează şi normalizează afectul clientului. Prezenţa afectivă a terapeutului comunică faptul că afectul are o funcţie importantă în relaţie şi prin aceasta apreciază clientul – o comunicare de consideraţie pozitivă necondiţionată sau „Eşti în regulă cu mine“.

Punerea de acord de dezvoltare. Punerea de acord cu nivelul de dezvoltare  al funcţionării psihologice  şi al organizării experienţelor clientului este esenţială într-o psihoterapie orientată spre contact, centrată pe relaţie. Scopul centrării de dezvoltare este acela de a răspunde clientului la un nivel de vârstă la care a existat o lipsă de contact-în-relaţie, când apar fixaţii în sistemul de reprezentare al sinelui, ale altora, şi al calităţii vieţii. Credinţele de script şi apărările arhaice înrudite reprezintă încercări ale unei persoane mai tinere sî facă faţă situaţiilor de viaţă.

Pentru a se pune de acord cu nevoile de dezvoltare ale clientului, terapeutul  ascultă cu o „a treia ureche“ şi urmăreşte cu un „al treilea ochi“ cuvintele şi comportamentele clientului în acel moment pentru a-şi da seama care poate fi comunicarea cu un copil. Adesea, bazat pe vârsta la care a avut loc o anumită traumă sau când o decizie de script sau reacţie de supravieţuire au avut loc, terapeutul începe să dezvolte o sensibilitate faţă de stările sinelui Copilului când acestea se manifestă inconştient în tranzacţiile curente. Având un sens al acestui copil şi al nevoilor lui, provocările lui de dezvoltare, modurile de gândire şi de organizare, vulnerabilităţi unice şi nevoile de relaţionare, terapeutul este ghidat în modul în care el sau ea poate să cerceteze, interpreteze sau să interacţioneze cu clientul.

Ca exemplu, drept răspuns unui client care îşi exprima frustrarea din cauza neputinţei de a vorbi despre sentimentele ei, terapeutul a comentat că prin învăţarea folosirii limbii copilul are parte de două experienţe diferite. Pe de o parte, cuvintele permit o comunicare şi înţelegere sporite, ceea ce este mulţumitor şi cultivă apropierea. Pe de altă parte, dat fiind că un copil simte că vorbele nu transmit mulţumitor simţăminte sau exeperienţe apare un sentimeent de separare şi uneori de sigurătate (Stern, 1985). Lacrimile din ochii clientului transmit că terapeutul a înţeles frustrarea ei în dezvoltare sau cel puţin un aspect semnificativ al dificultăţii de o viaţa întâmpinate în relaţii – acea experienţă nerostită de singurătate.

Punerea de acord cu nivelul de dezvoltare este cea mai uşoară atunci când clientul intră într-o stare de regresie sau este capabil să descrie experienţele lui sau ale ei în materie de starea sinelui Copilului. O experienţă mai subtilă şi uneori mai puternică are loc atunci când terapeutul este acordat la nevoile de dezvoltare ale clientului, la nivelul de dezvoltare şi la experienţele din copilărie în timp ce clientul este absolut inconştient de ele. De pildă, cu un client care  crescut încercând să-şi mulţumească părinţii despărţiţi şi care a folosit înfrânarea obligatorie pentru a înlătura anxietatea, părea important să nu facă o problemă din întârzierea sa permanentă până când nu a fost capabil să identifice şi să îşi exprime mânia pe părinţi. Către sfârşitul terapiei, a vorbit despre cât de important pentru el era ca terapeutul să nu fie niciodată confruntat cu întârzierea lui, făcând din terapie un loc de siguranţă în care putea să fie liber de obligaţiile lui.

Fiind pus în acord cu nivelul arhaic al unei funcţionări a unei persoane şi plasându-l în contextul relaţiei de terapie, terapeutul face posibil ca modurile fixe de a fi şi de a relaţiona să fie integrate într-un tot mai dinamic.

Nevoi relaţionale. Procesul de punere de acord include de asemenea răspunsul la nevoile relaţionale pe măsură ce apar in relaţia terapeutică. Neoile relaţionale sunt nevoi unice pentru contactul interpersonal (Erskine, 1995). Ele nu sunt nevoi de bază de viaţă – precum, mâncarea, aerul şi temperatura adecvată – ci elemente esenţiale care ridică calitatea vieţii şi un sens al interelaţiei personale. Nevoile relaţionale sunt părţi componente ale dorinţei umane universale de relaţie intimă. Cu toate că s-ar putea să fie un număr mare de nevoi relaţionle, cele opt pe care le descriem în acest articol reprezintă acele nevoi pe care clienţii noştri le descriu cel mai adesea când se referă la relaţii semnificative. Unele dintre aceste nevoi relaţionale sunt descrise în literatura de psihoterapie ca nevoi fixate din frageda copilărie, indicatori ai psihopatologiei sau de transfer problematic (Bach, 1985; Basch, 1988; Kohut, 1971, 1977; Wolf, 1988), în timp ce perspectiva integrativă a luiClark (1991) asupra tranzacţiilor empatice conciliază conceptele de transmitere şi nevoi relaţionale.

Nevoile relaţionale sunt nu doar nevoi ale copilăriei sau nevoi ce apar într-o ierarhie de dezvoltare; ele sunt componente ale relaţiei care sunt prezente în fiecare zi din viaţa noastră. Fiecare din cele opt nevoi relaţionale pot deveni simbolice sau conştiente precum un dor sau o dorinţă în timp ce celelate şapte rămân în afara conştienţei sau ca fundal. Un răspuns satifăcător dat de o altă persoană unei nevoi relaţionale a unui individ permite apariţia nevoii stringente de a se retrage la pămând şi altă nevoie relaţională să devină simbolică precum un nou interes sau o nouă dorinţă.

Adesea în absenţa satisfacerii nevoii, un individ devine mai conştient de prezenţa nevoilor relaţionale. Când nevoile relaţionale nu sunt satisfăcute nevoia devine mai intensă şi este trăită fenomenologic ca un dor, gol, o singurătate sâcâitoare, sau o nevoie urgentă însoţită adeseori de nervozitate. Absenţa continuă a satisfacerii nevoilor relaţionale se poate manifesta ca frustrare, agresiune, sau mânie. Când întreruperile în relaţie se prelungesc, lipsa satifacerii nevoii este manifestată ca pierdere de energie sau de speranţă şi apare în credinţele de script drept „„Nu e nimeni lângă mine“ sau „Ce folos?“ Aceste credinţe de script sunt o apărare congnitivă împotriva conştienţei nevoilor şi a sentimentelor ce apar atunci când nevoile nu primesc răspuns satifăcător de la o altă persoană (Erskine, 1980).

Satisfacerea nevoilor relaţionale pretinde prezenţa plină de contact a altuia care este sensibil şi acordat la nevoile relaţionale şi care oferă de asemenea un răspuns reciproc pentru fiecare nevoie. Cele opt nevoi relaţionale principale de care ţinem seama sunt nevoile de:

1. Securitate: experienţa viscerală de a ne fi protejate vulnabilităţile noastre fizice şi emoţionale. Aceasta implică experienţa că varietatea noastră de nevoi şi sentimente este firească. Securitatea este  un sens al simultaneităţii vulnerabilităţii noastre în armonie unul cu altul. Include absenţa unui şoc sau pericol real sau anticipat.

Punerea de acord implică conştienţa empatică a nevoii celuilalt de securitate în cadrul relaţiei plus un răspuns reciproc la acea nevoie. Răspunsul necesar este asigurarea unei securităţi fizice şi afective în care vulnerabilitatea individului este onorată şi păstrată. Ea comunică, adesea neverbal, „Nevoile şi sentimentele tale sunt fireşti şi acceptabile pentru mine.“ Punerea de acord terapeutică faţă de nevoia relaţională de securitate este descrisă de clienţi ca „o acceptare totală şi protecţie“, o comunicare  a „considerării poziticve necondiţionate“ sau „Sunt în regulă în această relaţie“. Punerea de acord cu nevoia de securitate implică necesitatea ca terapeutul să fie sensibil la importanţa acestei nevoi şi să se comporte (el sau ea) atât emoţional cât şi comportamental într-un mod care oferă securitate în relaţie.

2. Validare, afirmare şi semnificaţie în cadrul relaţiei: nevoia de a beneficia ca cealaltă persoană să valideze semnificaţia şi funcţia proceselor noastre intrapsihice de afect, fantezie şi construcţie a sensului şi de a valida că emoţiile noastre sunt o comunicare semnificativă intrapsihică şi interpersonală. Include nevoia de a avea toate nevoile noastre relaţionale afirmate şi acceptate ca fireşti. Reciprocitatea afectivă a terapeutului faţă de sentimentele clientuluui validează afectul clientului şi oferă afirmarea şi normalizarea nevoilor relaţionale ale clientului.

3. Acceptarea de către o altă persoană stabilă, demnă de încredere şi protectoare: Nevoia de a trata cu respect şi de a se bizui pe părinţi, pe cei în vârstă, profesori şi mentori. Nevoia relaţională de acceptare de către altă persoană consecventă, de încredere şi de nădejde reprezintă căutarea de protecţie şi călăuzire şi se poate manifesta ca o idealizare a celuilalt. În psihoterapie o astfel de idealizare este şi căutarea de protecţie împotriva efectului intrapsihic a stării Părintelui supraveghetor, umilitor asupra vulnerabilităţii stărilor sinelui Copilului. Poate fi şi căutarea protecţiei împotriva propriei escalări a afectului sau exagerarea fanteziilor.

Terapeutul protejează şi facilitează integrarea afectului oferind o oportunitate de a exprima, înfrâna şi/sau a înţelege funcţia unei astfel de dinamici. Măsura în care un individ priveşte pe cineva şi speră că el sau ea este de nădejde, consecvent şi vrednic de crezare este direct proporţională cu căutarea unei protecţii intrapsihice, expresii sigure, stăpânire de sine sau discernământ benefic. Idealizarea cuiva sau dependenţa de acesta nu este neapărat patologică aşa cum este sugerată în termenul psihologic popular, „co-dependent“, sau când este interpretat greşit drept „tranfer idealizator“ (Kohut, 1977), sau ca jocul lui Berne „Grozav, sunteţi mununat, profesore!“ (1964). Când ne referim la exprimarea de către unii clienţi a acestei nevoi de a fi acceptat sau protejat ca „Victimă ce caută un Salvator“, depreciem potenţial sau chiar patologizăm o nevoie esenţial umană de relaţionare care oferă un sens de stabilitate, siguranţă şi încredere.

În psihoterapie, punerea de acord implică recunoaşterea de către terapeut, adesea nerostită, a importanţei şi necesităţii idealizării ca o cerinţă inconştientă de protecie intrapsihică. O astfel de implicare terapeutică include atât sensul clientului a interesului psihoterapeutului în bunăstarea clientului cât şi folosirea sensului de sine integrat al terapeutului drept cea mnai eficientă unealtă terapeutică (Erskine, 1982a). Această nevoie relaţională ce urmează să fie acceptată de o altă persoană stabilă, de nădejde şi protectoare oferă clientului un motiv centrat pe client să conducă vieţile noastre şi practicile psihoterapiei din punct de vedere etic şi moral.

4. Confirmarea propriei experienţe:  Nevoia de a avea confirmată experienţa se manifestă prin dorinţa de a fi în prezenţa cuiva asemănător, care înţelege pentru că el sau ea a avut o experienţă asemănătoare şi a cărui experienţă împărtăşită are darul de a confirma. Punerea de acord  este asigurată de terapeut care evaluează nevoia de confirmare dezvăluind cu grijă experienţe personale selecţionate – împărtăşind cu atenţie (adică, centrat pe client) vulnerabilităţile sau sentimente şi fantezii similare – şi fiind prezent personal şi plin de viaţă.

De pildă, afirmarea experienţei clientului poate include asocierea sau evaluarea fanteziilor clientului. Decât să definească spunerea de poveşti interne ca „simple fantezii“, este esenţial să angajeze clientul în exprinmarea nevoilor, speranţelor, conflictelor relaţionale, şi strategiile de apărare ce pot constitui miezul fanteziilor. Punerea de acord cu nevoia de afirmare a experienţei poate fi realizată de către terapeut care să accepte tot ceea ce spune clientul, chiar atunci când fantezia şi realitatea sunt întreţesute, ca şi cum povestirea unui vis dezvăluie procesul intrapsihic. Imaginile fanteziste sau simbolurile au funcţii semnificative intrapsihice şi interpersonale ce pot include stabilitate, continuitate, identitate şi predictabilitate. Când funcţia fanteziei este acceptată, apreciată şi evaluată, persoana se simte afirmată în experienţa lui sau a ei. 

Clientul care are nevoie de confirmarea experienţei personale necesită un răspuns reciproc diferit de cel al clientului care are nevoie de validarea afectului sau care are nevoie să fie acceptat de o altă persoană de nădejde şi protectoare. În niciuna dintre ultimele două nevoi relaţionale împărtăşirea experienţei personale sau crearea unei atmosfere de reciprocitate nu este un răspuns de acord cu nevoile clientuui.

5. Autodefinirea: nevoia relaţională de a şti şi exprima unicitatea proprie şi de a primi recunoaşterea şi acceptarea de către celălalt. Autodefinirea este comunicarea identităţii autoalese prin exprimarea preferinţelor, intereselor şi ideilor fără umilire sau respingere.

În absenţa satifacerii recunoaşterii şi acceptării, exprimarea autodefinirii poate lua forme  inconştiente antagoniste precum persoana care îşi începe propoziţiunile cu „Nu…“, chiar atunci când este de acord sau care se angajează permanent în dispute sau competiţie. Oamenii se întrec adesea pentru a se defini ca persoane diferite de altele pentru a menţine un sens al propriei lor integrităţi. Cu cât oamenii sunt mai asemănători cu atât mai mare este presiunea pentru o competiţie autodefinitorie.

Acordarea terapeutică are loc în sprijinul consecvent al terapeutului pentru exprimarea de căre client a identităţii sale şi normalizarea de către el sau ea a nevoii de autodefinire. Aceasta cere din partea terapeutului prezenţa consistentă, contact deplin şi respect chiar atunci când este confruntat cu un dezacord.

6. Nevoia de a avea un impact asupra celeilalte persoane: Impactul se referă la a avea o influenţă care îl afectează pe celălalt intr-un mod dorit. Simţul de competenţă  al unui individ într-o relaţie porneşte de la influenţă şi eficienţă – atragerea atenţiei şi interesului celuilalt, influenţarea a ceea ce poate fi interesant pentru cealaltă persoană, şi efectuarea unei schimbări a afectului sau comportamentului la celălalt.

Acordarea la nevoia clientului de a avea un impact are loc atunci când psihoterapeutul îşi permite să fie influenţat emoţional de către client şi să răspundă cu compasiune atunci când clientul este trist, să-l ia în serios pe client atunci când acesta din urmă este mânios, şi să fie emoţionat când clientul este bucuros. Acordarea poate include solicitarea criticii clientului împotriva comportamentului terapeutului şi efectuarea schimbărilor necesare astfel încât clientul să aibă sentimentul impactului în cadrul relaţiei terapeutice.  

7. Nevoia de a ceda celuilalt iniţiativa: Iniţierea se referă la stimulentul pentru a intra într-un contact interpersonal cu altă persoană. Înseamnă efortul de a ajunge la celălalt într-un mod care recunoaşte şi validează importanţa lui sau a ei în relaţie.

Psihoterapeutul poate fi supus unui contratransfer indus de teorie când el sau ea aplică universal conceptele metodologice  de nerecompensare, salvare sau autoresponsabilitate. În timp ce aşteaptă ca acel client să iniţieze, psihoterapeutul s-ar puea să nu răspundă pentru faptul  că vreun comportament ce apare pasiv poate de fapt să fie o expresie a nevoii relaţionale  de a-l avea pe celălalt ca iniţiator.

Pentru a răspunde la nevoia clientului s-ar putea să fie necesar ca terapeutul să iniţieze un dialog, să se ridice de pe scaun şi să se aşeze lângă client, sau să dea un telefon clientului între şedinţe. Dorinţa terapeutului de a iniţia contact interpersonal sau să-şi asume responsabilitatea pentru partea mai importantă a muncii terapeutice normalizează nevoia relaţională a clientului de a avea pe altcineva care vrea să aibă contact cu el sau cu ea.

8. Nevoia de a exprima dragoste: Dragostea se exprimă adesea prin gratitudine tăcută, mulţumiri, acordare de afecţiune, sau prin a face ceva pentru celaltă persoană. Importanţa nevoii relaţionale de a da dragoste – fie că este de la copii la părinţi, frate sau soră, sau profesor, sau client către terapeut – este adesea omisă în practica psihoterapiei. Când exprimarea dragostei este obstrucţionată. exprimarea sinelui-în-relaţie este dată peste cap. Prea adesea, psihoterapeuţii au tratat exprimarea de către clienţi a afecţiunii ca  manipulare, transfer sau încălcare a graniţelor terapeuticii neutre.

Acei clienţi pentru care absenţa satisfacerii nevoilor relaţionale este cumulativă cer o acordare şi implicare valabilă şi demnă de crezare şi o implicare a psihoterapeutului care recunoaşte, validează şi normalizează nevoile relaţionale a afectelor asociate. Prin prezenţa susţinută, plină de contact, trauma cumulativă (Khan, 1963) a lipsei de satisfacerea nevoii poate fi abordată şi nevoile pot găsi răspuns în cadrul relaţiei terapeutice.

Implicare 

Implicarea terapeutică ce include recunoaştere, validare, normalizare şi prezenţă micşorează procesele defensive interne. Recunoaşterea de către terapeut a clientului începe cu o acordare cu afectul, nevoile relaţionale, ritmul şi nivelul de dezvoltare al funcţionării ale clientului. Prin sensibilitate faţă de nevoile relaţionale sau expresie fiziologică a emoţiilor, terapeutul poate călăuzi clientul să devină conştient de şi să-şi exprime nevoile şi sentimentele sau să recunoască că sentimentele sau senzaţiile fizice pot face parte din memorie – singurul mod de reamintire ce poate fi la îndemână. În multe cazuri de eşec în relaţie, nevoile relaţionale ale persoanei sau sentimentele nu au fost recunoscute, şi s-ar putea să fie necesar în psihoterapie să fie ajutată persoana să dobândească vocabularul şi să înveţe să exprime vocal acele sentimente şi nevoi. Recunoaşterea senzaţiilor fizice, nevoile relaţionale şi afectul ajută clientul să revendice propria lui sau a ei experienţă fenomenologică. Aceasta include un altul receptiv care ştie şi comunică despre existenţa unor mişcări neverbale, tensiuni ale muşchilor, afect sau chiar fantezie.

Ocazional, alese selectiv, confruntări interesate sunt şi ele o parte din recunoaştere. Confruntarea este o declaraţie sau întrebare folosită de terapeut pentru a aduce în conştienţa clientului o discrepanţă între percepţiile şi comportamentele lui sau ale ei sau între credinţele de script şi evenimentele efective (Erskine, 1982b, 1991b). Ţelul confruntării înseamnă atât pentru client cât şi pentru terapeut să recunoască existenţa şi apoi semnificaţia comportamentelor, intreruperilor de contact, sau de credinţe de script. Folosul confruntării este asociat cu descoperirea de către client a funcţiei psihologice (de pildă, stabilitate, continuitate, identitate, şi/sau predictabilitate) a comportamentului sau reacţia defensivă şi validarea de către terapeut a semnificaţiei arhaice. Confruntările sunt eficiente doar dacă sunt realizate cu respect şi fără umilire astfel încât clientul  să simtă că bunăstarea lui sau a ei a fost sporită.

Au fost poate vremuri în viaţa clientului când sentimentle sau nevoile relaţionale au fost recunoscute dar nu validate. Validarea comunică clientului că afectul, apărările, senzaţiile fizice sau modelele de comportament ale lui sau ale ei sunt asociate cu ceva semnficativ din experienţa lui sau a ei. Validarea face o legătură între cauză şi efect; ea valorizează idiosincraziile individului şi modul de a fi în relaţie. Diminuează posibilitatea clientului să tăgăduiască sau să nege semnificaţia afectului, senzaţiile fizice, memoria sau visurile. Şi sprijină clientul în evaluarea experienţei sale fenomenologice şi în comunicarea transferenţială a relaţiei necesare, sporind astfel părerea bună despre sine.

Scopul normalizării este schimbarea modului în care clienţii sau alţii categorisesc sau definesc experienţa lor internă, sau încercările lor de comportament de a se adapta de la o perspectivă patologică sau „ceva este în neregulă cu mine“ la o perspectivă ce respectă încercările arhaice de rezolvare a confictelor. Poate fi esenţial pentru terapeut să contracareze mesajele  societale sau parentale precum „Eşti prost dacă te temi“ cu „Oricine ar fi speriat în acea situaţie“. Multe priviri retrospective, fantezii bizare şi coşmare precum şi multă confuzie, panică şi apărare sunt fenomene normale de a face faţă unor situaţii nenormale. Este absolut necesar ca terapeutul să comunice că experienţa clientului este o reacţie defensivă normală – o reacţie pe care mulţi oameni ar avea-o dacă se întâlneau cu astfel de experienţe de viaţă.

Prezenţa este asigurată prin răspunsurile susţinute, puse de acord cu expresiile verbale şi neverbale ale clientului. Are loc atunci când comportamentul şi comunicarea psihoterapeutului respectă întotdeauna  şi sporeşte integritatea clientului. Prezenţa include receptivitatea psihoterapeutului faţă de afectul clienţilor  –  ce trebuie să aibă efecte asupra emoţiilor lor, să fie influenţate şi totuşi să rămână sensibile la impactul  emoţiilor lor şi să nu devină neliniştiţi, deprimaţi sau mânioşi. Prezenţa este o expresie a responsabilităţii, dependenţei şi încrederii psihoterapeutului. Prin prezenţa deplină a terapeutului,  este posibil potenţialul transformator al unei psihoterapii orientate spre relaţie. Prezenţa descrie modul în care terapeutul asigură o conexiune interperosnală sigură. Mai mult decât simpla comunicare verbală, prezenţa este o comuniune între client şi terapeut.

Prezenţa este sporită atunci când terapeutul se descentrează de propriile sale nevoi, sentimente, fantezii sau speranţe şi se centrează în schimb asupra procesului clientului. Prezenţa include de asemenea opusul descentrării, adică

înseamnă a fi total în contact cu propriile procese şi reacţii interne ale lui sau ale ei. Istoria terapeutului, nevoile relaţionale, sensibilităţile, teoriile, experienţa profesională, psihoterapia proprie, şi descifrarea intereselor toate modelează reacţii unice ale clientlui. Prezenţa include atât adăugarea bogăţiei de experienţe ale terapeutului la relaţia terapeutică, cât şi descentrarea de pe sinele terapeutului şi centrarea pe procesul clientului.

Prezenţa include de asemenea ideea de a-şi permite să fie manipulat şi modelat de client într-un mod ce oferă clientului auto-exprimarea. Ca psihoterapeuţi cu care avem de a face şi devenim în mod real lutul ce este modelat şi prinde formă pentru a se potrivi exprimării de către client a lumii sale intrapsihice, asigurăm crearea unui nou sens al sinelui şi a sinelui-în-relaţie (Winnicoty, 1965).

Implicarea terapeutului prin tranzacţiile ce recunosc, validează şi normalizează experienţa fenomenologică a clientului, sistemul de organizare şi integritatea este antidotul pentru toxicitatea neglijării existenţei, semnificaţiei sau responsabilităţii pentru rezolvarea dezmembrărilor contactului-în-relaţie. Prezenţa de încredere, acordată a terapeutului contracarează părea bună despre sine a clientului (Erskine, 1994).

Juxtapunere       

Psihoterapeutul care este implicat şi simţitor la relaţia terapeutic necesară poate stimula o reacţie a clientului la juxtapunerea dintre contactul armonizat oferit de terapeut şi amintirile emoţionale ale unor nearmonizări anterioare (Erskine, 1991a, 1993). Juxtapunerea  se află în contrastul dintre ceea ce este asigurat de psihoterapie, precum puterea de reacţie reciprocă, acordată a relaţiei terapeutice, şi ceea ce  a fost necesar, dorit şi neexperimentat anterior. Reprezintă o provocare  la sistemul de script al clientului şi homeostaza psihologică (Bary şi Hufford, 1990). Juxtapunerea stimulează amintirile emoţionale pe care clientul ar putea atunci să încerce să le scoată din conştienţă. Adesea, juxtapunerea se manifestă prin respingerea terapeutului după un conflict, găsindu-i o vină terapeutului pentru  că s-a centrat asupra „nevoii excesive de atenţie“ a clientului sau pentru că a venit târziu sau a anulat şedinţa după o altă şedinţă în care clientul şi-a permis să depindă de reciprocitatea afectivă a terapeutului sau de reacţia pozitivă la nevoile relaţionale.

O astfel de reacţie la juxtapunere între implicarea a terapeutului şi amintirile emoţionale ale clientului indică faptul că terapeutul imprimă un ritm mai rapid al terapiei decât cel în care clientul poate să-şi integreze experienţa. În cazurile de abuz sexual şi fizic sau de traume cumulative din cauza unor neadaptări prelungite la afect şi nevoi relaţionale, reacţiile clientului faţă de juxtapunere pot indica şi că intensitatea implicării terapeutice este prea mare şi nu permite existenţa unui simţ de siguraţă. Reacţia faţă de juxtapunere  are loc atunci când adaptarea clientului sau sistemul său defensiv sunt relaxate şi funcţiile de autoapărare sunt transferate asupra relaţiei terapeutice mai repede decât o permite procesul homeostatic. Implicarea sensibilă a terapeutului este reglarea continuă a acordării ritmice şi afective, calitatea puterii de răspundere la nevoile relaţionale şi un respect pentru funcţia homeostatică a stilului de a face faţă şi integritatea clientului.

Rezumat

O psihoterapie relaţională orientată pe contact ce se centrează pe cercetare, punere de acord şi implicare răspunde  nevoilor clientului pentru o relaţie educativă emoţional care este reparatorie şi fortifiantă. Ţelul acestui fel de terapie este integrarea a experienţelor încărcate de afect şi stările fragmentate ale sinelui şi reorganizarea intrapsihică a credinţelor de script fixate ale clientului despre sine, alţii şi despre calitatea vieţii.

Contactul facilitează dizolvarea apărărilor şi integrarea a părţilor negate ale personalităţii. Prin contact, experienţele negate, inconştiente, nerezolavate sunt făcute parte a unui sine coeziv. În psihoterapia integrativă conceptul de contact este punctul central de la care derivă intervenţiile clinice. Transferul, regresia stării de sine, activarea  influenţei intrapsihice a introjecţiei şi prezenţa mecanismelor de apărare şi a credinţelor de script sunt toate înţelese ca indicatori a unor deficite de relaţie de contact anterioare. Contactul deplin intrapsihic  şi interpersonal devine posibil  atunci când clientul îşi dă seaama că terapeutul (1) rămâne acordat la ritmul, afectul şi nevoie clientului; (2) este sensibil la funcţionarea psihologică a clientului la vârste de dezvoltare relevante; (3) respectă fiecare înrerupere faţă de contact şi apărarea auto-protectoare, şi (4) este interesat să înţeleagă modul clientului de a  construi semnificaţia.

Cele patru dimensiuni ale funcţionării umane – afectivă, de comportament, cognitivă şi fiziologică – sunt o călăuză importantă în determinarea locului în care cineva este deschis sau nu faţă de contact şi ca atare faţă de sprijinul terapeutic. Un ţel major al psihoterapiei integrative este folosirea relaţiei terapeut-client – abilitatea de a crea un contact în present – ca trambulină pentru satisfacerea relaţiilor cu alţi oameni şi un sens împlinit al sinelui.

Un principiu călăuzitor al acestei psihoterapii interactive, orientate epe contact este respectul faţă de integritatea clientului. Prin respect, amabilitate, compasiune şi menţinerea contactului stanbilim o prezenţă personală şi permitem o relaţie interpersonală ce asigură afirmarea integrităţii clientului. Metodele care înlesnesc conflictul intrapsihic, facilitează cura de script, rezolvă transferul şi primovează integrarea  unui sine fragmentat sunt bzate pe credinţa că vindecarea are loc în primul rând prin contactul interpersonal al unei relaţii terapeutice. Cu integrarea sa, devine posibil pentru o persoană să înfrunte fiecare moment cu sponstaneitate şi flexibilitate în rezolvarea problemelor de viaţă şi în stabilirea unui raport cu oamenii.

REFERINŢE 

Bach, S. (1985). Narcissistic states and the therapeutic process. New York: Jason Aronson.

Bary, B. B., & Hufford, F. M. (1990). The six advantages to games and their use in treatment. Transactional Analysis Journal, 20, 214-220.

Basch, M. F. (1988). Understanding psychotherapy: The science behind the art. New York: Basic Books.

Bergman, S. J. (1991). Men’s psychological development: A relationship perspective. Lucrări în curs de apariţie (No. 48). Wellesley, MA: The Stone Center, Wellesley College.

Berne, E. (1961). Transactional analysis in psychotherapy: A systematic individual and social psychiatry. New York: Grove Press.

Berne, E. (1964). Games people play: The psychology of human relationships. New York: Grove Press.

Berne, E. (1972). What do you say after you say hello?: The psychology of human destiny. New York: Grove Press.

Bowlby, J. (1969). Attachment. Volume I of Attachment and loss. New York: Basic Books.

Bowlby, J. (1973). Separation: Anxiety and anger. Volume II of Attachment and loss. New York: Basic Books.

Bowlby, J. (1980). Loss: Sadness and depression. Volume III of Attachment and loss. New York: Basic Books.

Buber, M. (1958). I and thou (R. G. Smith, Trans.). New York: Scribner. (Lucrarea originală publicată în 1923)

Clark, B. D. (1991). Empathic transactions in the deconfusion of child ego states. Transactional Analysis Journal, 21, 92-98.

Erskine, R. G. (1975). The ABC’s of effective psychotherapy. Transactional Analysis Journal, 5, 163-165.

Erskine, R. G. (1980). Script cure: Behavioral, intrapsychic and physiological. Transactional Analysis Journal, 10, 102-106.

Erskine, R. G. (1982a). Supervision of psychotherapy: Models for professional development. Transactional Analysis Journal 12, 314-321.

Erskine, R. G. (1982b). Transactional analysis and family therapy. În A. M. Horne & M. M. Ohlsen and contributors, Family counseling and therapy (pp. 245-275). Itasca, IL: F. E. Peacock Publishers.

Erskine, R. G. (1987). A structural analysis of ego: Eric Berne’s contribution to the theory of psychotherapy. În Keynote speeches: Delivered at the EATA conference, July, 1986, Noordwikerhout, The Netherlands. Geneva, Switzerland: European Association for Transactional Analysis.

Erskine, R. G. (1988). Ego structure, intrapsychic function, and defense mechanisms: A commentary on Eric Berne’s original theoretical concepts. Transactional Analysis Journal, 18, 15-19.

Erskine, R. G. (1989). A relationship therapy: Developmental perspectives. În B. R. Loria (Ed.), Developmental theories and the clinical process: Conference proceedings of the Eastern Regional Transactional Analysis Conference (pp. 123-135). Madison, WI: Omnipress.

Erskine, R. G. (1991a). The psychotherapy of dissociation: Inquiry, attunement and involvement. In B. R. Loria (Ed.), The Stamford papers: Selections from the 29th annual International Transactional Analysis Association conference (pp. 53-58). Madison, WI: Omnipress.

Erskine, R. G. (1991b). Transactional analysis and family therapy. În A. M. Horne & J. L. Passmore & contributors, Family counseling and therapy (ed. a II-a) (pp. 498-529). Itasca, IL: F. E. Peacock Publishers.

Erskine, R. G. (1991c). Transference and transactions: Critique from an intrapsychic and integrative perspective. Transactional Analysis Journal, 21, 63-76.

Erskine, R. G. (1993). Inquiry, attunement, and involvement in the psychotherapy of dissociation. Transactional Analysis Journal, 23, 184-190.

Erskine, R. G. (1994). Shame and self-righteousness: Transactional analysis perspectives and clinical interventions. Transactional Analysis Journal, 24, 86-102.

Erskine, R. G. (1995, August). A transactional analysis theory of methods. Discurs susţinut la a33-1 conferinţă anuală a Asoociaţiei Internaţionale de Analiză Tranzacţională 33rd annual conference of the International Transactional Analysis Association, San Francisco, CA. (Disponibillă şi  înregistrată pe casetă [KN-2] de la Repeat Performance, Hobart, IN.)

Erskine, R. G., & Moursund, J. P. (1988). Integrative psychotherapy in action. Newbury Park, CA: Sage Publications.

Erskine, R. G., & Trautmann, R. L. (1993). The process of integrative psychotherapy. In B. R. Loria (Ed.), The boardwalk papers: Selections from the 1993 Eastern Regional Transactional Analysis Association conference (pp. 1-26). Madison, WI: Omnipress.

Erskine, R. G., & Zalcman, M. J. (1979). The racket system: A model for racket analysis. Transactional Analysis Journal, 9, 51-59.

Fairbairn, W. R. D. (1952). An object-relations theory of the personality. New York: Basic Books.

Fraiberg, S. (1982). Pathological defenses in infancy. Psychoanalytic Quarterly, 51, 612-635.

Guntrip, H. (1971). Psychoanalytic theory, therapy and the self. New York: Basic Books.

Khan, M. M. R. (1963). The concept of cumulative trauma. In R. S. Eissler, A. Freud, H. Hartman, & M. Kris (Eds.), Psychoanalytic study of the child, XVIII (pp. 286-306). New York: International Universities Press.

Kohut, H. (1971). The analysis of the self. New York: International Universities Press.

Kohut, H. (1977). The restoration of the self: A systematic approach to the psychoanalytic treatment of narcissistic personality disorder. New York: International Universities Press.

Miller, J. B. (1986). What do we mean by relationships? Lucrare în curs de apariţie (No. 22). Wellesley, MA: The Stone Center, Wellesley College.

Perls, F. S. (1944). Ego, hunger and aggression: A revision of Freud’s theory and method. Durban, RSA: Knox Publishing.

Perls, F. S., Hefferline, R. F., & Goodman, P. (1951). Gestalt therapy: Excitement and growth in the human personality. New York: Julian Press.

Rogers, C. R. (1951). Client-centered therapy: Its current practice, implications, and theory. Boston: Houghton Mifflin.

Stern, D. N. (1985). The interpersonal world of the infant: A view from psychoanalysis and developmental psychology. New York: Basic Books.

Stern, D. N. (1995). The motherhood constellation: A unified view of parent-infant psychotherapy. New York: Basic Books.

Stern, S. (1994). Needed relationships and repeated relationships: An integrated relational perspective. Psychoanalytic Dialogues, 4(3), 317-345.

Stolorow, R. D., Brandchaft, B, & Atwood, G. E. (1987). Psychoanalytic treatment: An intersubjective approach. Hillsdale, NJ: The Analytic Press.

Sullivan, H. S. (1953). The interpersonal theory of psychiatry (H. S. Perry & M. L. Gawel, Eds.). New York: Norton.

Surrey, J. L. (1985). The “self-in-relation”: A theory of women’s development. Lucrări în curs de apariţie (No. 13). Wellesley, MA: The Stone Center, Wellesley College.

Trautmann, R. L., & Erskine, R. G. (1981). Ego state analysis: A comparative view. Transactional Analysis Journal, 11, 178-185.

Winnicott, D. W. (1965). The maturational processes and the facilitating environment: Studies in the theory of emotional development. New York: International Universities Press.

Wolf, E. S. (1988). Treating the self: Elements of clinical self psychology. New York: Guilford Press.

__________

Acest articol a fost iniţial publicat în Transactional Analysis Journal, Vol. 26, Nr. 4, October 1996, pp. 316-328. Autorii  sunt recunoscători membrilor care au participat la Seminariile de Dezvolatare Profesională ale Insitutului de Psihoterapie Intensivă, New York, New York; Kent, Connecticut; Dayton, Ohio; Chicago, Illinois; and Vancouver, British Columbia, Canada, pentru contribuţiile lor la formrea ideilor din prezentul articol. Mulţumiri speciale  lui Steven Roberts, M.S.W., şi Barbara Clark, Ph.D., pentru clarificarea ideilor. Porţiuni ale acestui articol au fost prezentate ca discurs de bază intitulat , “A Transactional Analysis Theory of Methods,” şi ca cerc de studii, “Inquiry, Attunement, and Involvement: The Application of Transactional Analysis Theory,” la cea de-a 33-a Conferinţă anuală a Asociaţiei Internaţionale de Analiză Tranzacţională, San Francisco, CA, August 11, 1995.

 

Citeste despre Sistemul script: Organizarea inconstienta a experientei in Jurnalul Roman de Psihoterapie Integrativa 

http://www.jurnal-integrativa.ro/abstracte/romana/item/174-sistemul-script-o-organizare-incon%C5%9Ftient%C4%83-a-experien%C5%A3ei

 

 

   

PROIECTUL: BE PREPARED
GHID INTEGRATIV DE INTERVENŢIE PSIHOSOCIALĂ ÎN DEZASTRE NATURALE

BUCUREŞTI 2011
ISBN: 978-606-92425-2-0

4-interventie-dezastre

Capitolul I : PROMOVAREA AUTOAJUTORĂRII ŞI SPRIJINULUI ÎN CADRUL COMUNITĂŢII
Fenomenul de calamitate şi dezastre naturale.
Formarea consilierilor comunitari (nonspecialişti).
Elaborarea şi implementarea planului de asistenţă psihologică a consilierilor comunitari. Fenomenul de calamitate - strategia de prevenţie prin informare şi educare.
Strategia de prevenţie, suport psihologic şi intervenţie psihoterapeutică integrativă în situaţia de calamitate naturală.
Strategii în psihoterapia integrativă pentru: stres posttraumatic, tulburări anxioase, atacuri de panică şi fobii.

Capitolul II : MANAGEMENTUL CRIZEI ÎN SITUAŢIA DE DEZASTRE NATURALE
Definire, caracteristici şi faze ale calamităţii.
Managementul crizei la nivelul comunităţii în situaţia de dezastre naturale-inundaţii.
Model integrativ multinivelar de raspuns la calamitate- inundaţii.
Intervenţia echipei de consilieri comunitari (nonspecialişti) în asistenţa psihologică individuală în criză.
Intervenţia echipei de consilieri comunitari (nonspecialişti) în asistenţa psihologică de familie de grup.

Capitolul III : ACORDAREA SUPORTULUI PSIHOLOGIC SALVATORILOR
Definire şi caracteristici psihologice ale salvatorului. Impactul psihologic asupra salvatorului. Vulnerabilităţile acestuia. Contextul specific de acţiune.
Instruirea profesională şi psihologică a salvatorilor.
Condiţiile contextului muncii şi stresul profesional.
Modelul integrativ al stresului ocupaţional – Nelson si Simmons, 2002.
Obiectivele asistentei psihologic al salvatorului.

Capitolul IV : ACORDAREA DE SPRIJIN PSIHOLOGIC ÎN CAZ DE DEZASTRE PENTRU PERSOANELE CU NEVOI SPECIALE
Deficienţa mintală. Caracteristici şi modalităţi de intervenţie.
Deficienţele neuromotorii. Caracteristici şi modalităţi de intervenţie.
Deficienţele de auz. Caracteristici şi modalităţi de intervenţie.
Deficientele multiple asociate.
Copii surzi şi orbi (cu surdocecitate). Caracteristici şi modalităţi de intervenţie.
Capitolul V : INIŢIERE ÎN ACORDAREA DE AJUTOR PSIHOLOGIC ŞI SPIRITUAL
Capitolul VI: COMUNICAREA DE ŞI PENTRU AJUTOR
Elemente generale despre comunicare.
Comunicarea intrapersonala, interpesonala şi intre membrii comunitatii si autoritati.
Tipuri de comportament în cadrul comunicării

SURSE BIBLIOGRAFICE

 

 

Ghid de psihoterapie integrativă

Publicat în Editura I.R.P.I.
Scris de  IRPI Admin Miercuri, 15 Octombrie 2014 15:16

GHID DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ - PLANURI DE INTERVENŢIE PENTRU TULBURĂRILE LEGATE DE TRAUMĂ ŞI ALȚI AGENȚI DE STRES
Autor Dr. Psih. Mara Adriana Priceputu,
Editura IRPI , ISBN: 978-606-92425-6-8

Introducere

… Dacă pentru membre amputate există proteze, pentru suflete amputate nu …

Ne propunem în lucrarea de faţă să privim la modul în care calamităţile naturale, accidentele provocate de neglijenţă, accidentele premeditate, politicile generatoare de război, comportamentele, gesturile şi cuvintele abuzează fiinţele umane. Le mai numim şi evenimente traumatizante, ele devastează comunităţi, familii, persoane, vieţi şi vise, construcţii şi planuri...

Drama umană apare într-un context de perturbare şi umilinţă, de devastare fizică şi psihică, pe tărâmul neputinţei acolo unde resursele fiinţei umane sunt limitate. Deşi a căştigat multe bătălii în lupta sa cu natura, omul este departe de a fi câştigat războiul iar în faţa “furiei” naturii este încă vulnerabil.

În sens integrativ definim trauma ca fiind ansamblul afecţiunilor fizice, suferinţelor psihice şi modificărilor contextuale.
Trauma aduce modificări imediate şi de durată la nivelele: contextul de viaţă, cognitiv, emoţional, comportamental, somatic şi spiritual.
Considerăm suferinţă şi boală, o pierdere cu efecte ample asupra identităţii personale atât în planul integrităţii şi raportării la sine, cât şi asupra raportării la ceilalţi şi la lume. Se produce o scindare a parcursului existenţei în viaţa de dinaintea şi de după evenimentul traumatizant ce include un proces de resemnificări ale existenţei şi ale sensului vieţii ...
In lucrarea de faţă abordăm trauma pornind de la explicaţiile atât a unei viziuni psihopatologic, aceea a Manualului Statistic de Diagnostic -5, cât şi abordarea psihoterapiei integrative ce aduce metode de intervenţii menite să trateze suferinţa umană. O abordare integratoare vizează redobândirea stării de bine.

Aducem în atenţia dumneavoastră suferinţa umană şi modalităţi de a accesa resursele psihoterapiei şi clienţilor în vederea restabilirii stării de bine.

Ghidul se adresează psihoterapeuţilor, psihologilor clinicieni şi tuturor celor interesaţi de domeniul sănătăţii mentale. Acesta conţine: criteriile de diagnostic pentru Tulburările asociate traumei şi tulburărilor de risc, diagnosticul diferenţial, modelul multinivelar explicativ al psihoterapiei integrative, reacţii la evenimentul traumatizant conform modelului multinivelar, evaluare clinică, explicarea problemei, contractul psihoterapeutic, definire comportamentală, obiective psihoterapeuice, intervenţii psihoterapeutice, metode şi tehnici de lucru, procesul psihoterapeutic, clientul, psihoterapeutul, relatia psihoterapeutică.

5-interventie-trauma

 

CUPRINS

Introducere

I.Elemente teoretice şi aplicative în continuum-ul psihologic al sănătății în viziunea psihoterapiei integrative
II. Actualităţi în abordarea traumei
II.1. Tabloul modificărilor de la DSM IV LA DSM 5
II.2. Tulburările asociate traumei şi factorilor de stress conform
II.2.1. Tulburarea reactivă de ataşament 313.89
II.2.2. Tulburarea de angajament social dezinhibat 313.89
II.2.3. Tulburarea de stres posttrauamtic (PTSD) 309.81
II.2.4. Tulburarea de stres postrauamatic la copii de până la 6 ani 309.81
II.2.5. Tulburarea de stres acut 308.3
II.2.6. Tulburarea de adaptare 286
II.2.7. Alte tulburări specifice de traumă şi stres 309.89
II.2.8. Tulburare nespecifică de traumă şi stres 309.9
III. Modelul Integrativ Multinivelar
IV. Evalaurea clinică
IV.1. Condiţii ale evaluării clinice
IV.2. Cadrul profesional
V. Contractul psihoterapeutic
VI. Elaborarea planului de intervenţie psihoterapeutic integrativ
VI.1. Planuri de intevenţie psihoterapeutică integrativă pentru tratarea abuzului / neglijenţei la copii
VI.1.2. Plan de intervenţie psihoterapeutică integrativă de grup pentru adolescente
VI.1.3. Plan de intervenţie psihoterapeutică integrativă pentru familie
VI.2. Plan de intervenţie în psihoterapie integrativă pentru tratarea tulburării de stres posttraumatic
VI.3. Plan de intervenţie în psihoterapie integrativă pentru tulburarea de stres acut
VI.4. Plan de intervenţie psihoterapeutic integrativ pentru tratarea tulburării de adaptare
VII. Procesul psihoterapeutic
VII.1.Clientul
VII.2. Psihoterapeutul
VII.3. Relaţia psihoterapeutică
VIII. Tehnici şi intervenţii psihoterapeutice integrative
VIII.1. Evaluarea- Tratamentul schemelor logice : versiunea pentru copii (ATF-C)
VIII.2. Materiale pentru grupurile de aparţinători (Hodges, 2007)
VIII.2.2. Dezvoltarea propriei povesti (Farrell, 2007)
VIII.2.3. Durerea pierderii si doliul pierderilor noastre (Farrel, 2007)
VIII.3. Fişă biografică informativă – copil (Wiger, 1997)
VIII.4. ASCQ (CCSA)– Ricky Finzi-Dottan
VIII.5. Ancorele siguranţei
VIII.6. Puzzle-ul sentimentelor
VIII.7. Cuvinte pentru sentimente
VIII.7.1. Construirea unui vocabular de cuvinte pentru sentimente (Sorensen J., 2008)
VIII.8. Completează fraza
VIII.8.1. Alege un cuvânt pentru un sentiment din lista de vocabular pentru a completa aceste fraze (Sorensen J., 2008).
VIII.9. Ce culoare au sentimentele mele?
VIII.9.3. Curcubeul sentimentelor
VIII.10. Vorbim despre pierderea unor animale de companie sau jucării
VIII.11. Cutia amintirilor
Un loc special (Sorensen J., 2008)
VIII.12. Lilly trebuie să spună la revedere ...
Partea I. Notă pentru psihoterapeut (Sorensen J., 2008)
VIII.13. Scrisoare
BIBLIOGRAFIE

 

 

Colecția „Lumea copiilor povestită adulților”

Publicat în Editura I.R.P.I.
Scris de  IRPI Admin Miercuri, 15 Octombrie 2014 14:51

Colecția „LUMEA COPIILOR POVESTITĂ ADULŢILOR” cuprinde o serie de cărţi despre etapele copilăriei şi adolescenţei în care noi, autoarele, dezvăluim din experienţa noastră de părinţi, psihoterapeuţi, consilieri şcolari, profesori, psihologi clinicieni. Pentru că eşti aici, te invit să privim împreună către lumea copiilor care, aidoma unui caleidoscop, ne dezvăluie frumuseţea şi unicitatea fiecărui copil sau a fiecărei clipe (etape) a copilăriei şi adolescenţei.

O nouă poveste de viaţă care începe cu visul unui cuplu de a împlini, de a dărui şi de a duce mai departe misiunea şi sensul vieţii. La început a fost un vis şi iată că miracolul vieţii prinde contur, visul devine realitate şi o nouă pagină de istorie personală începe să fie scrisă.
 Este povestea copilului tău, cu identitatea lui, cu dreptul lui la viaţă, la fericire şi la a fiinţa în felul lui în lumea aceasta...

Este Copilul Tău în orice rol te afli în preajma lui. Ce pagină ai ales să scrii în povestea lui şi cum primeşte el acest lucru? Ce rol ai ales să fii în povestea vieţii lui? Mama, Tata, Educatoarea, Învăţătoarea, Diriginta, Mesagerul unei ştiinţe, Zâna bună, Zmeul, Împăratul, Împărăteasa, Fratele protector, Călauză pe drumul vieţii? Vocea raţiunii, Vocea iubirii, Vocea protecţiei şi a siguranţei, Vocea curajului sau a fricii, Vocea resurselor sau a neputinţei, Vocea reuşitei sau a vinovăţiei, Vocea autonomiei sau ruşinii, Vocea clarităţii si identităţii sau confuziei şi necunoaşterii?

Ce doreşti să spună despre tine după ce vei fi trecut prin viața lui?
 Ştiu că-ţi pasă şi intuiesc răspunsurile tale la aceste întrebări. Am ca argument chiar faptul că ţii această carte în mână! Copilul tău este norocos să te aibă în preajmă şi te felicit pentru dorinţa ta de A FI în viaţa lui o prezenţă pozitivă!

Citeşte "Lumea copiilor povestită adulţilor" şi alătură-te nouă împărtăşindu-ne din experienţele tale spre a deveni pilde şi a scrie împreună seria următoare: „ ADULŢII SCRIU LA FRUMOASA POVESTE DE VIAŢĂ A COPIILOR LUMII!”

Dr. Psih. Mara Adriana Priceputu

 

Prescolarul

1-prescolarul

Cuprins

I.CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6 ANI
I.1. Caracterizare generală a perioadei preşcolare
I.2. Dezvoltarea psihică- conturarea însușirilor de personalitate
I.3. Preocuparea adulților pentru satisfacerea nevoilor copilului
II. CADRUL EDUCATIV AL PREȘCOLARULUI
II.1. Climatul sociofamilial şi influenţa sa asupra dezvoltării copilului
II.2. Grădiniţa-un pas către comunitate
II.3. Familia și grădinița
II.4. Cum contribuie adulții la dezvoltarea optimă a copilului?
II.5. Adultul-cauză și soluție pentru răsfățul copilului

III. JOCUL–CONTEXT DE ÎNVĂȚARE ȘI DE AFIRMARE A APTITUDINILOR ȘI A INTERESELOR COPILULUI
III.1. Cum învață copiii?
III.2. Definiţii şi caracteristici ale jocului
III.3. Jocul copilului preşcolar
III.4. Mediul de joc și de învățare la preșcolar
III.5. Aspecte privind recunoașterea unor dificultăți de învățare
III.6. A ajuta copiii să se joace - Rolul adultului

IV. PARTICIPAREA ADULȚILOR LA PROCESUL CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII COPIILOR
IV.1. Autocunoașterea
IV.2. Dezvoltarea competențelor emoționale
IV.3. Inițiativă versus vinovăție
IV.4. Voință și autocontrol la preșcolari
IV.5. Dezvoltarea abilităților sociale
IV.5.1. Abilităţi interpersonale
IV.5.2. Abilităţi sociale intrapersonale
IV.6. Abordarea comportamentelor inadecvate
IV.7. Minciuna la preșcolari

V. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 

Scolarul

2-scolarul

Cuprins

I. DEZVOLTAREA COPILULUI LA VÂRSTA ȘCOLARĂ MICĂ
I.1. Debutul școlarității
I.2. Particularitățile dezvoltării biofizice
I.3. Dezvoltarea psihică
I.4. Capacitatea de învățare

II. CADRUL EDUCATIV AL ȘCOLARULUI
II.1. Climatul socio-familial
II.2. Mediul școlar
II.3. Relația școală – familie
II.4. Școlarul vremurilor noastre

III. PARTICIPAREA ADULȚILOR LA PROCESUL CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII COPIILOR
III.1. Autocunoaștere și dezvoltare personală
III.2. Dezvoltarea abilităților emoționale
III.2.1. Despre emoții
III.2.2. Inteligența emoțională
III.2.3. Competența emoțională
III.2.4. Recunoașterea și acceptarea emoțiilor
III.3. Hărnicie versus inferioritate
III.4. Voință și autocontrol la școlarii mici
III.5. Dezvoltarea creativității la vârsta școlarității
III.6. Dificultățile de învățare la școlarul mic
III.7. Dezvoltarea abilităților sociale
III.8. Abordarea comportamentelor neadecvate
III.9. Minciuna la școlari

IV. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 

Adolescentul

3-adolescentul

Cuprins

I.CARACTERISTICI ALE ETAPEI DE DEZVOLTARE
I.1. Adolescența – perioadă de tranziție critică
I.2. Adolescența – tărâmul unor noi experiențe în procesul de dezvoltare
I.3. Comportamente de risc ridicat
I.4. Adolescența – perioada crizei
I.5. Auto - Advocacy și Marketing personal
I.6. Limitele adolescenței

II. PARTICIPAREA ADULȚILOR LA PROCESUL REALIZĂRII DE SINE A ADOLESCENȚILOR
II.1. Familia și comunitatea-suporturi cheie pentru adolescent
II.2. Autocunoaștere, intercunoaștere și dezvoltare personală
II.3. Identitate versus confuzie de identitate-Diversitatea rolurilor în viața adolescenţilor.
II.4. Abordarea diferenţelor de gen din perspectiva inteligenţei emoţionale
II.5. Voință și autocontrol la adolescenți
II.6. Decizia de carieră
II.7. Sugestii de abordare a stărilor depresive la vârsta adolescenţei

III. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 

 

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

© Copyright 2012.

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

IRPI este o organizaţie profesională, non-guvernamentală care activează în domeniul psihologiei şi psihoterapiei integrative, acreditată de Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Europeană de Psihoterapie Integrativă.

Site administrat de www.websystem.ro