INSTITUTUL ROMAN DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

Selectie rapida

I.R.P.I.

Categoriile copii

Psihologie clinica (2)

 

Repere privind formarea și practica în psihologie clinică

 

I. Delimitări conceptuale

Psihologia clinică este o ramură distinctă a psihologiei, care deține propriile standarde de cercetare fundamentală și aplicată.

Din punct de vedere conceptual, psihologia clinică este ştiinţa care studiază factorii psihologici implicaţi în starea de sănătate şi de boală. (APA; David, 2006). Structural si functional, avem în vedere două componente fundamentale ale acestei științe:

1.          Investigarea mecanismelor psihologice implicate în promovarea și optimizarea sănătății, pe de o parte, și prevenirea patologiei, pe de altă parte.;

2.         Investigarea mecanismelor psihologice implicate  în patologie.

Cu alte cuvinte, la nivel general, psihologia clinică are în vedere investigarea mecanismelor psihologice implicate în sănătate și boală, iar în mod particular, mecanismele psihologice implicate în sănătatea și patologia psihică.

Există câteva caracteristici specifice psihologiei clinice (David, 2006):

1.         Spre deosbire de neuroștiințe, care nu au că obiect de studiu apartenența culturală a persoanei, psihologia clinică ia în considerare acest aspect în cadrul investigației specifice;

2.         Acoperă toate etapele de vârstă, deținând un instrumentar de metode și tehnici specifice fiecărei categorii (copil, adoelscent, adult, vârstnic). Astfel, în cadrul investigației clinice, se ține cont de factorii și trăsăturile specifice etapei de dezvoltare, stadiul personalității și al intelectului, prevalența anumitor afecțiuni specifice etapei de vârstă.

3.         Ca factori majori care definesc acest domeniu, avem în vedere aspectele de etică și deontologie, psihologia clinică fiind prima ramură aplicată a psihologiei care a implementat proceduri validate științific în cercetare și practică.

4.         Psihologia clinică are un aspect important care privește prevenția tulburărilor psihice și promovarea sănătății, deseori puțin luat în considerare, existând, de altfel, tendința de a confundă domeniul cu patologia.

În România, profesia de psiholog/psiholog clinician este reglementată de Legea 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. ( poate fi consultată aici: http://www.copsi.ro/legi/legea-nr-213-2004-privind-exercitarea-profesiei-de-psiholog-cu-drept-de-libera-practica-infiintarea-organizarea-si-functionarea-colegiului-psihologilor-din-romania ).

Condițiile de exercitare a profesiei au fost detaliate printr-o serie de reglementări specifice și acte normative elaborate de către Colegiul Psihologilor din România ( www.copsi.ro ).

 

II. Competențele specifice psihologului clinician

 

Psihologul clinician este acea persoană, absolventă de studii superioare în domeniul  psihologiei (sau conexe), care parcurge anumite etape de formare necesare practicii psihologiei clinice, etape care vor fi detaliate în ultima secțiune privind atestarea și formarea profesională.

Conform legii 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Art. 13 (1) “Pentru exercitarea profesiei, psihologii cu drept de liberă practică pot înființa, la alegere, potrivit legii, cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale sau își pot desfășura activitatea în temeiul unor contracte de muncă, potrivit legii.”. Psihologul clinician își poate desfășura activitatea profesională atât în sectorul public sau privat, în regim salarial, cât și independent, cu drept de liberă practică.

Luăm în considerare o expunere la nivel general a competențelor psihologului clinician, având în vedere, însă, faptul că aceste competențe diferă ca și complexitate, în funcție de treapta de specializare și formare.

 

· Competențe de diagnostic și evaluare clinică

Psihodiagnosticul tulburărilor psihice care implică în etiopatogeneza mecanismele psihologice;

Evaluarea comportamentală;

Evaluarea stării de sănătate mentală ca precondiție pentru desfășurarea unor activități;

Evaluarea cognitivă și neuropsihologica;

Evaluarea subiectiv-emoțională;

Evaluarea biofiziologică;

Evaluarea personalității;

Evaluarea unor aspecte psihologice implicate în dinamica de cuplu sau familială;

Evaluarea contextuală în care se manifestă anumite probleme psihologice;

Evaluarea gradului de discernământ;

Evaluarea dezvoltării psihologice;

 

Procesul de evaluare implică utilizarea unor instrumente specifice (interviuri, grile de observație, probe,  teste și chestionare) care trebuie să îndeplinească criteriile psihometrice standard reglementate de către Colegiul Psihologilor din România.  (http://www.copsi.ro/metode-si-tehnici-de-evaluare-si-asistenta )

 

· Intervenție psihologică

Consiliere și terapie suportivă;

Consiliere în situații de criză;

Asistența bolnavilor terminali;

Terapii de scurtă durată focalizate pe problemă;

Tehnici de relaxare și sugestie;

Consiliere medicală (creșterea aderenței la tratament);

Educație pentru sănătate;

Intervenții specifice persoanelor cu nevoi speciale.

 

· Cercetare stiintifica in limita competentelor;

· Educatie si trainig (organizare de workshopuri, manifestari profesionale, cursuri, conferințe), în limita competențelor.

 

III. Clarificări terminologice: psihodiagnostic și evaluare clinică

Etimologic, terenul de diagnostic desemnează o activitate de cunoaștere (gr. Diagnostikos - capacitate de a distinge). Psihodiagnosticul clinic desemnează, așadar, cunoașterea factorilor psihologici cu relevanță pentru sănătate și boală (David, 2006).

Instrumentele de psihodiagnostic constau în interviuri clinice, observații, testare psihologică cu ajutorul unor chestionare, grile, inventare, teste specifice dimensiunii investigate. Manualele de diagnostic psihologic și psihiatric utilizate în acest moment la nivel național în practica clinică sunt: Manualul de Diagnostic al Tulburărilor Mentale și de Comportament - DSM IV ( la momentul prezent, DSM V este în curs de traducere, urmând a fi utilizat în scurt timp in practica clinică); Manualul pentru Clasificare Internațională a Bolilor - ICD, Seria de manuale de diagnostic SCID și KID SCID.

Evaluarea psihologică vizează demersul complex, integrativ, de corelare a rezultatelor obținute prin diverse metode, în vederea elaborării tabloului clinic al persoanei. Procesul de evaluare psihologică implică parcurgerea, de către evaluator, a unei serii de etape procesuale, cu un instrumentar specific dimensiunilor evaluate, a cărui abilitate de utilizare se dobândește prin intermediul formării profesioale și al practicii clinice.

 

IV. Formarea și atestarea profesionale în psihologie clinică

Standardele de formare profesională  și atestare în psihologie clinică sunt reglementate de către Colegiul Psihologilor din România, prin intermediul Comisiei de psihologie clinică și psihoterapie  (http://www.copsi.ro/comisia-de-psihologie-clinica/comisia-de-psihologie-clinica ) și a Standardelor de calitate în serviciile psihologice  publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 17 septembrie 2014 (http://www.copsi.ro/precizari-juridice-comunicate/standardele-de-calitate-in-serviciile-psihologice-scsp-i-monitorul-oficial-al-romaniei-partea-i-nr-679-din-17-septembrie-2014 ) .

In practica psihologiei clinice, există patru trepte de specializare profesională:

· Psiholog clinician practicant sub supervizare (Nivel I);

· Psiholog clinician practicant autonom (Nivel II);

· Psiholog clinician specialist autonom (Nivel III);

· Psiholog clinician principal autonom (Nivel IV);

 

1.         Treapta de psiholog clinician practicant sub supervizare , poate fi obținută de către absolvenții facultăților de psihologie, dar și de către  absolvenții unor domenii conexe, cu condiția parcurgerii unui pachet de discipline universitare de specialitate. Psihologul practicant sub supervizare poate să își exercite profesia cu condiția încheierii și executării contractului de supervizare profesionalムcu un supervizor certificat în specialitatea psihologie clinicăƒ( http://www.copsi.ro/registrul-unic/lista-supervizorilor ), precum și cu condiția avizării anuale a atestatului de liberムpractică, valabil pentru o perioadムde maximum 3 ani, în condițiile legii. ( consultarea competențelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmând link-urile de mai sus).

2.           Treapta de psiholog  clinician practicant autonom

Trecerea la aceasta treaptă implică urmatoarele condiții, în mod cumulativ :

a) Parcurgerea programului de supervizare profesională, pe baza unui contract de supervizare profesională încheiat cu un supervizor certificat în specialitate de către Colegiul Psihologilor din România, înregistrat la Colegiul Psihologilor din România (http://www.copsi.ro/registrul-unic/lista-supervizorilor ) ;

b) Exercitarea profesiei pe o perioada de minim 1 an, în baza unui contract de muncă sau prin una dintre dintre formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (cabinet individual, cabinete asociate sau societate civilă profesională de psihologie);

c) Parcurgerea unui program de formare profesională in specialitatea psihologie  clinică, în una dintre urmatoarele forme, fiecare având o durată de 2 ani :

· în cadrul  studiilor universitare de master sau doctorat în specialitate, avizat profesional de către CPR, organizate de către o instituție de învățământ superior acreditată și avizată (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala partea I);

· organizată de către un furnizor de formare profesională avizat profesional de către CPR  (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala - partea a II-a).

d) Obținerea unui număr de minim 20 de credite profesionale pe an în fiecare specialitate (până în anul 2013, inclusiv) și 10 credite profesionale/an în fiecare specialitate (începând cu anul 2014, inclusiv), că urmare a parcurgerii unor programe de formare continuă  în specialitate,  organizate de către furnizorii de formare profesională avizați de către CPR (vezi registrul furnizorilor).

e)         Avizarea anuală a atestatului de liberă practică valabil pentru o perioadă de maxim 5 ani.

Finalizarea formării profesionale complementare necesare pentru Nivelul II, psiholog clinican practicant autonom, se certifică de către furnizorii de formare profesională avizați de către Colegiul Psihologilor din România, prin eliberarea unui certificat sau a unei diplome de absolvire. ( consultarea competențelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmând link-urile din prima parte a secțiunii).

 

1. Treapta de psiholog clinician  specialist

Trecerea la treapta de specialist se poate face în următoarele conditii, în mod cumulativ:

a) După o perioadă de minim 5 ani de la obținerea treptei de psiholog clinician practicant autonom, cu condiția dovedirii practicii în specialitatea psihologie clinică în baza unui contract de muncă sau prin una dintre dintre formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (cabinet individual, cabinete asociate sau societate civilă profesională de psihologie);

b) b)          Obținerea unui număr de minim 10 credite profesionale pe an, ca urmare a parcurgerii unor programe de formare continuă  în specialitate,  organizate de către furnizorii de formare profesională avizați de către Colegiul Psihologilor din România sau a participării la manifestări profesionale.  (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala - partea a II-a).

c) Avizarea anuală a atestatului de liberă practică valabil pentru o perioadă de maxim 5 ani.  ( consultarea competentelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmand link-urile din prima parte a sectiunii).

 

2. Treapta de psiholog clinician  principal

Trecerea la treapta de principal se poate face face în următoarele conditii, în mod cumulativ:

a)         După o perioadă de minim 5 ani de la obținerea treptei de psiholog clinician specialist, cu condiția dovedirii practicii în specialitatea psihologie clinică în baza unui contract de muncă sau prin una dintre dintre formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (cabinet individual, cabinete asociate sau societate civilă profesională de psihologie);

b)         Obținerea unui număr de minim 10 credite profesionale pe an, ca urmare a parcurgerii unor programe de formare continuă  în specialitate,  organizate de către furnizorii de formare profesională avizați de către Colegiul Psihologilor din România sau a participării la manifestări profesionale. (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala - partea a II-a).

c)         Avizarea anuală a atestatului de liberă practică valabil pentru o perioadă de maxim 5 ani.  ( consultarea competentelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmand link-urile din prima parte a sectiunii).

 

Pentru referințe și informații suplimentare consultați și:

www.copsi.ro

www.irpi.ro

http://www.copsi.ro/legi/legea-nr-213-2004-privind-exercitarea-profesiei-de-psiholog-cu-drept-de-libera-practica-infiintarea-organizarea-si-functionarea-colegiului-psihologilor-din-romania

http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala

David, D. (2006). Psihologie clinica si psihoterapie. Fundamente. Editura Polirom, Bucuresti, 2006.

 

 

Condiţionarea istorică a abordării cognitive şi integrării în psihoterapie, Stefan Leder 

Traducere: Psihoterapeut  Integrativ Alexandra Cercel

 Sursa:  Archives of Psychiatry and Psychotherapy, 2008; 1, 5-20, secventa

Psihoterapia ca metodă distinctă de tratament a fost folosită în lume pentru puţin mai mult de o sută de ani; o perioadă relativ scurtă, mai ales pe fondul lungii istorii a ştiinţei medicinei. Începuturile teoriei şi practicii clinice sistematice au fost dominate de psihanaliză, care era foarte răspândită la răscrucea dintre secolele al 19-lea şi al 20-lea şi în primele decade ale secolului al 20-lea. În Polonia, înainte de Al Doilea Război Mondial, psihoterapia, ca metodă  de tratament a unui specialist independent, nu era deosebit de populară. Mai mult decât atât, o mare parte din personalul psihiatric a fost ucis în timpul războiului şi al ocupaţiei naziste, ceea ce a fost unul din factorii ce au împiedicat dezvoltarea psihoterapiei. Dealtfel, în timpul războiului, aproape toate legăturile cu ideile, concepţiile contemporane în psihologie au fost rupte şi înlocuite cu interpretări superficiale şi simpliste ale teoriei lui Pavlov. Câţiva psihiatri au continuat să popularizeze şi să predea psihoterapie, printre care profesori universitari ca Tadeusz Bilikiewicz, Stanisław Cwynar, Adrian Demianowski şi Kazimierz Dąbrowski, în timp ce psihoterapia individuală era practicată de Dr. Zofia Szymańska, Dr. Mazur şi Dr. Zajączkowski.

Abia spre mijlocul anilor ’50 a fost fondat primul centru ce folosea psihoterapia ca tratament de bază pentru nevroze. În acelaşi timp, câteva dintre clinicile şi spitalele psihiatrice aplicau forme variate de psihoterapie ca suport pentru tratamentul medical. Nu este o sarcină uşoară a rezuma backgroundul teoretic al terapiilor practicate în acele şi alte centre în timpul acelei perioade, e.g. echipa din Rasztów, împreună cu alţi terapeuţi individuali ce lucrau în anii ’50, au împrumutat din conceptele psihanalitice şi psihodinamice, în timp ce echipa psihiatrică din Klinika Krakowska (Profesorul A. Kępiński) făcea apel la teorii eclectice. În Secţia pentru nevroze  de la Institutul Psihoneurologic, unde au fost făcute primele eforturi  de a practica terapia de grup în clinica psihiatrică (Leder, Wolska), s-a făcut treptat mai multă cercetare şi practică pentru a crea un model teoretic identificat ca fiind eclectic, dar bazat pe principiul conform căruia psihoterapia cu pacienţi non-psihotici este un proces de învăţare şi reînvăţare, axat pe schimbarea atitudinilor, îmbunătăţirea abilităţilor de rezolvare a conflictelor interne şi exerne şi creşterea abilităţii de a funcţiona bine în roluri sociale. În practica lor clinică, autorii programului au făcut referire la câteva concepte foarte cunoscute în literatură, cum ar fi:

-       teoria şi practica lui P. Dubois [1] – considerat în ghidurile psihiatrice creatorul metodei persuasuinii, eficientă în tratamentul psihonevrozei,

-       psihagogia („psichagogics”) – A. Kronfeld [2]

-       concepţiile lui J. Frank, prezentate sintetic în „Persuasiune şi vindecare” [3]

-       terapia psihogenetică a lui W.N. Miasiszczew [4],

-       conceptul de atitudine al lui G. Allport [5],

-       cercetarea cu privire la caracteristicile dinamicilor de grup din şcoala lui K. Lewin

-       conceptele lui Pavlov de activitate neurologică crescută şi cel al rolul sistemului de semnalizare secundar.

La acel moment, consideram că a influenţa psihicul unei persoane prin semnale verbale şi non-verbale era un element comun al acestor concepte; în tratament, psihicul unui pacient ce suferă şi este neajutorat caută ajutor, alinare, suport de la un „vindecător” investit cu autoritate, cunoaştere, competenţă şi statut social. Un vindecător furnizează suportul dorit el însuşi sau cu ajutorul unui grup de oameni, adresându-se emoţiilor, conştiinţei şi comportamentului persoanei în nevoie, care sunt adesea alterate şi patologizate prin impactul unui întreg set de factori: biologici şi psihologici, dar şi sociali şi culturali. Aceşti factori modelează trăsăturile de personalitate individuale ale unei persoane, făcând percepţiile, viaţa emoţională şi răspunsurile la diverse situaţii ca: boala, suferinţa, pericolul, haosul sau pierderea controlului  diferite pentru fiecare individ în parte. Un „vindecător” oferă ajutor identificând boala, explicând motivele din spatele ei şi oferind potenţial pentru schimbare şi vindecare. El recomandă tratament şi proceduri specifice, inclusiv medicaţie. El se adresează conştiinţei pacientului, minţii şi raţiunii acestuia, pe baza principiului conform caruia acestea sunt factori decisivi ce determină acţiunile personale emoţii şi sentimente.

În general majoritatea ghidurilor de psihiatrie îi menţionează pe S. Freud şi P. Dubois ca fondatorii primelor concepte teoretice coerente în psihoterapie la răscrucea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Se pare că cel din urmă a fost deosebit de important în formularea teoriilor cognitive ulterioare.

Merită citate câteva din ideile lui Dubois. A fost medic si profesor de neurologie în Brno, printre multe alte publicaţii, autorul unei cărţi mediale foarte populare publicate înainte de Primul Război Mondial: „The Psychoneuroses and Their Moral Treatment” (1904) [1]:

Este adevărat că impresiile şi opiniile sunt bazate pe, îndrăznesc să spun, observatii şi consideraţii credibile [...] dar le lipseşte totuşi recunoaşterea victorioasă a autorităţii ştiinţifice [...] sunt uluit de cat de uşor o persoană poate elimina stări de boală ale sufletului, care, pentru decenii, ar fi putut fi pentru pacient o fundaţie a credinţelor ameninţătoare şi eronate cu privire la propria sa proastă funcţionare corporală si mentală, şi poate fi condus spre o gândire clară şi o filozofie de viaţă sănătoasă [...]. Vulerabilitatea pacientului creşte odatpă cu suferinţa sa dacă îi poţi dovedi că propria sa stare mentală şi fragilitate a sufletului şi caracteruliu său joacă un rol semnificativ în dezvoltarea propriei boli şi că este necesar să îşi schimbe condiţia pentru a fi vindecat atunci stim că avem un elev talentat. Va deveni un adept entuziast al terapiei ca rezultaz al înţelegerii faptuliu că schimbarea pe care o aduce este doar in favoarea sa [...]. Este uşor a-i arăta că el insuşi clădeşte pe propria suferinţă cu fricile şi anxietăţile sale, că astfel chiar cultiva frică şi anxietate [...]. Frica este principala greşală a celor ce sunt slabi în sufletul lor.” Dar „tratarea psihonevrozei nu poate fi limitată doar la tratarea simptomelor curente sau a căderilor prin tratament somatic sau spritual, rezolvând doar cauzele ei imediate. Pentru a preveni alte boli în viitor este necesară schimbarea dispoziţiei mentale a pacientului. Trebuie să subliniez aici faptul că aceasta sarcina educaţională este mult mai usoară decât este considerată in mod curent, în special când vizează probleme etice şi valori de viaţă [...]. Doar prin conversaţie intimă şi prietenoasă o persoană poate obţine informaţii despre pacientul său [...] este crucial să-i facem să creadă în ei înşişi din nou, să îi învăţăm să îşi depăşească îndoielile şi să înveţe autocontrolul [...]. Toate necazurile noastre emoţionale sunt direct legate de percepţii intelectuale controlate de minte [...]. Autoperfecţionarea ar trebui să ne conducă spre insight etic care ne controlează impulsurile emoţionale până când acestea sunt revizuite şi acceptate de către raţiune [...]. Acest lucru poate fi obţinut doar prin educarea continuă a raţiunii. Pacienţii pot fi învăţaţi acest lucru; şi intradevăr nu prin deducţie matematica ci prin dialectică etică [...]. Grecii antici au fost cei care au spus: cunoaşterea este virtute.”

Chiar dacă limbajul lui Dubois este puţin arhaic, mare parte din gândirea sa indică faptul că acesta împărtăşea ideile Iluminismului si credinţa acestuia în progres. El credea in liberul arbitru, sentimeltul responsabilităţii şi forţa interioară de a face alegeri conştiente, de a dezvolta gândirea raţională şi de a obţine autocunoaştere şi autoperfecţionare. Psihoterapia, înţeleasă ca „ortopedie morală” poate sprijini acest proces. Această direcţie în gândirea despre tulburările nevrotice, „ce deteriorează întreaga personalitate, elementele cele mai de bază ale Eului pacientului”, şi despre tratamentul lor eficient presupunea proximitate exclusivă a procesului psihologic de vindecare şi educare, chiar dacă cel din urma este considerat a fi baza educării copiilor şi adolescenţilor. Şi aşa a apărut termenul de „psihagogie” (psychagogics).

Opera lui Kronfeld [2] Psychagogik oder Psychotherapeutische Erziehungslehre, publicată la Berlin in 1927; Die Psychischen Heilmethoden, editată de K. Birnbaum a constituit o contribuţie considerabilă la înţelegerea în profunzime a diferenţelor dintre educaţie şi psihoterapie. Autorul a dezbătut, de asemenea, dezvoltarea psihanalizei, care, în propria sa interpretare, accentua importanţa insight-ului intelectual şi emoţional. Opera sa, cu siguranţă, a asigurat o compensare a tendinţei generale de a reduce psihoterapia mai degrabă la o predare primitivă şi mecanică. Kronfeld merită citat cu această ocazie, pentru a-i ilustra transformarea ce a avut loc la acel moment în înţelegerea nevrozei şi a psihoterapiei, ca rezultat al dezvoltării psihanalizei şi a metodelor sugestive şi comportamentale. Aceste transformări au fost legate de cunoştinţele dobândite în Primul Război Mondial despre sursa tulburărilor şi mecanismelor de tratament: „Toate procedurile şi mecanismele ce s-au născut din psihoterapie aparţin arsenalului psihagogiei, arta tratamentului medical şi uman al unei persoane suferinde [...]. Terapeuţii ce nu urmează această cale nu sunt sub nici o forma terapeuţi independenţi [...]. Psihagogia [...] cunoştinţele şi abilităţile de „vindecare” trebuie să valorifice toată gama de proceduri şi metode, în funcţie de tipul tulburării şi simptome [...]. Folosind psihoterapia, un medic nu-şi poate limita munca la domeniul medical, ci trebuie, cel puţin în cadrul obiectivelor educaţionale pe care incearcă să le atingă, să depăşească aceste graniţe [...]. Există, de asemenea, sarcina de a aduce o persoană ce suferă mai aproape de comunitate, de a le reconcilia pe cele două la nivel extern şi, pe cât posibil, şi intern. Nu este vorba de conversie, ci despre a aduce un pacient mai aproape de realitate. Psihoterapia îşi propune să atingă patru obiective: ca pacienţii să devină mai puternici, mai responsabili, independenţi şi sănătoşi [...]. Influenţa pe care un terapeut o are asupra pacienţilor săi face procesul mai usor, printre altele, făcând apel la sinceritatea pacientului, la nevoia sa de a înfrunta adevărul şi de a obţine insight-uri despre propria viaţă.

Acum putem vedea cu uşurinţă că psihologia era un proiect destul de ambiţios, cu multe sarcini şi obiective ce s-au folosit de descoperirile altor orientări în psihoterapie şi de proceduri variate pentru a atinge aceste obiective. Din perspectiva actuală, această abordare ar putea fi clasificată ca integrativă.

A. Adler, odată ce a abandonat freudianismul ortodox şi, în special a tezei despre rolul decisiv al libidoului şi, de asemenea, drept consecinţă a experienţei acumulate în lucru cu un alt grup de pacienţi din instituţii de asistenţă socială in Viena, a observat clar relevanţa factorilor socio-culturali în originea nevrozei.

El a subliniat rolul „luptei pentru putere” în societatea competitivă. A fost unul dintre pionierii terapiei de grup pentru pacienţi cu nevroze, tulburări sexuale, alcoolism, şi pentru familiile acestora. Privind la originile acestor probleme, Adler incerca să aibă un impact asupra atitudinilor si modurilor de abordare a problemelor pe care viaţa le aduce, de exemplu el a încercat să influenţeze „stilul şi planul de viaţă” „compensând pentru deficitele unei persoane” si „evadarea în boală”.

Termenul din urmă a căpătat un anumit sens peiorativ după introducerea ajutorului de stat in Germania în 1874 şi, în special după experienţa şi observaţiile legate de tratamentul nevrozelor „traumatice”, „de afirmare” (claim neurosis) şi „de război” în timpul Primului Război Mondial. Se purtau dispute aprinse între psihiatrii germani despre originile şi metoda de tratament ale acestor suferinţe, ce reflectau conflictul mai general al celor doua concepţii despre existenţa umană: reactivă şi cognitivă, reflectate în viziunea lui Kretchmer, cunoscut in Polonia la acel moment.

În încercarea de a explica mecanismele tulburărilor isterice întâlnite pe front la soldaţi în situaţii de pericol iminent şi dramatic, Kretchmer subliniază importanţa formelor primitive, biologice de adaptare (hipobulice), drept pentru care a recomandat tratamente ce reuneau metodele directive, instructive (protreptice) cu hipnoza fracţionată şi, remarcabil, cu analiza psihologică centrată pe realizarea unui anumit insight intelectual. Această metodă de tratament era orientată pe schimbarea motivaţiei pacientului prin stimularea „voinţei de a fi sănătos”.

După Primul Război Mondial, în special după emigrarea în SUA a multor psihanalişti germani, a apărut o nouă mişcare culturală psihanalitică ce lua în considerare opera lui Ernst Mayer. Mişcarea scotea în evidenţă rolul condiţiilor de mediu în originia unor sentimente ca insecuritatea, alienarea, singurătatea şi neputinţa, sentimente ce contribuiau la generarea diverselor conflicte interne şi rezultau în disfuncţii de personalitate, ce fac autoactualizarea un lucru imposibil, drept pentru care s-au concentrat asupra căutării unui Sine ireal, idealizat. Accentul cădea aici pe „reorientarea” prin „autocunoaştere”, pentru a reface sau descoperi moduri de a reconcilia conflictele vieţii şi asumarea responsabilităţii, prin o capacitate şi abilitate crescută de a face alegeri şi de a lua decizii.

Introducerea Serviciului Naţional de Sănătate în Anglia în 1948, impreună cu dezvoltarea psihiatriei sociale în ţările anglo-saxone şi Germania, au jucat un rol la fel de important în transformarea psihanalizei şi evoluţia diverselor curente psihodinamice. Aceste noi evoluţii au însemnat creşterea numărul de pacienţi trataţi, durata tratamentului trebuia redusă şi pacienţilor pe termen lung, atât psihiatrici, cât şi somatici, trebuia să li se ofere oportunităţi de resocializare şi reabilitare. Aceasta se întâmpla când diverse noi experimente cu noi forme de terapie ieşeau la iveală, printre care cele ce presupuneau cooperarea activă a pacienţilor în procesul de tratament şi împărţirea responsabilităţii. Aceste idei au fost implementate prin activităţi de grup, prin democratizarea structurilor spitaliceşti şi prin schimbări în relaţiile dintre diversele grupuri de personal medical şi dintre personalul medical şi pacienţi. Acest nou concept în terapie a creat baza ideii de „comunitate terapeutică”. De asemenea, a fost indeaproape legată de noua înţelegere a ideii de grup, considerându-l a fi atât unul dintre factorii cauzali de bază a tulburărilor, cât şi una dintre uneltele de tratament, ceea ce a afectat gradul de cooperare dintre medici şi alte grupuri profesionale. Medicii au intrat, de asemenea, în casele pacienţilor şi la locul de muncă al acestora. Se creau noi grupuri, cum ar fi: comunitatea locală, familia şi grupuri de auto-ajutorare; noi cluburi şi asociaţii ale foştilor pacienţi se înfiinţau şi se iniţiau variate grupuri de acţiune în companii ce angajau persoane cu dizabilităţi şi în centrele de reabilitare.

Acest proces s-a îmbinat cu nevoia de a integra grupurile şi de a asigura continuitatea cu grupuri de alte tipuri, ce lucrează în alte structuri organizaţionale. Grupuri asociate cu pacienţi sau cu personal medical erau folosite peste tot, de exemplu grupuri Balint pentru medici şi asistente medicale sau grupuri de formare pentru personalul medical sau administrativ. Principala idee din spatele activităţii lor face referire la concepte psihodinamice, umaniste (grupuri de întâlnire), la teoria şi pactica cu grupuri mici (grupurile T ale lui K. Lewin) şi la principiile grupurilor didactic-psihologice. Aceste tipuri de formare, în grup, pentru psihiatri, psihologi şi psihoterapeuţi erau de asemenea didn ce în ce mai răspândite şi în Polonia.

În Uniunea Sovietică, activităţile de grup au fost introduse în spitalele psihiatrice pentru pacienţi cu diverse diagnostice, pe baza conceptului de psihoterapie raţională, activă, îmbinată cu socioterapie şi terapie ocupaţională. Activităţile grupurilor didactic-psihologice includeau lecturi şi discuţii, ce se refereau la problemele pe care pacienţii le aveau. La şedinţele de grup se foloseau şi diverse materiale adiţionale ca: istoricul unor pacienţi anonimi, filme şi poze.

Acesta a fost şi momentul în care s-a dezvoltat consilierea profesională şi psihologică, ce implica psihologi, pedagogi şi lucrători sociali, de multe ori cu pregătire academică. Faptul că diverse forme de psihoterapie şi consiliere au evoluat împreună a contribuit la îmbogăţirea consilierii cu tehnici psihoterapeutice, folosite pentru a determina schimbări comportamentale rapide, modificarea unor factori de mediu sau creşterea abilităţii persoanei de a-şi folosi mai bine potenţialul şi de a-şi îmbunătăţi funcţionare în multe aspecte ale vieţi sociale.

Mulţi autori au încercat învingă simplificările şi limitările terapiei i.e. în relaţie cu pacienţi psihotici sau pacienţi cu tulburări de personalitate prin întrebuinţarea filosofiei existenţialiste şi conceptelor personologice (V.E. Frankl, R. May, C. Rogers), gestaltului şi teroriile rolului (F. Perls, E. Berne), teoriile învăţării (L. Krasner, A. Bandura, M. Lazarus), concepte ale comunicării (G. Bateson, P. Watzlawick, R. Brandler) şi tehnici cognitive (G. Kelly, A. Ellis, M.J. Mahoney, D. Meichenbaum, A.T. Beck). Ceea ce multe dintre aceste teorii au în comun este centrarea pe dimensiunea umanistă a omului, dezvăluit în dorinţa şi căutarea de dezvoltare, autoactualizare şi autodeterminare, pentru a crea relaţii strânse şi pozitive cu alţi oameni şi pentru a fi activ şi creativ în propria viaţă. Aceste teorii fac referire la „a fi în prezent” ca la punctul de început constructiv al dezvoltării, definind tulburările drept un obstacol sau blocaj al potenţialului unei persoane apărut din cauza unor factori externi. Învăţarea a cum pot depăşi aceste bariere este, aşadar, înţeleasă a fi esenţa tratamentului, ca şi a face mai uşor pentru pacienţi să devină liberi de presiuni şi piedici, în scopul lărgirii propriei conştiinţe, ceea ce le va permite să ia decizii pe baza propriului sistem de valori, astfel obţinând libertate. Unii dintre aceşti autori lucrează cu modele atât psihodinamice, cât şi cognitive, dar îşi identifică apartenenţa la o şcoală sau teorie în moduri diferite. De fapt, discută aceleaşi fenomene folosind terminologii diferite. Adesea, recunosc însemnătatea nevoilor instinctive sau determinate biologic în originea tulburărilor, tratându-le ca factorii principali din spatele sistemului motivaţional al individului. În acelaşi timp, subliniază importanţa condiţiilor socio-culturale ce afectează procesele conştiente şi inconştiete ce formează această ierarhie, cu accent pe rolul activ şi creativ al subiectului.

Ceea ce aceşti autori mai au în comun este viziunea lor asupra utilităţii şi eficienţei manifestării, identificării şi descărcării emoţiilor, a devenirii conştient de propriile nevoi şi scopuri, a jocului de rol, a metodelor de comunicare şi a modificării modelelor de interacţiune. De asemenea, cad de acord asupra faptului că scopurile clar identificate sunt mai uşor de atins în grup, cu toate că au viziuni diferite asupra rolului grupului şi terapeutului şi asupa optări pentru anumite tehnici.

Aprofundări, îmbogăţiri şi transformări similare au avut loc în behaviorism, mai ales în SUA în prima jumătate a secolului 20, urmând activitatea lui Watson, Skinner şi a altora şi bazându-se în principal pe modelul omului reactiv. În anii ’50 au devenit populare metodele de tratament centrate pe învăţare (Wople, Eysenck, Franks, Rachhman). Eficienţa lor era justificată prin modelul empiric S-R (stimul - răspuns). Unele efecte pozitive ale acestor metode de tratament au creat aşteptări exagerate, ce au rezultat într-un oarecare grad de dezamăgire apărut în anii ’60. Caracterul insuficient al modelului S-R a fost dezvăluit introducând un factor „O” (organism) în ecuaţie. Încercări adiţionale au fost făcute pentru a îmbunătăţi metodele de tratament, luând în considerare variabila „O”, ce includea transformarea impulsurilor (informaţiei) primite şi integrarea lor prin intermediul simbolurilor şi schemelor cognitive codate în memorie. Acest proces a dus la introducerea legilor euristice a învăţării,schimbărilor în comportament, autocontrolului, rezolvarea problemelor şi realizarea sarcinilor (Luria, Vîgotski, Galperin, Meichenbaum, Goldfried et al.). Această nou experimentată proximitate a abordării comportamentale şi conceptelor cognitive a fost facilitată nu doar prin participarea dominantă a psihologilor în crearea intergrării, ci şi prin popularitatea în creştere a fondatorului terapiei raţional-emotive – Albert Ellis. Ellis a extras o mare parte din operele lui Dubois, făcând ideile acestuia mai clare şi dezvoltându-le în propriile sale concepte. El a extins ideile lui Dubois, punând accentul pe relaţia dintre gândire, emoţii şi comportament.

Motive similare pot fi întâlnite şi în opera târzie a lui Meichenbaum, Mahoney şi mulţi alţi psihologi americani, cu toate că erau fie nefamiliarizaţi cu ideile dezvoltate de predecesorii lor europeni, fie le minimalizau realizările, fapt vizibil clar în bibliografiile lor. La sfrşitul anilor ’70 unul dintre ai, şi anume Mahoney [6], a descris condiţia terapiei cognitive după cum urmează: „În prezent, majoritatea conceptelor cognitive ale învăţării nu sunt mai mult decât o grupare de principii şi proceduri relativ variate, ce trebuie modelate într-un sistem sau model uniform. Cu toate că au căzut de acord asupra unor principii de bază, adepţii acestor abordări demonstrează o gamă largă de perspective, variate în accente sau proceduri specifice. Se pare că au în comun următoarele convingeri:

1 – oamenii dezvoltă comportamente adaptabile şi non-adaptabile şi tipare afective prin procese cognitive (e.g. atenţia selectivă, codarea simbolică, etc.);

2 – funcţiile acestor procese cognitive pot fi,în principiu, activate de aceleaşi proceduri ce sunt folosite în mod curent în laboratorul învăţării uname (deşi pot exista şi alte procese ce activează, la rândul lor, procesele cognitive);

3 – sarcina unui terapeut este aceea a unui diagnostician şi pedagog ce evaluază procesele cognitive disfuncţionale şi oferă asemenea experienţe de învăţare ce transformă pattern-urile cognitive existente şi le corelează cu comportamente şi pattern-uri de experimentare a unor lucruri” [6].

Suntem de părere că susţinătorii modelului comportamental-cognitiv american, în ultimii 20 de ani, au înţeles pe deplin ultima recomandare. Drept urmare, unii dintre factorii şi mecanismele ce creează procese cognitive disfuncţionale au fost definiţi din ce în ce mai precis şi mulţimea de proceduri folosite pentru a-i modifica, corecta şi activiza a fost extinsă. În acelaşi timp, această situaţie duce, într-o mare  măsură, la o absolutizarea a sensurilor acestora şi a rolurilor tehnicilor, ceea ce duce la ignorarea eficienţei altor abordări sau a transformărilor ce au avut loc în ştiinţele sociale şi umane. De asemenea, această poziţie contravine creării modelului integrativ de psihoterapie.

Aceste tendinţe sunt parţial susţinute de antagonismul dintre şcolile individuale, ambiţiile adepţilor lor, motivaţiile lor financiare şi diversele avantaje ce rezultă din monopolul unor abordări şi proceduri asupră pieţei serviciilor. Ultimele încercări de a introduce anumite standarde pentru procedurile psihoterapeutice, stabilind priorităţi ce atestă presupusa superioritate a unor metode şi creând ghiduri, „cărţi de bucate” şi alte serii de instrucţiuni pentru efect psihoterapeutic,  sunt bine statornicite în acest climat. Suntem de părere că eforturile de acest gen sunt, mai presus de toate, legate de încercări de a face procedurile medicale subordonate uneltelor economice de evaluare. Rezultatul este, destul de evident, o limitare a gândirii creative a terapeutului şi împiedică căutările ulterioare a altor criterii de evaluare pentru îndeplinirea funcţiilor de bază ale terapiei.

În ultimii 20 de ani, numeroase discuţii  s-au centrat pe problematicile filosofice, antropologice şi hermeneutice privind esenţa existenţei fiinţei umane, dar au fost structurate şi în jurul condiţiilor sociale, economice, culturale sau genetice de formare a personalităţii, structura personalităţii, fenomene psihologice şi funcţionarea lor. Există, de asemenea, un interes major pentru abordarea sistemului, cercetarea gândirii şi proceselor decizionale şi continuitatea proprie funcţionării grupurilor mici şi mari; în plus, pentru metode eficiente de învăţare (metoda problemei) şi realizările teoriei informaţiei şi comunicării. Sunt trase concluzii din multiple concepte şi modele şi se face un efort mai mare pentru integrarea lor.

Din ce în ce mai mulţi terapeuţi consideră că psihoterapia eficientă presupune un diagnostic variat al problemelor şi deficitelor pacienţilor şi obiectivele ei principalele sunt: modificarea tiparelor cognitive, a modurilor de experimentare a lucrurilor şi comportamentelor şi dezvoltarea abilităţilor de a acţiona eficient.

În principiu este acceptat faptul că modul în care aşteptările unor persoane, valorile, atitudinile, aspiraţiile constructive şi strategiile adecvate pentru atingerea unor obiective sunt modelate le influenţează comportamentele şi relaţiile cu ceilalţi. Abilitatea lor de a-şi controla propriile vieţi şi de a trăi independent creşte, viziunea lor asupra propriei persoane şi asupra lumii devine mai coerentă. Psihoterapia nu doar reduce suferinţa, simptomele sau clarifică incertitudinile, acesta fiind scopul ei principal din perspectivă medicală, ci şi clarifică probleme legate de înţelegerea sensului vieţii şi creează un model realist de vieţuire sănătoasă, de a fi o fiinţă umană şi de îmbunătăţire a vieţii sociale a oamenilor. Poate facilita o confruntare conştientă cu aceste probleme şi să netezească calea progresului în căutarea celei mai bune soluţii posibile.

Pentru a atinge aceste scopuri, este necesară o permanentă grijă pentru educaţia terapeutului, cercetare ştiinţifică sistematică pe tema metodologiilor eficiente, discuţii publice conduse logic, monitorizarea procedurilor, metodelor şi rezultatelor obţinute. Este, de asemenea, esenţial a schimba rolul pacientului într-o relaţie bazată mai mult pe parteneriatul cu terapeutul şi personalul medical.


REFERENCES

1.Dubois PC. Psychonévroses et leur traitement moral: lecons faites à l’université de Berne.

    Paris: Masson et Cie, Éditeurs; 1904.

2. Kronfeld A. Psychagogik oder psychotherapeutische Erziehungslehre. In: Birnbaum K, red.

    Die psychischen Heilmethoden. Für ärztliches Studium und Praxis. Leipzig: Thieme; 1927.

3. Frank J. Persuasion and healing. New York: Schocken Books; 1973.

4. Miasiszczew WN. Licznost’ i Niewrozy. Leningrad: Leningradskij Universitet; 1960.

5. Allport GW. The historical background of modern social psychology. In: Lindzey G, ed. Handbook of social psychology, Vol 1. Cambridge, MA: Addison-Wesley; 1954. p. 3—56.

6. Mahoney MJ. Cognition and behavior modification. Cambridge, Mass.: Ballinger; 1974.

7. Leder S. Treatment of neuroses. Med. World, 1962, 97(9): 97—109.

8. Leder S. Nerwice. In: Dąbrowski S, Jaroszyński J, Pużyński S, eds. Psychiatria. Warszawa: PZWL; 1987. p. 160—210.

9. Leder S. Zróżnicowana terapia zaburzeń nerwicowych. Psychoter. 1988, 4(66): 21—26.

10. Bekkarewicz B. Związek wczesnych objawó w nerwicowychz późniejszym obrazem klinicznym i przebiegiem nerwicy. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 75—86.

11. Czabała C, Siwiak M. Założenia i realizacja programu terapeutycznego w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego. Przegl. Lek., 1972, 29, 77(8): 771—775.

12. Leder S. Research on the outcome of psychotherapy considered from an eclectical viewpoint. In: de Moor W, Wijngaarden HR, eds. Psychotherapy: research and training Amsterdam,

      New York: Elsevier/North-Holland Press; 1980. p. 129—134.

13. Leder S. Oddziaływanie i uczenie się a psychoterapiaw świetle doświadczeń własnych. Psychiatr. Pol. 1971, 6: 631—645.

14. Leder S. Psychotherapy: placebo-effect and/or learning. Proceedings of the Symposium on the Role of Learning in Psychotherapy, London: International Psychiatry Clinic. Churchill Ltd,; 1969. p. 114—135.

15. Leder S. Psychoterapia, psychiatria społeczna. Wybrane zagadnienia. Kraków: Biblioteka Psychiatrii Polskiej; 2000.

16. Rotter JB, Chance JE, Phares EJ. Applications of a social learning theory of personality. New York: Holt, Reinhart & Winston; 1972.

17. Bandura A. Social learning theory. New York: Prentice Hall; 1977.

18. Bigo B, Leder S. Hipnoterapia i autogenny trening w kompleksowej terapii zaburzeń nerwicowych w Klinice Nerwic IPN. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 97—110.

19. Bigo B. Behawioralna terapia grupowa, In: Wardaszko-Łyskowska H, ed. Edision II. Warszawa: PZWL; 1980. p. 146—158.

20. Wolpe J, Lazarus AA. Behavior therapy technique. New York: Pergamon Press; 1966.

21. Dollard J, Miller NE. Osobowość i psychoterapia. Analiza w terminach uczenia się, myślenia i kultury. Warszawa: PWN; 1956.

22. Ellis A. Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart; 1962.

23. Beck AT, Emery G, Greenberg RL. Anxiety disorders and phobias. A cognitive perspective. New York: Harper Collins Publishers; 1985.

24. Meichenbaum D. Cognitive behavior modification. Morristown, N.Y.: General Learning Press, 1974.

25. Siwiak-Kobayashi MM. Cognition and emotion. Oxford: BP Books; 1994.

26. Siwiak-Kobayashi MM, Dakowska H. Coping strategies and integrated comprehensive psychotherapy. In: Suk Huk Han, ed. Psychotherapy East and West. Integration of psychotherapies. The revised edition. Seul: Korean Academy of Psychotherapies; 1995.

27. Siwiak-Kobayashi M. Zmiany w stanie klinicznym a modyfikacja niektórych postaw pacjentów leczonych w Klinice Nerwic. Psychiatr. Pol. 1976, 10, 3: 247—262.

28. Leder S. The psychotherapeutic process as a learning process. In: X Congress International de Psychotherapie, Paris, 1976, Resumes des Interventions II 35, 1978.

29. Leder S, Czabała C, Siwiak-Kobayashi M. Psychotherapy in Poland: Development of comprehensive treatment program. J. Integr.-Eclectic Psychother. 1987, 6, 1: 88—97.

30. Wolniewicz B. Związek nerwicy występującej u osób dorosłych z wybranymi czynnikami biograficznymi z okresu dzieciństwa. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3: 61—74.

31. Leder S, Czabała C, Bigo B, Kosewska A, Wysokińska T. Zum Zusammenhand zwischen therapeutischen Techniken, Gruppen und Therapeuten. Ztschr. Psychiatrie, Neurologie u. med. Psychologie 1970, 10, 369—384.

32. Czabała C. Próba analizy funkcji i roli społeczności terapeutycznej. Zesz. Psychoter. 1972, 2, 71—84.

33. Siwiak-Kobayashi M., Brykczyńska C. Cognitive-Behavioural methods in an integrated psychotherapy system for neurotic disorders. In: Scrimali T, Grimaldi L, red. Cognitive psychotherapy toward a new millennium - scientific foundations and clinical practice. New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow: Kluwer Academic/Plenum Publishers; 2002. p. 193—196.

34. Galińska E. Analiza mechanizmów poznawczych w muzykoterapii nerwic. Psychoter., 1995, 2: 27—60.

35. Skulimowska I, Siwiak-Kobayashi M, Galińska E. Problemy pacjentów z chorobą przewlekłą zagrażającą życiu leczonych w Klinice Nerwic. Post. Psychiatr. i Neurol. 2000; 9, supl. 3 (11): 121—128.

36. Leder S., Siwiak-Kobayashi M. Neurosentherapie und Einstellungenderung. In: Rosler HD, Szewczyk H, eds. Klinischpsychologische Forschungen. Berlin: VEB Deutscher Verl. Der Wissenschaften; 1976. p. 111—125.

37. Alexiev A. Oczekiwania a przebieg i wyniki leczenia pacjentów z zaburzeniami nerwicowym (PhD thesis). Warszawa: IPiN; 1975.

38. Czabała C, Leder S, Siwiak-Kobayashi M. The principles and realization of the therapeutic methods in the Neurosis Clinic of the Psychoneurologic Institute in Warsaw. Japan. J. Psychother. 1973.

39. Czabała C, Leder S, Pohorecka A. Badania nad psychoterapią grupową w psychiatrii. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1973. p.

      181—209.

40. Leder S. Die experimentelle Problemstellung bei der Psychotherapie. Ztschr. Psychiatrie, Neurol. med. Psychother. 1970, 12, 455—469.

41. Leder S, Kosewska A, Bigo B. Dynamika grupowa a psychoterapia. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1980. p. 17—61.

42. Kosewska A. Spójność w grupach terapeutycznych. Psychoter. 1978; XXVI: 21—34.

43. Bigo B. Oddziaływania grupowe w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego w Pruszkowie. In: WardaszkoŁyskowska H. ed. Edition II. Warszawa: PZWL; 1980. p.

     261—296.

44. Pohorecka A. Deformacje w postrzeganiu osób znaczących i własnej osoby u pacjentów z nerwicami. Rozprawa doktorska. Warszawa: IPiN; 1977.

 

 

Formare in psihoterapie integrativa, 2015, Bucuresti

Publicat în Stiri si evenimente
Scris de  IRPI Admin Marţi, 10 Februarie 2015 19:46

Esti absolvent al facultatilor de psihologie, medicina, asistenta sociala si doresti sa-ti construiesti o cariera profesionala in psihoterapie?

Participa la interviurile de selectie la sediul IRPI si afla ce abordare este compatibila cu tine. Daca ai in identitatea personala caracteristicile integrarii te poti Inscrie la Grupul de Formare in Psihoterapie Integrativa din Bucuresti 2015!

Sediul IRPI Str. Stelea Spatarul, nr.24, sector 3 (Bulevardul Corneliu Coposu - Unirii), Bucuresti

Pentru inscriere si toate detaliile: adresa de mail Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza ,

nr. tel. 0743557400 Dr. Psih. Mara Priceputu

Întrucât fiecare tip de personalitate are un mod al său de a fi in contact cu sine si cu lumea, devine importanta autocunoasterea si identificarea abordarii potrivite pentru dezvoltarea profesionala.
Astfel, vei putea construi eficient o identitate profesionala in armonie cu valorile, principiile si metodele de lucru ale abordarii psihoterapeutice potrivite tie!
Formatori:
Dr. Augustin CAMBOSIE 
Psih. Coca Tincuta DUMITRU
Dr. Viorel PASCA
Dr. Mara PRICEPUTU
Psih. Michael RANDOLPH
Dr. Iustin TURCU

GHID PENTRU FORMARE ÎN PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ - 2015

 

I. CE ESTE PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ?

Psihoterapia este intervenţia psihologică realizată ştiinţific şi în spirit umanist (COPSI):

  • în scopul promovării sănătăţii, optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale,
  • în scopul modificării factorilor psihologici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi în tulburările somatice
  • în situaţii de risc.

Prin psihoterapie se înţelege, conform specificaţiilor Asociaţiei Europene de Psihoterapie (European Association of Psychotherapy - EAP), o disciplină știinţifică de sine stătătoare ce tratează, într-o manieră cuprinzătoare şi planificată, disfuncţii, suferinţe, tulburări de comportament şi boli datorate unor cauze atât psiho-sociale, cât şi psihosomatice.

În aceste cazuri, tratamentul este realizat cu ajutorul unor metode stiinţifice psihoterapeutice şi non-medicale sau non-chimice, în cadrul unei relaţii terapeutice dintre una sau mai multe persoane tratate şi unul sau mai mulţi psihoterapeuţi formaţi într-o manieră generală şi specială. Obiectivele unui astfel de tratament sunt de a ameliora sau elimina simptomele, de a favoriza modificarea tiparelor comportamentale, a atitudinilor şi relaţionărilor perturbate, şi a procesului de maturizare, de dezvoltare şi a stării de bine fizic şi mental a persoanei. Psihoterapia integrativă este o abordare  aplicată de un număr tot mai mare de specialiști în domeniu la nivel european și internațional. Abordarea integrativă promovată de Institutul Român de Psihoterapie Integrativă (IRPI) are la bază teoriile psihanalitice, umaniste și cognitiv-comportamentale. Psihoterapia integrativă este utilizată ca formă de intervenție individuală, de grup (familie sau cuplu) și în grup. Formarea în psihoterapie integrativă include module de dezvoltare personală și formare teoretică cu multiple aplicații practice. Numeroşi psihoterapeuţi în practică aplică elemente din diferite teorii psihoterapeutice şi contruiesc strategia de intervenţie în funcţie de nevoile specifice ale fiecărui client.O idee fundamentală a psihoterapiei integrative constă în faptul că toate formele de terapie sunt eficiente si au adus domeniului resurse bune prin cercetări științifice, teorii, metode, tehnici și proceduri de lucru ce vin în sprijinul dezvoltării umane și tratamentului spre însănătoșire. Psihoterapia integrativă promovează flexibilitatea și integrarea în modul de abordare al problemelor. De asemenea, se bazează pe principii ce conduc la construirea și menţinerea unui standard de excelenţă în serviciile oferite clienților şi în pregătire profesională.

I.1. PRACTICA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE ÎN ROMÂNIA

În cadrul IRPI este prezentă “Comunitatea Psihoterapeuţilor  Integrativi Practicieni” ce are peste 200 membri cu activităţi profesionale de succes în filialele: Bucureşti, Constanţa, Baia Mare, Satu Mare, Timişoara, Piteşti, Craiova. De asemenea, alţi 100 de membri se formează pentru  practica în psihoterapie şi sunt în diverse stadii, astfel în viitorul apropiat cabinetele lor vor fi deschise pentru comunitate. Cabinetele de psihoterapie integrativă IRPI oferă servicii, conform standardelor de calitate de psihoterapie individuală, psihoterapie de cuplu, psihoterapie de familie, psihoterapie de grup. Serviciile noastre în viziunea integrativă sunt atât în sfera dezvoltării personale cât şi în sfera sănătăţii mintale şi a reechilibrării emoţionale, somatice, cognitive, comportamentale, contextuale şi spirituale. Aplicarea principiului interdisciplinarităţii prin lucrul în echipă cu ceilalţi specialişti-medici, psihologi clinicieni, logopezi etc. a adus un plus de valoare în beneficiile clienţilor.

II. DOREŞTI SĂ DEVII PSIHOTERAPEUT INTEGRATIV?

Aspectele pedagogice importante ale formării în psihoterapie integrativă

  • Perspectiva psihoterapeutică integrativă are o relevanţă substanţială pentru practica şi educaţia în sănătatea mintală.
  • Ne găsim în prezent într-o etapa de maturizare a psihoterapiei ca ştiinţă în care punem accentul pe valoarea ştiinţifică a întregului domeniu şi în mod special pe utilitate pentru sănătatea mintală şi pentru societate. Acest lucru face ca atitudinea psihoterapeuţilor să devină una de colaborare indiferent de abordarea imbrăţişată. Multe dintre programele de formare au o componentă de integrare ceea ce arată puterea de a aduce împreună valoarea lucrurilor.
  • Iniţiativele educaţionale cu planificare sistematică în abordările integrative ale psihoterapiei sunt necesare atât la nivelul formării complementare postuniversitare, cât şi la nivel de formare continuă.
  • Relevanţa perspectivei integrative pentru formarea psihoterapeutică modernă începe cu sfera clinică actuală, în care urmează să practice absolvenţii.
  • Pregătirea specialiştilor impune dezvoltarea  competenţelor astfel încât să-şi dovedească abilităţile de consultanţi şi practicanţi experţi în psihoterapie în domeniul vast al tratamentelor solicitate astăzi în România şi în lume.
  • Perspectiva integrativă poate oferi un fundament pe care specialiştii practicanţi îşi pot dezvolta aptitudinile existente, astfel încât să încorporeze strategii noi pe care să le pună în aplicare de-a lungul carierei.
  • Aceasta abordează sistematic interrelaţiile dintre ceea ce ei ştiu şi fac deja şi noile tehnici care apar după ce finalizează formarea.Astfel, această abordare poate fi de asemenea importantă pentru continuarea dezvoltării profesionale.
  • In cadrul IRPI acordăm importanţă  principiilor integrative în planificarea şi desfăşurarea formării în psihoterapie şi  metodelor prin care această formare poate fi pusă la dispoziţie cât mai eficient.  Viziunea integrativă, eclectismul tehnic şi integrarea teoretică şi asimilativă sunt tot atâtea motive pentru a alege psihoterapia integrativă. Sunt tot atâtea căi pentru o înţelegere deplină a clientului. Sunt tot atâtea instrumente pentru a răspunde terapeutic unor realităti şi unor nevoi atât de diferite şi atât de personale. Psihoterapia este o artă nu pentru că aşa o vedem noi, ci pentru că îţi cere să creezi mereu şi mereu situaţii şi momente terapeutice diferite, în acord cu fiecare suflet cărui te alături. Alegerea psihoterapiei integrative descatuşează şi eliberează profesionistul creator din tine.

Dezvoltă-ţi competenţele în psihoterapie integrativă de a crea strategii de intervenţie în mod autentic, adaptat şi conectat la clientul tău!

Valorile noastre: Integritate

Responsabilitate

Profesionalism

Identitate

III. INSTITUTUL ROMÂN DE PSIHOTERAPIEINTEGRATIVĂ- FURNIZOR DE FORMARE PROFESIONALĂ ACREDITAT

Colegiul Psihologilor din România, conf. Legii 213/27.05.2004,Federația Română de Psihoterapie,      Asociația Europeană de Psihoterapie Integrativă, Centrul National de Formare Profesională a Adulților si Asociația Europeană Interdisciplinară de Terapii pentru Copii și  Tineri


IV. IRPI - FORMARE PROFESIONALĂ ÎN PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ

Formare profesională presupune parcurgerea  în cadrul Institutului Român de Psihoterapie Integrativă a programului de devenire şi învăţare profesională. Programul nostru de formare promovează o atitudine deschisă, flexibilă, conform abordării integrative.

Aspectele organizaţionale IRPI  în care are loc instruirea oferă un cadru propice  de a reflecta asupra principiilor integrative și devenirii psihoterapeutului.


IV.1.
DEZVOLTARE PERSONALĂ ŞI FORMARE  DE  BAZĂ

Durata:  2 ani

Dezvoltare personală de grup şi individuală: 150 ore

Formare de bază: 560 ore

Din tematica programei:

Anul I formare:

  • Introducere în psihoterapie integrativă
  • Dezvoltare personală individuală şi de grup
  • Teorii ale dezvoltării umane
  • Formarea identității personale şi profesionale

Anul II formare:

  • Dezvoltare personală
  • Specificul psihoterapiei integrative indiviuduale
  • Specificul psihoterapiei integrative de grup
  • Specificul psihoterapiei integrative de cuplu şi familie
  • Tehnici şi metode în abordarea dimensiunilor fiinţei umane: contextul de viaţă, cognitiv, comportamental, emoţional, somatic, spiritual, relaţional sine-sine, sine-ceilalţi, sine-lume.
  • Teorii ale sănătaţii mintale, starea de bine din perspectiva psihoterapiei integrative
  • Integrarea în psihoterapie şi strategii de intervenție în psihoterapie  integrativă (planuri de intervenție în probleme de viaţă, dezvoltare personală, crize de indentitate, tulburări psihice, etc.).

 

Finalizarea formării şi începerea practicii profesionale:

Absolvirea formării de bază este atestată prin certificat IRPI. În baza certificatului de absolvire a formării profesionale se obţine dreptul de liberă practică de la Colegiul Psihologilor din Romania (www.copsi.ro) şi certificat de la Federația Română de Psihoterapie (www.psihoterapie.ro) începeţi să practicaţi sub supervizare.


Certificatele sunt recunoscute naţional si internaţional.


üModulele dedicate cunoştinţelor de bază au menirea dezvoltării capacităţii de aplicare a psihoterapiei integrative în mod coerent ce include multiple teorii ale psihoterapiei.Înţelegerea bazei intelectuale a modalităţilor de tratament individuală reprezintă o cerinţă prealabilă pentru eforturile documentate de a integra aceste modalităţi. Dincolo de acest lucru, există o bază teoretică substanţială care ţine strict de integrare.Aceasta începe cu teoria comparativă, care se adresează asemănărilor şi diferenţelor dintre fundamentele intelectuale şi filozofice ale teoriilor alternative. Principiile integrării, scopurile ei şi factorii care ar putea conduce la creşterea eficacităţii sunt indicii care pledează pentru o terapie integrativă. Abordarea integrativă ia în seamă datele empirice existente cu privire la eficacitatea modelelor de tratament unimodal şi integrat.Înţelegerea modului în care modelele conceptuale pe care le utilizează psihoterapeuţii modelează procesarea datelor clinice şi, deci, comportamentul terapeutic al acestora îi poate ajuta să anticipeze multe dintre provocările care apar în cazul tratamentelor integrate.Cunoaşterea specifică a acestor metode poate ghida psihoterapeuţii astfel încât să ofere sistematic tratamente integrate, evitând combinaţiile de intervenţii neplanificate cu care se riscă inconsecvenţa şi care cresc posibilitatea unei interacţiuni negative.


üDezvoltăm competenţe de utilizare a tehnicilor şi aptitudinilor clinice. Împreună cu cunoştinţele legate de multiplele teorii ale psihoterapiei, psihoterapeuţii integrativi au nevoie de o bază de aptitudini multimodale. Aceste aptitudini psihoterapeutice absolut necesare, cum ar fi capacitatea de a stabili şi de a menţine o alianţă terapeutică pozitivă, sunt esenţiale.

Planul de tratament personalizat, posibilitatea încorporării mai multor modalităţi, toate acestea pot fi prezentate elaborat prin capacitatea de a formula dificultăţile pacientului în mai multe linii teoretice.Aptitudinile esenţiale includ capacitatea de luare integrativă a deciziilor în contextul unei ambiguităţi crescute si de a utiliza tehnici clar articulate, care pot fi adoptate şi aplicate direct în situaţiile clinice adecvate.


üAtribuţii şi provocări legate de dezvoltare. Profesia de psihoterapeut presupune, prin natura ei, dezvoltare pe termen lung şi provocări de dezvoltare. Demersul de formare are ca obiectiv  dezvoltarea unei identități profesionale în acord cu identitatea personală ceea ce devine mai provocator decât a urma un model definit de la început.

Sunt modele diferite: „a urma un drum format” sau „a forma un drum de urmat”. Psihoterapia integrativă promovează dezvoltarea unei identitiăti profesionale în spiritul unicității cu utilizarea resurselor proprii. Ne propunem dezvoltarea capacităţii de gestionare eficientă a noului, necunoscutului, a putea fi permanent creator.

Provocările legate de dezvoltare, impuse de integrare, se extind până dincolo de instruire. Perspectiva integrativă oferă atitudini, cunoştinţe şi abilităţi care prezintă o bază raţională pe care terapeuţii bine instruiţi, experimentaţi, pot aborda noi metode de tratament pe care le-ar putea încorpora în practica lor. Perspectiva integrativă pune accent pe utilizarea deschisă a celor mai eficace modalităţi disponibile şi  încurajează pe psihoterapeuţi să fie în permanenţă la curent cu noile tendinţe.

Propunem diferite tipuri de învăţare şi dezvoltare profesională pentru a obţine capacităţile necesare practicării psihoterapiei integrative.Aceste capacităţi includ calităţi legate de atitudine, cunoştinţe teoretice, metateoretice şi empirice, abilităţi psihoterapeutice relaţionale şi tehnice, abilităţi de rezolvare a problemelor, aspecte de identitate profesională şi dezvoltare a rolului.Utilizăm modalități adecvate de îndrumare a studenţilor în scopul îndeplinirii acestor variate obiective educaţionale şi de dezvoltare profesională.

Exemplificăm formate educaţionale şi procese pedagogice concepute în scop catalizator: se stabileşte cadrul de lucru corespunzător pentru lecturi didactice, discuţii interactive, seminarii, cursuri în grupuri mari si mici, şedinţe de intervizare, analize de grup,  interviuri în direct sau înregistrate cu clienţii, studii de caz, jocuri de rol şi teme de lectură.

IV.2. PROGRAM DE SUPERVIZARE

Conţine activităţi de supervizare de grup, supervizare individuală, dezvoltare personală ce însumează 280 ore  repartizate în  module de 2 zile şi şedinţe individuale, în 2 ani calendaristici.    Se trece la treapta de psihoterapeut autonom la 2 ani de practică profesională, 10 studii de caz, minim,  şi minim 300 ore activitate de psihoterapeut.

Supervizarea se încheie cu un modul de evaluare finală şi susţinere a unei dizertaţii, după care  se obţine Certificatul de psihoterapeut integrativ autonom.

Supervizarea este esenţială pentru procesul de devenire a psihoterapeutului. Aceasta poate oferi informaţiile directe, bazate pe studiu de caz, necesare pentru transpunerea teoriei în practică, pentru aplicarea principiilor generale la cazuri particulare, pentru dezvoltarea capacităţilor psihoterapeutice relaţionale esenţiale şi pentru finisarea aptitudinilor clinice specifice.

Modelarea şi învăţarea au loc în cadrul locului de supervizare. Atitudinile supervizorilor, împreună cu orientările teoretice pe care le reprezintă aceştia, constituie cadre formative pentru cei supervizaţi.

În cadrul supervizării se studiază planuri de intervenţie, procesul psihoterapeutic, relaţia terapeutică şi a variabilelor precum cadru, transfer, contratransfer, apărare psihologică, gestionarea afectului, nivelul de activitate, respectarea tehnicii şi luarea deciziei terapeutice, cu suficientă profunzime şi subtilitate astfel încât să se dezvolte în continuare capacitatea terapeutului de a gestiona în mod profesional aceste faţete solicitante ale terapiei. Punem accent pe utilitatea unui cadru conceptual coerent pentru desfăşurarea supervizării.

IV.3. FORMARE CONTINUĂ

Conform normelor naţionale şi internaţionale, de reglementare a psihoterapiei, formarea continuă, începând cu treapta de psihoterapeut în supervizare şi pe întreg parcursul profesional, este de 50 ore/an. Aceasta are ca obiectiv actualizarea la noile norme şi proceduri, contactul cu lumea profesională şi ştiinţifică în vederea dezvoltării unei practici profesioniste. Formarea continuă presupune participarea la workshop-uri, conferinţe etc. Abordarea integrativă oferă cadrul dezvoltării modelului de învăţare pe termen lung, în care deschiderea către noi idei sau informaţii, adoptarea unor noi tehnici şi dezvoltarea profesională continuă pot interveni într-un cadru coerent şi adaptabil.


V.           CRITERII DE ADMITERE ÎN PROGRAMUL DE FORMARE ÎN PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ

Candidaţii trebuie să:

ü fi obţinut o diplomă de absolvirea a studiilor universitare în psihologie, psihosociologie, sociopsihologie, psihopedagogie specială, filosifie, asistenţă socială, pedagogie, medicină. Absolvenţii altor domenii decât psihologia sau asimilate  pot parcurge programul de formare  cu  obligaţia de a urma până la finalul formării şi un pachet de discipline care sa le ofere cunoştinţele de bază în psihologie, precum: diagnostic şi evaluare clinică, psihologie clinică şi/sau medicală, consiliere şi psihoterapie, psihiatrie şi/sau psihopatologie, psihologia sănătăţii şi/sau psihosomatica, psihologia dezvoltării;

ü susţină un interviu cu coordonatorul de program.

Procedura de admitere:

Interviul

Interviul este metoda de selecţie şi clarificare şi va fi realizat de către coordonatorul de program.

Criteriile urmărite în interviu de coordonator sunt: cunoașterea și siguranța de sine, experiența de viață, valori morale si sociale, devotament și dezvoltare personală, pregătirea și potențialul academic.

Criterii urmărite de candidat: Se va analiza programul de formare și cadrul practicii in psihoterapie si se vor clarifica toate intrebarile. Acest demers va conduce la luarea unei decizii în ce privește abordarea psihoterapeutica potrivită pentru candidat.

Candidaţii vor  face dovada:

- abilităţii generale de auto-reflecţie

- abilităţii generale de a interacţiona cu ceilalţi

- abilităţii generale de a răspunde şi oferi feed-back

- capacităţii de empatie

- standardului moral corespunzător, conform direcţiilor date de majoritatea oamenilor

Dosarul de înscriere se depune la sediul IRPI  după interviul de admitere şi conţine:

- curriculum vitae

- Copie act identitate (B.I./C.I.)

- Copie diplomă licenţă/ adeverinţă absolvire facultate

VI.         ECHIPA DEPARTAMENTULUI  DE FORMARE

Punem la dispoziţie  un mediu educaţional cu capacitatea de promovare a instruirii documentate dintr-o perspectivă integrativă, o echipă de formatori, supervizori si psihoterapeuți care să predea şi să supervizeze principiile, teoria şi abilităţile specifice eficient într-o gamă largă de intervenţii.

 

Vă aşteptăm şi vă urăm succes!

Echipa I.R.P.I.


 

Repere  legislative pentru psihologii din Romania!

 

Propunem aici lista actelor normative cu acces la textul integral pentru informare si consultarea comunitatii profesionale. Actele normative sunt publicate pe site-rile oficiale http://www.copsi.ro/ si www.monitoruloficial.ro/.

 

In speranta dezvoltarii serviciilor psihologice la cele mai inalte standarde!

Dr.psih. Julien Kiss in teza sa de doctorat “Istoria Psihologiei in Romania. Tipare si factori ai evolutiei in perioada totalitara si postdecembrista” surprinde aspecte clarificatoare intr-o imagine completa si complexa identificand un moment 0: “Premisele initiale ale dezvoltarii psihologiei au fost dintre cele mai bune, la sfârsitul secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1893, Eduard Gruber a înfiintat la Iasi primul laborator de psihologie experimentala din tara, care în acelasi timp era printre primele în lume la acea data. Gruber s-a format la Leipzig pe lânga Wilhelm Wundt, fondatorul psihologiei stiintifice (Kiss J.). “ Sunt identificate etape distinct ce isi aduc aportul la ce este psihologia romaneasca astazi:  anii 1938-1947, 1948-1955, 1956-1964, 1965-1976, 1977-1989, 1990-2004, 2005-2008 si adaugam 2008-2015.                                           “A urmat apoi o perioada de atomizare a comunitatii psihologilor, pe care noi o asociem cu un lung proces de redefinire a identitatii la nivelul întregii bresle. S-au înfiintat societati stiintifice de profil, jurnale de psihologie specializate iar la nivel academic psihologia a cunoscut o dezvoltare remarcabila, multe dintre cercetarile psihologilor români (o parte semnificativa fiind reprezentanti ai noilor generatii de dupa anul 1989), fiind apreciate si pe plan international. A fost desigur un act firesc în raport cu noul context al societatii democratice, însa exista în acelasi timp riscul ca procesul de atomizare amintit deja sa duca la o evolutie nefireasca, în special în ceea ce priveste practica psihologica. Dupa cum am descris în cadrul celui de-al zecelea capitol al lucrarii, aceasta situatie a generat o reactie a întregii comunitati si dupa anul 2001 în cadrul Asociatiei Psihologilor s-a initiat un proiect care sa stabileasca norme si criterii clare ale practicii psihologice si care s-a materializat în cele din urma în Colegiul Psihologilor din România. În raport cu evolutia psihologiei, în special dupa anul 1948, momentul înfiintarii Colegiului Psihologilor din România poate fi considerat ca fiind primul act major care confera comunitatii psihologilor o identitate institutionala bine definita si credem ca odata cu acest act o prima etapa a revirimentului psihologiei românesti s-a încheiat. Asezam cercetarea noastra în continuarea acestui proces si prin prezentarea tiparelor generale ale evolutiei psihologiei românesti, propunem initierea dezbaterii asupra recuperarii identitatii istorice, atât de necesara în cadrul unei comunitati care face parte dintr-o cultura stiintifica bine rânduita.” (Kiss J.)

 Legislatie 2004-2014:

LEGE nr. 213 din 27 mai 2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România         
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2004-lege-nr-213.docx

HOTĂRÂRE nr. 788 din 14 iulie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România       
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2005-hg-788.docx 

NORME METODOLOGICE din 14 iulie 2005 de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea si funcţionarea Colegiului Psihologilor din România 
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2005-norme-metodologice-din-14-iulie.docx

HOTĂRÂRE nr. 1 din 10 martie 2006 privind constituirea, declararea, înregistrarea şi funcţionarea cabinetelor individuale, cabinetelor asociate, societăţilor civile profesionale de psihologie, precum şi exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică în sectorul public sau privat, în regim salarial
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2006-hotarare-nr-1.docx

LEGEA nr. 319 din 14 iulie 2006 securităţii si sănătăţii în muncă         
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2006-legea-nr-319.docx

ORDIN nr. 257 din 1 august 2007 privind activitatea de psihologie în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative           
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2007-ordin-nr-257.docx

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 109 din 10 octombrie 2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2007-oug-109.docx

HOTĂRÂRE nr. 1102 din 18 septembrie 2008 privind aprobarea Programului naţional de asistenţă medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de droguri - 2009-2012        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2008-hg-1102.docx

LEGE nr. 117 din 27 mai 2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2008-lege-nr-117.docx

HOTĂRÂRE nr. 939 din 19 august 2009 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2008 privind aprobarea Programului naţional de asistenţă medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de droguri - 2009 – 2012           
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2009-hg-593.docx

HOTĂRÂRE nr. 2 din 16 aprilie 2010 pentru aprobarea Normelor privind accesul în profesia de psiholog cu drept de liberă practică 
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2010-hotarare-nr-2.docx

LEGE nr. 151 din 12 iulie 2010 privind serviciile specializate integrate de sănătate, educaţie şi sociale adresate persoanelor cu tulburări din spectrul autist şi cu tulburări de sănătate mintală associate       
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2010-lege-nr-151.docx

NORME din 16 aprilie 2010 privind accesul în profesia de psiholog cu drept de liberă practică      
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2010-norme-din-16-aprilie.docx

ORDIN nr. 769 din 4 octombrie 2011 pentru aprobarea Normelor privind procedura de agreare de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a unităţilor specializate medicale şi/sau psihologice, în vederea examinării personalului din transporturi cu atribuţii în siguranţa circulaţiei rutiere     
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2011-ordin-nr-769.docx

COD DEONTOLOGIC din 1 noiembrie 2013 al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-cod-deontologic-din-1-noiembrie.docx

DISPOZIŢIE nr. 1 din 15 ianuarie 2013 privind unele măsuri pentru organizarea alegerilor pentru forurile de conducere ale Colegiului Psihologilor din România    
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-dispozitie-nr-1.docx

DISPOZIŢIE nr. 6 din 19 aprilie 2013 privind înregistrarea rezultatelor alegerilor pentru forurile de conducere ale Colegiului Psihologilor din România        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-dispozitie-nr-6.docx

HOTĂRÂRE nr. 1 din 11 ianuarie 2013 pentru aprobarea Procedurilor privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru forurile de conducere ale Colegiului Psihologilor din România        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-1-din-ian.docx

HOTĂRÂRE nr. 1 din 19 aprilie 2013 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare internă a Colegiului Psihologilor din România

http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-1.docx

HOTĂRÂRE nr. 2CC din 27 septembrie 2013 privind aprobarea cotizaţiei anuale şi a nivelului taxelor necesare acoperirii costurilor de atestare şi a altor servicii prestate de către Colegiul Psihologilor din România        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-2.docx

HOTĂRÂRE nr. 3 din 27 septembrie 2013 privind evidenţa profesională a psihologilor cu drept de liberă practică 
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-3.docx

HOTĂRÂRE nr. 4 din 27 septembrie 2013 pentru modificarea Hotărârii Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 1/2006 privind constituirea, declararea, înregistrarea şi funcţionarea cabinetelor individuale, cabinetelor asociate, societăţilor civile profesionale de psihologie, precum şi exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică în sectorul public sau privat, în regim salarial

http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-4.docx

HOTĂRÂRE nr. 4CN din 1 noiembrie 2013 pentru aprobarea Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi a Codului de procedură disciplinară   
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-4cn.docx

NORMA din 10 mai 2013 privind standardele de calitate în serviciile psihologice din sistemul public de sănătate           
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-norma-din-10-mai.docx

REGULAMENT din 19 aprilie 2013 de organizare şi funcţionare internă a Colegiului Psihologilor din România      
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-regulament-din-19-aprilie.docx

DISPOZIŢIE nr. 8 din 25 iulie 2014 pentru aprobarea condiţiilor minime generale privind formarea profesională în specialităţile psihologie clinică, consiliere psihologică şi psihoterapie pentru treapta de specializare psiholog practicant
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2014-dispozitie-nr-8.docx

HOTĂRÂRE nr. 2 din 21 martie 2014 privind aprobarea Standardelor de calitate în serviciile psihologice - Partea generală, Cartea I  
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2014-hotarare-nr-2.docx

HOTĂRÂRE nr. 3 din 3 octombrie 2014 pentru modificarea anexei la Standardele de calitate în serviciile psihologice - Partea generală, Cartea I, aprobate prin Hotărârea Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 2/2014         
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2014-hotarare-nr-3.docx

ORDIN nr. 1390 din 23 octombrie 2014 pentru modificarea anexei nr. 5 la Ordinul ministrului transporturilor şi al ministrului sănătăţii nr. 1.259/1.392/2013 privind aprobarea înfiinţării, organizării şi funcţionării comisiilor medicale şi/sau psihologice în siguranţa transporturilor care eliberează avize medicale şi/sau psihologice de aptitudini pentru funcţiile din siguranţa transporturilor, precum şi a componenţei acestor comisii           
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2014-ordin-nr-1390.docx

Dispozitie pentru aprobarea instructiunilor privind realizarea controlului profesionla preliminar 
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/dispozitie-pentru-aprobarea-instructiunilor-privind-realizarea-controlului-profesional-preliminar.pdf

Dispozitie privind convocarea sedintei comune a Comitetului director si Consiliului CPR       
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/dispozitie-privind-convocarea-sedintei-comune-a-comitetului-director-si-consiliului-cpr.pdf

Dispozitie privind formele de exercitare ale profesiei de psiholog cu drept de libera practica in Romania          
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/dispozitie-privind-formele-de-exercitare-ale-profesiei-de-psiholog-cu-drept-de-libera-practica-in-romania.pdf

 Succes in activitate!

Autori: Anca Pirvu, Georgiana Vlad, Mara Priceputu

DECLARATIA 220
Termen depunere: 25 mai
Observații: repr. estimatul veniturilor si cheltuielilor pe anul fiscal urmator (adica anul in curs calendaristic)
Generează: decizia de impunere 260
Termen plată: 60 zile
Observații: se primeste de la ANAF si reprezinta plățile anticipate la impozitul pe venit și sănătate
Observații finale: * regularizarea se va face cu Declaratia 200 depusa anul urmator

 

DECLARATIA 200
Termen depunere: 31 ianuarie
Observații: reprrezinta realizatul veniturilor si cheltuielilor pe anul fiscal incheiat (adica anul anterior calendaristic)
Generează: decizia de impunere 250
Termen plată: 60 zile
Observații: este decizia finala care incheie anul financiar; se va plăti diferența dintre declaratul din 200 și plătitul din 260
Observații finale: * venituri = încasări, nu facturat ; cheltuieli = plăți, nu facturi primite și neachitate

 

DECLARATIA 392B
Termen depunere: 25 februarie
Observații: Este o declarație informativă care se depune de neplătitorii de TVA și care cuprinde informații cu privire la livrările și achizițiile de la persoane cu TVA și de la persoane fără TVA (format generat electronic <download>, depus fizic + CD)
Observații finale: * nu se depune daca nu exista activitate in anul anterior

 

DECLARATIA 600
Termen depunere: 31 ianuarie
Observații: reprezinta asigurare la sistemul de pensii si se depune obligatoriu daca nu esti angajat, somer sau pensionar *1*
Termen plată: trimestrial, 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie și 25 decembrie.
Observații finale: * declaratia nu se depune daca esti angajat,somer sau pensionar

 

DECLARATIA 601
Termen depunere: oricand
Observații: e o cerere prin care solicităm încetarea platii la pensii, atunci când devenim angajat, șomer sau pensionar.

 DECLARATIA 112

Termen depunere: lunar sau trimestrial

Observații: se depune dacă PFA-ul are angajați.

NOTE
Toate documentele se pot depune si prin posta OBLIGATORIU cu confirmare de primire
Alaturi de declaratiile depuse se ataseaza preventiv in spate si copia contractului de munca (daca este cazul)
Nu se platesc contributii CAS (pensii 35%) si CASS (sanatate 5,5% din incasari sau sal.minim) daca ai si statut de salariat
Termenele de plată la PFA a sănătății și a pensiei este 25 a ultimei luni din trimestru, respectiv: 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie și 25 decembrie.

Contributii OPTIONALE: asigurarile de somaj (0,5% din venit) si contributiile pt. concedii/indemnizatii (0,85%)
Amenzile pt. nedepunerea la timp a obligatiilor sunt cuprinse intre 1.000 si 5.000 RON
a) Baza de calcul a venitului declarat la pensii nu poate fi mai mic de 35% din câștigul salarial mediu brut specificat de  
Bugetul statului pe anul respectiv dar nici mai mare de 5 ori acest câștig salarial mediu brut. EX: Baza de calcul pt.
2014 este 804 lei la care calculați cota de 31.3%. Adică trebuie să plătiți odată la trei luni 756 de lei (252 lei x 3 luni).
Baza de calcul este de 35% din câștigul salarial mediu brut pe țară.
b) Dacă venitul net, obținut într-un an împărțit la 12 luni, este sub baza de calcul la pensii si anume 804 lei (ex. din 2014),  nu
sunteți obligat la plata pensiei.

 

AUTOR: Psih. Adrian Rizea
Pentru detalii: 0737 515 900

Aplica pentru asistent manager IRPI

Publicat în Stiri si evenimente
Scris de  IRPI Admin Luni, 02 Februarie 2015 13:23

Va invitam sa aplicati pentru asistent manager la adresa de mail Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

 

Descriere companie:

I.R.P.I. este o organizație profesională care activează în domeniul psihologiei și psihoterapiei integrative, acreditată de Colegiul Psihologilor din România și Asociația Europeană de Psihoterapie Integrativă.

 

Pozitie:

Asistent Manager

 

Atribuții:

Asistă Președintele în probleme de comunicare internă și externă.

Asigură suportul administrativ.

Organizează activități de protocol.

Menţine relaţia cu furnizorii şi clienţii firmei.

Asigură fluxul informațional intern între management și departamentele instituției.

Asigură fluxul informațional între reprezentanții instituției și partenerii externi.

Desfășoară activități de contabilitate primară.

Tehnoredactează materiale specifice și corespondența zilnică.

Traduce materiale în limba engleză.

 

Cerințe:

Studii universitare.

Permis de conducere categoria B.

Cunoștințe avansate de limba engleză.

Cunoștințe avansate de operare calculator.

Capacităţi organizatorice bune.

Meticulozitate şi pragmatism în realizarea sarcinilor.

Sociabilitate crescută.

Integritate, responsabilitate, profesionalism, identitate.

Siguranţă în gestionarea relaţiilor interumane.

Dinamism şi putere de adaptare la contexte sociale diverse.

 

Beneficii:

Pachet salarial atractiv.

Mediu de lucru plăcut.

 

Psihoterapia nu este ceea ce credeţi

de James Bugental, PhD.    

           Psihoterapia nu este ceea ce credeţi. Nu este vindecarea unei boli. Nu este călăuzire din partea unui consilier înţelept.

Nu este împărtăşirea mutuală dintre doi buni prieteni. Nu este a învăţa cunoştinţe ezoterice. Nu este a arăta greşeala căii unei persoane. Nu este vorba despre a găsi o nouă religie. Psihoterapia nu este ceea ce credeţi.

Îi surprinde pe mulţi oameni deoarece nu este, în primul rând, despre copilăria voastră... sau despre ce v-a rănit sau v-a traumatizat...sau despre germenii din corpul vostru... sau despre obiceiuri distructive pe care le-aţi achiziţionat... sau despre atitudini negative pe care le purtaţi cu voi...

            Psihoterapia nu este ceea ce credeţi. Este despre cum credeţi. Atrage atenţia asupra ipotezelor nerecunoscute în modul în care crezi. Face o distincţie între ce credeţi despre şi cum faceţi această gindire/ şi cum credeţi. Este mai puţin preocupată de căutarea cauzelor pentru a explica ce faceţi şi se concentrează mai mult pe a descoperi patternuri în sensul pe care îl daţi lucrului pe care îl faceţi.

            Psihoterapia este despre cum gândiţi. Este despre cum trăiţi cu emoţiile voastre. Este despre perspectivele pe care le aduceţi relaţionării cu oamenii care contează pentru voi. Este despre ce aspiraţii aveţi în viaţa voastră şi despre cum, fără să vreţi, faceţi lucrurile mai grele pentru voi înşivă în atingerea acestor obiective. Este despre a fi ajutaţi să vedeţi că schimbarea pe care o căutaţi este deja latentă în voi. Este despre a ajunge să recunoaşteţi şi să apreciaţi scţnteia a ceva etern care este esenţa (miezul/inima/nucleul) voastră.

            Psihoterapia nu este ceea ce credeţi; este despre cum trăiţi cu voi înşivă chiar în acest moment. 


 

Viaţa nu este ceea ce credeţi 

 

Viaţa nu este ceea ce credeţi. Viaţa este.

Cunoaşte gălbenuşul forma cochiliei?

Cunoaşte creasta înspumată puterea valurilor?

 

Viaţa nu este ceea ce credeţi.

Viaţa se întâmplă... acum.

Viaţa se produce chiar şi în timp ce scriu

şi voi citiţi.

 

Viaţa este experimentare, dar nu experienţă 

Viaţa nu este ceea ce credeţi.

Viaţa nu este viitor, trecut sau chiar acum.

Întru-cât chiar acum este acum trecut, acum-trecut.

 

Viaţa nu este ceea ce credeţi.

Viaţa nu este ce va fi în viitor

deoarece atunci când viitorul va deveni acum

va fi acum şi nu acum-ul pe care l-am prevăzut.

 

Viaţa este ce este înainte de a deveni ce a fost.

Viaţa nu este ceea ce credeţi... sau ceea ce cred...

sau tot ceea ce ar putea fi.

 

Viaţa este.

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

© Copyright 2012.

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

IRPI este o organizaţie profesională, non-guvernamentală care activează în domeniul psihologiei şi psihoterapiei integrative, acreditată de Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Europeană de Psihoterapie Integrativă.

Site administrat de www.websystem.ro