INSTITUTUL ROMAN DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

Selectie rapida

Articole I.R.P.I.
Articole I.R.P.I.

Articole I.R.P.I. (31)

Tratamentul narcisismului în terapia schemelor

Publicat în Articole I.R.P.I.
Scris de  IRPI Admin Joi, 23 Februarie 2012 17:45

 Tratamentul narcisismului in terapia schemelor

          Scopul principal al tratamentului este construirea unei instanţe adulte în pacient, instanţă care să reuşească să îi fie ca un părinte Copilului Singuratic şi care să li se opună celorlalte moduri de funcţionare. Modelul pentru această instanţă, pentru acest Adult Sănătos, este chiar terapeutul. Acesta porneşte de la lucrurile care îl deranjează pe clientul său şi joacă, până la un punct, rolul de părinte pentru Copilul Singuratic.

noutati despre TPD

Până nu de mult autismul a fost perceput ca fiind o tulburare de dezvoltare neobișnuită și rar întâlnită, dar studiile recente pun în evidență prevalențe mult mai mari astfel încât tulburarea autista se întâlnește la 1% din copii.

Metode ale unei psihoterapii integrative

Publicat în Articole I.R.P.I.
Scris de  IRPI Admin Luni, 26 Ianuarie 2015 15:21

Metode ale unei psihoterapii integrative

Richard G. Erskine şi Rebecca L. Trautmann

 Sursa: http://www.integrativeassociation.com/

Termenul „integrativ“ aşa cum este el folosit în modul nostru de abordare a psihoterapiei integrative are o sumă de înţelesuri. În primul rând se referă la procesul de integrare a personalităţii, care include ajutorarea clienţilor să devină conştienţi de şi să asimileze conţinutul stărilor lor fragmentate şi fixate ale sinelui într-un ego neopsihic, să-şi dezvolte un sens al sinelui ce descreşte nevoia unor mecanisme de apărare şi a unui script de viaţă, şi să reangajeze lumea şi relaţiile având un contact deplin. Este un proces de realizare a unui întreg: luarea aspectelor  renegate, inconştiente, nerezolvate ale egoului şi transformarea lor în parte a unui sine coeziv (Erskine şi Trautman, 1993).

„Integrativ“ se referă şi la teoria integrării – aducerea alături de psihoterapie a abordărilor afective, cognitive, comportamentale, fiziologice şi de sistem. O atenţie centrală a unei psihoterapii integrative este evaluarea dacă fiecare din aceste domenii – afectiv, comportamental, cognitiv şi fiziologic – este deschis sau închis unui contact (intern sau extern) şi aplicarea metodelor care sporesc acest contact (Erskine, 1975, 1980, 1982a). Conceptul de contact intern şi extern este folosit în cadrul unei perspective a dezvoltării umane în care fiecare fază a vieţii prezintă sarcini mărite de dezvoltare, sensibilităţi unice în relaţia cu alţi oameni, şi oportunităţi de a învăţa mai mult. Termenul psihoterapie integrativă, aşa cum este folosit în articol, include ambele înţelesuri.

Psihoterapia integrativă ţine seama de multe moduri de a vedea funcţionarea umană: psihodinamică, centrată pe client, comportamentală, terapie de famile, tereapie Gestalt, psihoterapie a trupului influenţată de Reichian, teorii ale relaţiilor între subiecte (ţinte) şi psihologie psihoanalitică a  sinelui în plus faţă de analiza tranzacţională, ce formează baza principală a teoriei şi metodei noastre. Fiecare oferă o explicaţie validă a comportamentului şi funcţiei psihologogice şi fiecare este sporită atunci când este selectiv integrată cu altele (Erskine şi Moursund, 1988).

Contact şi relaţii

O premiză foarte importantă a psihoterpiei integrative este faptul că nevoia de relaţionare constituie o experienţă stimulatoare principală a comportamentului uman, iar contactul este mijlocul prin care este satisfăcută această nevoie. Subliniem în mod special importanţa contactului în folosirea gamei de modalităţi tocmai menţionate.

Contactul are loc intern şi extern: el implică deplina conştienţă a senzaţiilor, sentimentelor, nevoilor, activităţii senzomotorii, gândurilor şi amintirilor ce   apar înlăuntrul individului şi are loc o deplasare către deplina conştienţă a evenimentelor externe aşa cum sunt înregistrate de fiecare din organele senzoriale. Prin contactul intern şi extern, experienţele sunt integrate în mod continuu. Când contactul este distrus, totuşi, nevoile nu sunt satisfăcute. Dacă experienţa de stimulare a nevoii nu este satisfăcută sau este firesc încheiată, trebuie găsită o încheere artificială care abate atenţia de la disconfortul nevoii neîmplinite. Aceste încheieri artificiale sunt substanţa reacţiilor de supravieţuire şi a deciziilor script ce pot deveni fixate. Ele sunt evidente în dezavuarea afectului, modelelor de comportament obişnuit, inhibiţiilor neurologice din lăuntrul trupului,  şi credinţele ce limitează spontaneitatea şi flexibilitatea în rezolvarea problemei şi relaţionarea cu oamenii. Fiecare întrerupere defensivă faţă de contact stânjeneşte conştienţa. (Erskine, 1980; Erskine şi Trautmann, 1993).

Contactul se referă şi la calitatea tranzacţiilor între doi oameni: conştiinţa atât a propriului eu cât şi a celuilalt, a întâlnire sensibilă a celuilalt, şi recunoaşterea autentică a propriului eu.  

Psihoterapia corelează teorii ale mai multor şcoli teoretice. Pentru ca o teorie să fie integrativă, opusă unei simple teorii eclectice, trebuie să fie separate acele concepte şi idei ce nu sunt logice din punct de vedere teoretic pentru a forma o esenţă logică  de teorii ce informează şi ghidează procesul psihoterapeutic. O privire generală  a literaturii de psihologie şi psihoterapie evidenţează faptul că noţiunea cea mai logică este cea de relaţionare (Erskine, 1989). De la naşterea unei teorii a contactului dela Lauraşi Frederick Perls (Perls, 1944; Perls, Hefferline şi Goodman, 1951) pânăla Rogers(1951) centrate pe terapia clientului, până la premisa lui Fairban (1952) că oamenii caută relaţionarea de la bun începutul vieţii şi pe tot parcursul ei, până la accentuarea contactului interpersonal de către Sullivan (1953), până la teoriile relaţiei şi aplicaţiile clinice corespunzătoare ale lui Winnicott (1965) şi Guntrip (1971), la teoriile stărilor şi scriptului sinelui ale lui Berne (1961, 1972),la Kohutşi (1971, 1977) şi aplicarea de către discipolii săi a „investigaţiei empatice susţinute“ (Stolorow, Brandchaft şi Atwood, 1987, p. 10), la teoriile de relaţionare dezvoltate de Centrul Stone (Bergman, 1991; Miller, 1986; Surrey, 1985), la filosofia lui Buber (1923/1958) a unei relaţii eu-tu, a existat o succesiune de profesori, scriitori şi terapeuţi care au subliniat că relaţiile – atât în stadiile timpurii ale vieţii cât şi în întrega perioadă adultă –  sunt o sursă a ceea ce dă semnificaţie şi validitate eului.

Literatura cu privire la dezvoltarea umană conduce la înţelegerea faptului că sentimentul sinelui şi părerea foarte bună despre sine ies la iveală din contactul-în-relaţie. Din fundamentarea teoretică a contactul-în-relaţie cuplată cu noţiunea lui Berne (19621) a stărilor sinelui (în special stările sinelui la copilul fixat) (Erskine, 1987, 1988; Trautmann şi Erskine, 1981) derivă o concentare firească asupra dezvoltării copilului. Lucrările lui Stern (1985, 1995) şi Bowlby (1969, 19763, 1980) sunt acum influente în informarea unei perspective integrative, în mare măsură datorită accentuării ataşamentului timpuriu şi nevoii fireşti, de-o viaţă, de relaţionare. Bowlby a subliniat semnificaţia legăturii timpurii precum şi a celei prelungite fizice în crearea unei esenţe viscerale din care apar toate experienţele sinelui şi altele. Când un astfel de contact nu apare în conformitate cu nevoile de relaţionare ale copilului, există o apărare fiziologică împotriva pierderii contactului (Fraiberg, 1982).

Psihoterapia integrativă foloseşte multe perspective asupra funcţionării umane, dar întotdeauna din punctul de vedere că relaţia client-terapeut este crucială. Noţiunile de contact-în-relaţie, stările sinelui şi funcţia intrapsihică, transfer şi tranzacţii, nevoi relaţionale şi reciprocitate afectivă, precum şi proces de dezvoltare şi script de viaţă sunt elemente centrale al teoriei noastre integrative. Eul psihoterapeutului este folosit într-un mod direcţionat pentru a ajuta procesul clientului de dezvoltare şi de integrare a contactului şi de a satisface nevoile relaţionale  (Erskine, 1982a). De o importanţă centrală este procesul numit acordare, care implică nu doar o centrare asupra gândurilor discrete, sentimentelor, comportamentelor sau senzaţiilor fizice, dar şi asupra a ceea ce Stern (1985) a numit „afecte de vitalitate“ (p. 156). Urmărim să creăm o experienţă de conexiune a sentimentelor intactă. Simţământul de sine al clientului şi simţul relaţionării ce se dezvoltă par cruciale pentru procesul de integrare şi plenitudine, în special atunci când au existat traume specifice de framentare a sinelui în viaţa clientuui şi când aspecte ale sinelui au fost şi sunt dezavuate sau negate din cauza unor eşecuri cumulative în contact-în-relaţie (Erskine, 1991a, 1993, 1994).  

Premisa centrală ce stă la baza practicii psihoterapiei integrative constă în faptul că integrarea poate avea loc printr-o varietate de modalităţi – afectivă, comportamentală, cognitivă şi fiziologică (Erskine, 1975, 1980) – dar în modul cel mai eficace atunci când există o relaţie terapeutică interpersonală, plină de respect (Erskine, 1982a). Investigare, acordare şi implicare sunt ansambluri de metode de facilitare a contactului, orientate către relaţionare. Publicaţii anterioare defineau şi descriu metodele de investigare, acordare şi implicare (Erskine şi Trautmann, 1993), aplicau metodele la tratamentul disocierii (Erskine, 1991a, 1993) şi ruşine şi siguranţă de sine (Erskine, 1994) şi demonstrau aplicarea prin transcripturi de terapie efectivă (Erskine, 1982b, 1991b; Erskine şi Moursund, 1988). Ceea ce urmează este o schiţă a unor metode ce încurajează contactul-în-relaţie.

Investigare

 Investigarea începe cu presupuerea că terapeutul nu ştie nimic despre experienţa clientului şi de aceea trebuie să se străduiască incontinuu să înţeleagă înţelesul subiectiv al comportamentului clientului şi procesul intrapsihic. Procesul de investigare cere terapeutului să fie deschis descoperirii perspectivei clientului în timp ce clientul descoperă simultan sensul sinelui lui sau al ei cu fiecare declaraţie de impulsionare a conştienţei  sau întrebare ale terapeutului. Prin explorarea respectuoasă a experienţei fenomenologice a clientului, acesta din urmă devine din ce în ce mai conştient de nevoile relaţionale curente şi arhaice, de sentimente şi comportament. Afectul, gândurile, fantezia, credinţele de script, mişcările trupului sau tensiunile, speranţele şi amintirile care au fost ţinute la adăpost de conştienţă prin lipsă de dialog sau prin reprimare pot fi conştientizate. Cu o conştienţă sporită şi neactivarea apărărilor interne, nevoile şi simţămintele ce ar fi putut fi fixate şi lăsate nerezolvate din cauza unor experienţe trecute sunt integrate într-un sine mai plin de contact.

Trebuie subliniat că procesul  de investigare este tot atât de important, dacă nu chiar mai mult decât conţinutul. Investigaţia terapeutului trebuie să intre în empatie cu experienţa subiectivă a clientului pentru a fi eficace în descoperirea şi dezvăluirea fenomenelor interne şi în scoaterea la iveală a intreruprilor interne şi externe cu contactul.

Acest tip de investigare impune un interes veritabil pentru experienţele subiective ale clientului şi contruirea înţelesului. Se procedează prin întrebări despre ceea ce simte clientul, cum el sau ea îi simte pe alţii (inclusiv psihoterapeutul) şi pe sine, şi ce înţelesuri şi concluzii sunt trase. Prin întrebări precise, ştim din experienţa noastră că clienţii vor dezvălui fantezii anterior reprimate şi dinamici intrapsihice din afara conştienţei. Aceasta asigură atât clientului cât şi terapeutului o înţelegere crescândă despre cine este clientul, ce experienţe  are el sau ea, şi când şi cum el sau ea intrerupe contactul.

Investigaţia terapeutică despre temerile, anticipările şi aşteptările clientului devăluie transferarea experienţelor istorice, a apărărilor arhaice şi a distrugerilor relaţionale trecute în viaţa prezentă, inclusiv relaţia de terapie. Transferul în cadrul perspectivei integrative poate fi văzută ca:

1. mijlocul prin care clientul poate descrie trecutul său, nevoile de dezvoltare care au fost zădărnicite, şi apărările care au fost create pentru a le compensa;

2. rezistenţa la amintire şi, paradoxal, o reproducere inconştientă a   experienţelor din copilărie (relaţia repetată);

3. exprimarea unui conflict intrapsihic şi dorinţa de a realiza satisfacerea   nevoilor relaţionale şi a intimităţii în relaţii (relaţia trebuincioasă terapeutic); sau

4. exprimarea străduinţei psihologice universale de a organiza experienţa şi a crea înţelesul.

Această vedere integrativă a tansferului oferă baza pentru o onorare continuă a comunicării inerente în transferarea relaţiei repetate şi a celei necesare (Stern, 1994), precum şi recunoaşterea faptului şi respectarea lui că tranzacţiile nu pot fi ne-transferenţiale şi s-ar putea să nu aibă de a face decât cu relaţia aici-şi-acum între terapeut şi client (Erskine, 1991c).

Investigarea poate include o explorare a conflictelor intrapsihice şi a reconstituirii inconştiente  a experienţelor din copilărie cu întrebări istorice despre când s-a întâmplat experienţa şi natura relaţiilor semnificative în viaţa persoanei. Prin investigare explorăm credinţele script ale clientului şi comportamentele, fanteziile asociate cu ele, şi experienţele  întăritoare (Erskine şi Zalcman, 1979). În conformitate cu bunăstarea clientului, integrăm experimente de terapie Gestalt, contracte de schimbare comportamentală, psihoterapie a trupului, psihoterapie intensivă a stării sinelui Părintelui, sau regresie de dezvol;tare (Erskine şi Moursund, 1988). Prin combinarea acestor tehnici pentru sporirea conştiinţei de sine şi prin investigare respectuoasă, experienţele care în trecut erau excluse în mod necesar din conştienţă pot fi din nou reamintite în contextul unei relaţii terapeutice  implicate. Cu amintiri, fantezii sau vise ce devin conştiente, investigaţia terapeutului se poate reîntoarce la experienţa fenomenologică a clientuui sau să purceadă la strategiile clientului de a face faţă, adică, la o investigare a intreruperilor interne şi externe ale contactului.

Când explorăm procesele defensive apelăm la intreruperile externe, observabile faţă de contact drept reprezentative pentru întreruperile interne faţă de contact. Înteruperile defensive arhaic fixate faţă de contact – de pildă, introjecţiii şi credinţe de script – stânjenesc satisfacerea nevoilor relaţionale de azi şi apar în relaţia terapeutică.

A fi vulnerabil înseamnă să fii deosebit de conştient de nevoile relaţionale şi să fii deschis, fără apărare, la reacţia celuilalt faţă de aceste nevoi. Investigarea vulnerabilităţilor atât în afară cât şi înlăuntrul relaţiei terapeutice scoate la iveală nevoile relaţionale şi efectele înlăuntrul clientului determinate atât de satisfacerea cât şi de nesatisfacerea acelor nevoi. Punctul central al dialogului terapeutic poate fi acţionat atunci în mod repetat către nivele defensive ale experienţei sau către nivele fenomenologice, transferenţiale. Procesul de investigare nu este linear ci se mişcă în concordanţă cu conştienţa internă tot mai mare a clientului şi cu conştienţa sinelui-în-relaţie.

Scopul investigării terapeutice este acela ca clientul şi terapeutul să descopere şi să distingă împreună funcţiunile proceselor intrapsihice şi dinamica defensivă. Fiecare dinamică defensivă are funcţii unice de identitate, stabilitate, continuitate şi integritate ce necesită o accentuare specifică în psihoterapie. Teza noastră este că acordarea şi implicarea permit clientuluui să transfere efectiv aceste funcţii intrapihice către relaţia cu terapeutul.  În ceea ce urmează ne vo referi la clasificările expuse în Figura I.

Este esenţial ca terapeutul să înţeleagă nevoia unică a fiecărui client de a avea o altă persoană stabilizatoare, confirmatoare şi reparatorie care să preia unele din funcţiile de relaţie pe care clientul încearcă să le administreze singur. O terapie de relaţie orientată pe contact cere ca terapeutul să fie deprins  cu  aceste nevoi de rela’ionare şi să fie implicat prin validarea empatică a simţămintelor şi nevoilor şi să ofere siguranţă şi sprijin.

O cercetare plină de contact despre experienţa fenomenologică a unui client sporeşte sensul sinelui al clientului prin facilitarea conştienţei clientului a existenţei  simţămintelor, fanteziilor, senzaţiilor interne ca şi a proceselor de gândire precum şi a existenţei intreruperilor de contact. O cercetare răbdătoare, neumilioare a dinamicii transferenţiale a clientului scoate la iveală semnificaţia  intreruperilor interne şi externe faţă de contact, modul în care persoana organizează experienţa şi semnificaţia relaţiei, necesare terapeutic şi repetate. Relaţia necesară este chemarea clientului pentru o implicare reciprocă de către un altul esenţial care poate răspunde la nevoile relaţionale. O cercetare plină de respect despre procesul de apărare al clientului – mijloacele lui sau ale ei de adaptare – dezvăluie integritatea clientului şi stilul unic de rezolvare a dezmembrării relaţiei. Acest nivel al cercetării  îi aduce la cunoştinţă clientului alte căi de adaptare la distrugerile relaţionale şi noi posibiltăţi de rezolvare a conflictelor interpersonale. O cercetare sensibilă despre vulnerabilităţile clientului  şi despre  combinaţia unică a lui sau a ei a nevoilor relaţionale sporeşte valoarea sinelui  a clientului (vezi Figura 1). În prezenţa unui terapeut deprins, implicat şi conştient de sine care poate răspunde acelor nevoi relaţionale, clientul simte un sens mai puternic, mai clar al sinelui şi al sinelui-în-relaţie. Bunăstarea psihologică sporeşte prin contact deplin interpersonal şi intrapsihic.

Acordarea     

Acordarea este un proces din două părţi: începe cu empatia – adică, a fi sensibil la şi a te identifica cu senzaţiile, nevoile sau simţămintele celeilalte persoane – şi comunicarea acestei sensibilităţi celeilalte persoane. Mai mult decât o simplă înţelegere sau introspecţie indirectă, acordarea este o simţire kinestetică şi emoţională a celuilalt – cunoscându-i ritmul, afectul şi experienţa lui sau a ei şi trăind, metaforic vorbind în pielea lui au a ei, mergând astfel dincolo de empatie pentru a oferi un afect reciproc şi/sau un răspuns răsunător.

Acordarea este mai mult decât empatia: este un proces de comuniune şi de unitate a contactului interpersonal. Acordarea efectivă pretinde de asemenea ca terapeutul să rămână simultan conştient de graniţele dintre client şi terapeut precum şi de procesele interne ale lui sau ale ei. Acordarea este facilitată de capacitatea terapeutului de a anticipa sau observa efectele comportamentului lui sau sau al ei asupra clientului şi să îndepărteze de propria sa (a lui sau a ei) experienţă pentru a se centra extensiv asupra procesului clientului. 

METODE DE PSIHOTERAPIE

CONTACT-ÎN-RELAŢIE

                           FENOMENOLOGIC   EXISTENŢĂ  RECUNOAŞTERE

                           TRANDFERENŢIAL SEMNIFICAŢIE  VALIDARE

                          STIL DE ADAPTARE  HOTĂRÂRE   NORMALIZARE

                         VULNERABILITATE  VALOAREA SINELUI PREZENŢĂ

RITMIC

AFECTIV

DEZVOLTARE

NEVOI RELAŢIONALE

                                                   CERCETARE IMPLICARE  ACORDARE

Figura 1

Metode ale unei psihoterapii integrative

Comunuicarea punerii de acord validează nevoile şi simţurile clientului şi pune bazele reparării eşecurilor din relaţiile precedente. Punerea de acord este comunicată nu doar prin ceea ce spune terapeutul, dar şi prin mişcările faciale sau ale trupului care semnalează clientului că afectul şi nevoile sale sunt percepute, sunt semnificative şi au un impact asupra terapeutului.

Punerea de acord este adesea trăită de client în timp ce terapeutul se mişcă cu blândeţe  printre apărările care au împiedicat conştientizarea eşecurilor de relaţionare şi nevoile şi simţămintele asociate. Punerea de acord facilitează contactul cu părţi demult uitate ale stărilor sinelui Copilului. Peste timp aceasta rezultă într-o micşorare a intreruperilor interne cu contactul şi o dizovare corespunzătoare a apărările externe. Nevoile şi simţămintele pot fi din ce în ce mai mult exprimate prin alinare şi asigurarea că vor primi un răspuns empatic şi afectuos. Frecvent, procesul punerii de acord asigură un simţ de siguranţă şi stabilitate care îi permite clientului  să înceapă să-şi reamintească şi să suporte regresiunea în experienţele din copilărie ce pot aduce o conştienţă mai deplină a durerii traumelor trecute, eşecurilor trecute  în relaţie(ii), şi pierderea aspectelor sinelui. Procesul de punere de acord poate fi categorisit potrivit rezonanţei şi reciprocităţii cerute pentru contact-în-relaţie. Punerea de acord poate fi faţă de ritm, nivel de dezvoltare, natura afectului sau nevoia relaţională.    

Punerea de acord ritmică înseamnă o imprimare a ritmului cercetării terapeutice şi implicaarea într-un tempo şi  cadenţă care înlesneşte cel mai bine procesarea de către client a informaţiilor externe şi a senzaţiilor, simţămintelor şi gândurilor interne. Din experienţa noastră ştim că procesarea mentală a afectului are loc adesea la o viteză diferită de procesarea cognitivă. În prezenţa unui afect intens, folosirea percepţiei sau a cuoaşterii poate fi mai lentă decât atunci când afectul nu este intens. De pildă, componenţii afectivi compuşi de ruşine fac adesea ca procesarea informaţiilor şi organizarea comportamentului să aibă loc la o viteză mai mică. Ruşinea este un proces complex ce implică nerecunoaşterea şi retroflexia furiei, supărarea de a nu fi axcceptat aşa cum eşti, teama de respingere din cauza a ceea ce eşti, şi confluenţa şi acceptarea umilinţei provocate de întreruprerea relaţiei (Erskine, 1994). Reacţiile afective, perceptuale, cognitive, de comportament şi fiziologice au loc în ritmuri diferite decât dacă ar avea loc în absenţa ruşinii.

Unii clienţi sunt rapid conştienţi de senzaţiile viscerale şi kinestetice în timp ce alţii le procesează lent. Intreruperile interne de contact sau oricare din apărările psihologice complexe precum desensibilizaarea, tăgăduirea, negarea sau disocierea subminează ritmul firesc al procesării senzaţiilor fizice, a afectelor, percepţiilor şi gândurilor.

Punerea de acord afectivă  se referă la o persoană ce simte afectul celeilalte şi răspubnde cu un afect reciproc. Începe cu evaluarea afectului celeilalte persoane ca formă extrem de importantă de comunicare umană, fiind dornică să fie stârnită afectiv de cealaltă persoană şi răspunzând cu un afect răsunător.

„Afectul este prin naura lui tranzacţional-relaţional, cerând un afect corespunzător prin rezonanţă“ (Erskine, 1994, p. 99). Rezonanţa afectului unei persoane oferă un contact afectiv esenţial în relaţiile umane. În mod simbolic, o punere de acord afectivă poate fi descrisă ca yin-ul unei persoae faţă de yang-ul celeilalte, care împreună formează o unitate. Punerea de acord afectivă este rezonanţa cu afectul celeilalte care asigură un contact interpersonal neverbal – o unitate în relaţie.

Când un client se simte trist, afectul reciproc al terapeutului de compasiune şi actele lui sau ale ei de compasiune completează contactul interpersonal. Din punct de vedere relaţional, mânia pretinde afecte reciproce legate de atenţie, seriozitate şi responsabilitate, cu acte posibile de corectare. Clientul care se teme cere ca terapeutul să răspundă cu afect şi acţiune ce transmit securitate şi protecţie. Atunci când clienţii exprimă bucurie răspunsul din partea terapeutului care completează unitatea în contact este afectul reciproc de vitalitate şi expresie a plăcerii.

Punerea de acord afectivă implică comunicare neverbală din partea terapeutului care confirmă, validează şi normalizează afectul clientului. Prezenţa afectivă a terapeutului comunică faptul că afectul are o funcţie importantă în relaţie şi prin aceasta apreciază clientul – o comunicare de consideraţie pozitivă necondiţionată sau „Eşti în regulă cu mine“.

Punerea de acord de dezvoltare. Punerea de acord cu nivelul de dezvoltare  al funcţionării psihologice  şi al organizării experienţelor clientului este esenţială într-o psihoterapie orientată spre contact, centrată pe relaţie. Scopul centrării de dezvoltare este acela de a răspunde clientului la un nivel de vârstă la care a existat o lipsă de contact-în-relaţie, când apar fixaţii în sistemul de reprezentare al sinelui, ale altora, şi al calităţii vieţii. Credinţele de script şi apărările arhaice înrudite reprezintă încercări ale unei persoane mai tinere sî facă faţă situaţiilor de viaţă.

Pentru a se pune de acord cu nevoile de dezvoltare ale clientului, terapeutul  ascultă cu o „a treia ureche“ şi urmăreşte cu un „al treilea ochi“ cuvintele şi comportamentele clientului în acel moment pentru a-şi da seama care poate fi comunicarea cu un copil. Adesea, bazat pe vârsta la care a avut loc o anumită traumă sau când o decizie de script sau reacţie de supravieţuire au avut loc, terapeutul începe să dezvolte o sensibilitate faţă de stările sinelui Copilului când acestea se manifestă inconştient în tranzacţiile curente. Având un sens al acestui copil şi al nevoilor lui, provocările lui de dezvoltare, modurile de gândire şi de organizare, vulnerabilităţi unice şi nevoile de relaţionare, terapeutul este ghidat în modul în care el sau ea poate să cerceteze, interpreteze sau să interacţioneze cu clientul.

Ca exemplu, drept răspuns unui client care îşi exprima frustrarea din cauza neputinţei de a vorbi despre sentimentele ei, terapeutul a comentat că prin învăţarea folosirii limbii copilul are parte de două experienţe diferite. Pe de o parte, cuvintele permit o comunicare şi înţelegere sporite, ceea ce este mulţumitor şi cultivă apropierea. Pe de altă parte, dat fiind că un copil simte că vorbele nu transmit mulţumitor simţăminte sau exeperienţe apare un sentimeent de separare şi uneori de sigurătate (Stern, 1985). Lacrimile din ochii clientului transmit că terapeutul a înţeles frustrarea ei în dezvoltare sau cel puţin un aspect semnificativ al dificultăţii de o viaţa întâmpinate în relaţii – acea experienţă nerostită de singurătate.

Punerea de acord cu nivelul de dezvoltare este cea mai uşoară atunci când clientul intră într-o stare de regresie sau este capabil să descrie experienţele lui sau ale ei în materie de starea sinelui Copilului. O experienţă mai subtilă şi uneori mai puternică are loc atunci când terapeutul este acordat la nevoile de dezvoltare ale clientului, la nivelul de dezvoltare şi la experienţele din copilărie în timp ce clientul este absolut inconştient de ele. De pildă, cu un client care  crescut încercând să-şi mulţumească părinţii despărţiţi şi care a folosit înfrânarea obligatorie pentru a înlătura anxietatea, părea important să nu facă o problemă din întârzierea sa permanentă până când nu a fost capabil să identifice şi să îşi exprime mânia pe părinţi. Către sfârşitul terapiei, a vorbit despre cât de important pentru el era ca terapeutul să nu fie niciodată confruntat cu întârzierea lui, făcând din terapie un loc de siguranţă în care putea să fie liber de obligaţiile lui.

Fiind pus în acord cu nivelul arhaic al unei funcţionări a unei persoane şi plasându-l în contextul relaţiei de terapie, terapeutul face posibil ca modurile fixe de a fi şi de a relaţiona să fie integrate într-un tot mai dinamic.

Nevoi relaţionale. Procesul de punere de acord include de asemenea răspunsul la nevoile relaţionale pe măsură ce apar in relaţia terapeutică. Neoile relaţionale sunt nevoi unice pentru contactul interpersonal (Erskine, 1995). Ele nu sunt nevoi de bază de viaţă – precum, mâncarea, aerul şi temperatura adecvată – ci elemente esenţiale care ridică calitatea vieţii şi un sens al interelaţiei personale. Nevoile relaţionale sunt părţi componente ale dorinţei umane universale de relaţie intimă. Cu toate că s-ar putea să fie un număr mare de nevoi relaţionle, cele opt pe care le descriem în acest articol reprezintă acele nevoi pe care clienţii noştri le descriu cel mai adesea când se referă la relaţii semnificative. Unele dintre aceste nevoi relaţionale sunt descrise în literatura de psihoterapie ca nevoi fixate din frageda copilărie, indicatori ai psihopatologiei sau de transfer problematic (Bach, 1985; Basch, 1988; Kohut, 1971, 1977; Wolf, 1988), în timp ce perspectiva integrativă a luiClark (1991) asupra tranzacţiilor empatice conciliază conceptele de transmitere şi nevoi relaţionale.

Nevoile relaţionale sunt nu doar nevoi ale copilăriei sau nevoi ce apar într-o ierarhie de dezvoltare; ele sunt componente ale relaţiei care sunt prezente în fiecare zi din viaţa noastră. Fiecare din cele opt nevoi relaţionale pot deveni simbolice sau conştiente precum un dor sau o dorinţă în timp ce celelate şapte rămân în afara conştienţei sau ca fundal. Un răspuns satifăcător dat de o altă persoană unei nevoi relaţionale a unui individ permite apariţia nevoii stringente de a se retrage la pămând şi altă nevoie relaţională să devină simbolică precum un nou interes sau o nouă dorinţă.

Adesea în absenţa satisfacerii nevoii, un individ devine mai conştient de prezenţa nevoilor relaţionale. Când nevoile relaţionale nu sunt satisfăcute nevoia devine mai intensă şi este trăită fenomenologic ca un dor, gol, o singurătate sâcâitoare, sau o nevoie urgentă însoţită adeseori de nervozitate. Absenţa continuă a satisfacerii nevoilor relaţionale se poate manifesta ca frustrare, agresiune, sau mânie. Când întreruperile în relaţie se prelungesc, lipsa satifacerii nevoii este manifestată ca pierdere de energie sau de speranţă şi apare în credinţele de script drept „„Nu e nimeni lângă mine“ sau „Ce folos?“ Aceste credinţe de script sunt o apărare congnitivă împotriva conştienţei nevoilor şi a sentimentelor ce apar atunci când nevoile nu primesc răspuns satifăcător de la o altă persoană (Erskine, 1980).

Satisfacerea nevoilor relaţionale pretinde prezenţa plină de contact a altuia care este sensibil şi acordat la nevoile relaţionale şi care oferă de asemenea un răspuns reciproc pentru fiecare nevoie. Cele opt nevoi relaţionale principale de care ţinem seama sunt nevoile de:

1. Securitate: experienţa viscerală de a ne fi protejate vulnabilităţile noastre fizice şi emoţionale. Aceasta implică experienţa că varietatea noastră de nevoi şi sentimente este firească. Securitatea este  un sens al simultaneităţii vulnerabilităţii noastre în armonie unul cu altul. Include absenţa unui şoc sau pericol real sau anticipat.

Punerea de acord implică conştienţa empatică a nevoii celuilalt de securitate în cadrul relaţiei plus un răspuns reciproc la acea nevoie. Răspunsul necesar este asigurarea unei securităţi fizice şi afective în care vulnerabilitatea individului este onorată şi păstrată. Ea comunică, adesea neverbal, „Nevoile şi sentimentele tale sunt fireşti şi acceptabile pentru mine.“ Punerea de acord terapeutică faţă de nevoia relaţională de securitate este descrisă de clienţi ca „o acceptare totală şi protecţie“, o comunicare  a „considerării poziticve necondiţionate“ sau „Sunt în regulă în această relaţie“. Punerea de acord cu nevoia de securitate implică necesitatea ca terapeutul să fie sensibil la importanţa acestei nevoi şi să se comporte (el sau ea) atât emoţional cât şi comportamental într-un mod care oferă securitate în relaţie.

2. Validare, afirmare şi semnificaţie în cadrul relaţiei: nevoia de a beneficia ca cealaltă persoană să valideze semnificaţia şi funcţia proceselor noastre intrapsihice de afect, fantezie şi construcţie a sensului şi de a valida că emoţiile noastre sunt o comunicare semnificativă intrapsihică şi interpersonală. Include nevoia de a avea toate nevoile noastre relaţionale afirmate şi acceptate ca fireşti. Reciprocitatea afectivă a terapeutului faţă de sentimentele clientuluui validează afectul clientului şi oferă afirmarea şi normalizarea nevoilor relaţionale ale clientului.

3. Acceptarea de către o altă persoană stabilă, demnă de încredere şi protectoare: Nevoia de a trata cu respect şi de a se bizui pe părinţi, pe cei în vârstă, profesori şi mentori. Nevoia relaţională de acceptare de către altă persoană consecventă, de încredere şi de nădejde reprezintă căutarea de protecţie şi călăuzire şi se poate manifesta ca o idealizare a celuilalt. În psihoterapie o astfel de idealizare este şi căutarea de protecţie împotriva efectului intrapsihic a stării Părintelui supraveghetor, umilitor asupra vulnerabilităţii stărilor sinelui Copilului. Poate fi şi căutarea protecţiei împotriva propriei escalări a afectului sau exagerarea fanteziilor.

Terapeutul protejează şi facilitează integrarea afectului oferind o oportunitate de a exprima, înfrâna şi/sau a înţelege funcţia unei astfel de dinamici. Măsura în care un individ priveşte pe cineva şi speră că el sau ea este de nădejde, consecvent şi vrednic de crezare este direct proporţională cu căutarea unei protecţii intrapsihice, expresii sigure, stăpânire de sine sau discernământ benefic. Idealizarea cuiva sau dependenţa de acesta nu este neapărat patologică aşa cum este sugerată în termenul psihologic popular, „co-dependent“, sau când este interpretat greşit drept „tranfer idealizator“ (Kohut, 1977), sau ca jocul lui Berne „Grozav, sunteţi mununat, profesore!“ (1964). Când ne referim la exprimarea de către unii clienţi a acestei nevoi de a fi acceptat sau protejat ca „Victimă ce caută un Salvator“, depreciem potenţial sau chiar patologizăm o nevoie esenţial umană de relaţionare care oferă un sens de stabilitate, siguranţă şi încredere.

În psihoterapie, punerea de acord implică recunoaşterea de către terapeut, adesea nerostită, a importanţei şi necesităţii idealizării ca o cerinţă inconştientă de protecie intrapsihică. O astfel de implicare terapeutică include atât sensul clientului a interesului psihoterapeutului în bunăstarea clientului cât şi folosirea sensului de sine integrat al terapeutului drept cea mnai eficientă unealtă terapeutică (Erskine, 1982a). Această nevoie relaţională ce urmează să fie acceptată de o altă persoană stabilă, de nădejde şi protectoare oferă clientului un motiv centrat pe client să conducă vieţile noastre şi practicile psihoterapiei din punct de vedere etic şi moral.

4. Confirmarea propriei experienţe:  Nevoia de a avea confirmată experienţa se manifestă prin dorinţa de a fi în prezenţa cuiva asemănător, care înţelege pentru că el sau ea a avut o experienţă asemănătoare şi a cărui experienţă împărtăşită are darul de a confirma. Punerea de acord  este asigurată de terapeut care evaluează nevoia de confirmare dezvăluind cu grijă experienţe personale selecţionate – împărtăşind cu atenţie (adică, centrat pe client) vulnerabilităţile sau sentimente şi fantezii similare – şi fiind prezent personal şi plin de viaţă.

De pildă, afirmarea experienţei clientului poate include asocierea sau evaluarea fanteziilor clientului. Decât să definească spunerea de poveşti interne ca „simple fantezii“, este esenţial să angajeze clientul în exprinmarea nevoilor, speranţelor, conflictelor relaţionale, şi strategiile de apărare ce pot constitui miezul fanteziilor. Punerea de acord cu nevoia de afirmare a experienţei poate fi realizată de către terapeut care să accepte tot ceea ce spune clientul, chiar atunci când fantezia şi realitatea sunt întreţesute, ca şi cum povestirea unui vis dezvăluie procesul intrapsihic. Imaginile fanteziste sau simbolurile au funcţii semnificative intrapsihice şi interpersonale ce pot include stabilitate, continuitate, identitate şi predictabilitate. Când funcţia fanteziei este acceptată, apreciată şi evaluată, persoana se simte afirmată în experienţa lui sau a ei. 

Clientul care are nevoie de confirmarea experienţei personale necesită un răspuns reciproc diferit de cel al clientului care are nevoie de validarea afectului sau care are nevoie să fie acceptat de o altă persoană de nădejde şi protectoare. În niciuna dintre ultimele două nevoi relaţionale împărtăşirea experienţei personale sau crearea unei atmosfere de reciprocitate nu este un răspuns de acord cu nevoile clientuui.

5. Autodefinirea: nevoia relaţională de a şti şi exprima unicitatea proprie şi de a primi recunoaşterea şi acceptarea de către celălalt. Autodefinirea este comunicarea identităţii autoalese prin exprimarea preferinţelor, intereselor şi ideilor fără umilire sau respingere.

În absenţa satifacerii recunoaşterii şi acceptării, exprimarea autodefinirii poate lua forme  inconştiente antagoniste precum persoana care îşi începe propoziţiunile cu „Nu…“, chiar atunci când este de acord sau care se angajează permanent în dispute sau competiţie. Oamenii se întrec adesea pentru a se defini ca persoane diferite de altele pentru a menţine un sens al propriei lor integrităţi. Cu cât oamenii sunt mai asemănători cu atât mai mare este presiunea pentru o competiţie autodefinitorie.

Acordarea terapeutică are loc în sprijinul consecvent al terapeutului pentru exprimarea de căre client a identităţii sale şi normalizarea de către el sau ea a nevoii de autodefinire. Aceasta cere din partea terapeutului prezenţa consistentă, contact deplin şi respect chiar atunci când este confruntat cu un dezacord.

6. Nevoia de a avea un impact asupra celeilalte persoane: Impactul se referă la a avea o influenţă care îl afectează pe celălalt intr-un mod dorit. Simţul de competenţă  al unui individ într-o relaţie porneşte de la influenţă şi eficienţă – atragerea atenţiei şi interesului celuilalt, influenţarea a ceea ce poate fi interesant pentru cealaltă persoană, şi efectuarea unei schimbări a afectului sau comportamentului la celălalt.

Acordarea la nevoia clientului de a avea un impact are loc atunci când psihoterapeutul îşi permite să fie influenţat emoţional de către client şi să răspundă cu compasiune atunci când clientul este trist, să-l ia în serios pe client atunci când acesta din urmă este mânios, şi să fie emoţionat când clientul este bucuros. Acordarea poate include solicitarea criticii clientului împotriva comportamentului terapeutului şi efectuarea schimbărilor necesare astfel încât clientul să aibă sentimentul impactului în cadrul relaţiei terapeutice.  

7. Nevoia de a ceda celuilalt iniţiativa: Iniţierea se referă la stimulentul pentru a intra într-un contact interpersonal cu altă persoană. Înseamnă efortul de a ajunge la celălalt într-un mod care recunoaşte şi validează importanţa lui sau a ei în relaţie.

Psihoterapeutul poate fi supus unui contratransfer indus de teorie când el sau ea aplică universal conceptele metodologice  de nerecompensare, salvare sau autoresponsabilitate. În timp ce aşteaptă ca acel client să iniţieze, psihoterapeutul s-ar puea să nu răspundă pentru faptul  că vreun comportament ce apare pasiv poate de fapt să fie o expresie a nevoii relaţionale  de a-l avea pe celălalt ca iniţiator.

Pentru a răspunde la nevoia clientului s-ar putea să fie necesar ca terapeutul să iniţieze un dialog, să se ridice de pe scaun şi să se aşeze lângă client, sau să dea un telefon clientului între şedinţe. Dorinţa terapeutului de a iniţia contact interpersonal sau să-şi asume responsabilitatea pentru partea mai importantă a muncii terapeutice normalizează nevoia relaţională a clientului de a avea pe altcineva care vrea să aibă contact cu el sau cu ea.

8. Nevoia de a exprima dragoste: Dragostea se exprimă adesea prin gratitudine tăcută, mulţumiri, acordare de afecţiune, sau prin a face ceva pentru celaltă persoană. Importanţa nevoii relaţionale de a da dragoste – fie că este de la copii la părinţi, frate sau soră, sau profesor, sau client către terapeut – este adesea omisă în practica psihoterapiei. Când exprimarea dragostei este obstrucţionată. exprimarea sinelui-în-relaţie este dată peste cap. Prea adesea, psihoterapeuţii au tratat exprimarea de către clienţi a afecţiunii ca  manipulare, transfer sau încălcare a graniţelor terapeuticii neutre.

Acei clienţi pentru care absenţa satisfacerii nevoilor relaţionale este cumulativă cer o acordare şi implicare valabilă şi demnă de crezare şi o implicare a psihoterapeutului care recunoaşte, validează şi normalizează nevoile relaţionale a afectelor asociate. Prin prezenţa susţinută, plină de contact, trauma cumulativă (Khan, 1963) a lipsei de satisfacerea nevoii poate fi abordată şi nevoile pot găsi răspuns în cadrul relaţiei terapeutice.

Implicare 

Implicarea terapeutică ce include recunoaştere, validare, normalizare şi prezenţă micşorează procesele defensive interne. Recunoaşterea de către terapeut a clientului începe cu o acordare cu afectul, nevoile relaţionale, ritmul şi nivelul de dezvoltare al funcţionării ale clientului. Prin sensibilitate faţă de nevoile relaţionale sau expresie fiziologică a emoţiilor, terapeutul poate călăuzi clientul să devină conştient de şi să-şi exprime nevoile şi sentimentele sau să recunoască că sentimentele sau senzaţiile fizice pot face parte din memorie – singurul mod de reamintire ce poate fi la îndemână. În multe cazuri de eşec în relaţie, nevoile relaţionale ale persoanei sau sentimentele nu au fost recunoscute, şi s-ar putea să fie necesar în psihoterapie să fie ajutată persoana să dobândească vocabularul şi să înveţe să exprime vocal acele sentimente şi nevoi. Recunoaşterea senzaţiilor fizice, nevoile relaţionale şi afectul ajută clientul să revendice propria lui sau a ei experienţă fenomenologică. Aceasta include un altul receptiv care ştie şi comunică despre existenţa unor mişcări neverbale, tensiuni ale muşchilor, afect sau chiar fantezie.

Ocazional, alese selectiv, confruntări interesate sunt şi ele o parte din recunoaştere. Confruntarea este o declaraţie sau întrebare folosită de terapeut pentru a aduce în conştienţa clientului o discrepanţă între percepţiile şi comportamentele lui sau ale ei sau între credinţele de script şi evenimentele efective (Erskine, 1982b, 1991b). Ţelul confruntării înseamnă atât pentru client cât şi pentru terapeut să recunoască existenţa şi apoi semnificaţia comportamentelor, intreruperilor de contact, sau de credinţe de script. Folosul confruntării este asociat cu descoperirea de către client a funcţiei psihologice (de pildă, stabilitate, continuitate, identitate, şi/sau predictabilitate) a comportamentului sau reacţia defensivă şi validarea de către terapeut a semnificaţiei arhaice. Confruntările sunt eficiente doar dacă sunt realizate cu respect şi fără umilire astfel încât clientul  să simtă că bunăstarea lui sau a ei a fost sporită.

Au fost poate vremuri în viaţa clientului când sentimentle sau nevoile relaţionale au fost recunoscute dar nu validate. Validarea comunică clientului că afectul, apărările, senzaţiile fizice sau modelele de comportament ale lui sau ale ei sunt asociate cu ceva semnficativ din experienţa lui sau a ei. Validarea face o legătură între cauză şi efect; ea valorizează idiosincraziile individului şi modul de a fi în relaţie. Diminuează posibilitatea clientului să tăgăduiască sau să nege semnificaţia afectului, senzaţiile fizice, memoria sau visurile. Şi sprijină clientul în evaluarea experienţei sale fenomenologice şi în comunicarea transferenţială a relaţiei necesare, sporind astfel părerea bună despre sine.

Scopul normalizării este schimbarea modului în care clienţii sau alţii categorisesc sau definesc experienţa lor internă, sau încercările lor de comportament de a se adapta de la o perspectivă patologică sau „ceva este în neregulă cu mine“ la o perspectivă ce respectă încercările arhaice de rezolvare a confictelor. Poate fi esenţial pentru terapeut să contracareze mesajele  societale sau parentale precum „Eşti prost dacă te temi“ cu „Oricine ar fi speriat în acea situaţie“. Multe priviri retrospective, fantezii bizare şi coşmare precum şi multă confuzie, panică şi apărare sunt fenomene normale de a face faţă unor situaţii nenormale. Este absolut necesar ca terapeutul să comunice că experienţa clientului este o reacţie defensivă normală – o reacţie pe care mulţi oameni ar avea-o dacă se întâlneau cu astfel de experienţe de viaţă.

Prezenţa este asigurată prin răspunsurile susţinute, puse de acord cu expresiile verbale şi neverbale ale clientului. Are loc atunci când comportamentul şi comunicarea psihoterapeutului respectă întotdeauna  şi sporeşte integritatea clientului. Prezenţa include receptivitatea psihoterapeutului faţă de afectul clienţilor  –  ce trebuie să aibă efecte asupra emoţiilor lor, să fie influenţate şi totuşi să rămână sensibile la impactul  emoţiilor lor şi să nu devină neliniştiţi, deprimaţi sau mânioşi. Prezenţa este o expresie a responsabilităţii, dependenţei şi încrederii psihoterapeutului. Prin prezenţa deplină a terapeutului,  este posibil potenţialul transformator al unei psihoterapii orientate spre relaţie. Prezenţa descrie modul în care terapeutul asigură o conexiune interperosnală sigură. Mai mult decât simpla comunicare verbală, prezenţa este o comuniune între client şi terapeut.

Prezenţa este sporită atunci când terapeutul se descentrează de propriile sale nevoi, sentimente, fantezii sau speranţe şi se centrează în schimb asupra procesului clientului. Prezenţa include de asemenea opusul descentrării, adică

înseamnă a fi total în contact cu propriile procese şi reacţii interne ale lui sau ale ei. Istoria terapeutului, nevoile relaţionale, sensibilităţile, teoriile, experienţa profesională, psihoterapia proprie, şi descifrarea intereselor toate modelează reacţii unice ale clientlui. Prezenţa include atât adăugarea bogăţiei de experienţe ale terapeutului la relaţia terapeutică, cât şi descentrarea de pe sinele terapeutului şi centrarea pe procesul clientului.

Prezenţa include de asemenea ideea de a-şi permite să fie manipulat şi modelat de client într-un mod ce oferă clientului auto-exprimarea. Ca psihoterapeuţi cu care avem de a face şi devenim în mod real lutul ce este modelat şi prinde formă pentru a se potrivi exprimării de către client a lumii sale intrapsihice, asigurăm crearea unui nou sens al sinelui şi a sinelui-în-relaţie (Winnicoty, 1965).

Implicarea terapeutului prin tranzacţiile ce recunosc, validează şi normalizează experienţa fenomenologică a clientului, sistemul de organizare şi integritatea este antidotul pentru toxicitatea neglijării existenţei, semnificaţiei sau responsabilităţii pentru rezolvarea dezmembrărilor contactului-în-relaţie. Prezenţa de încredere, acordată a terapeutului contracarează părea bună despre sine a clientului (Erskine, 1994).

Juxtapunere       

Psihoterapeutul care este implicat şi simţitor la relaţia terapeutic necesară poate stimula o reacţie a clientului la juxtapunerea dintre contactul armonizat oferit de terapeut şi amintirile emoţionale ale unor nearmonizări anterioare (Erskine, 1991a, 1993). Juxtapunerea  se află în contrastul dintre ceea ce este asigurat de psihoterapie, precum puterea de reacţie reciprocă, acordată a relaţiei terapeutice, şi ceea ce  a fost necesar, dorit şi neexperimentat anterior. Reprezintă o provocare  la sistemul de script al clientului şi homeostaza psihologică (Bary şi Hufford, 1990). Juxtapunerea stimulează amintirile emoţionale pe care clientul ar putea atunci să încerce să le scoată din conştienţă. Adesea, juxtapunerea se manifestă prin respingerea terapeutului după un conflict, găsindu-i o vină terapeutului pentru  că s-a centrat asupra „nevoii excesive de atenţie“ a clientului sau pentru că a venit târziu sau a anulat şedinţa după o altă şedinţă în care clientul şi-a permis să depindă de reciprocitatea afectivă a terapeutului sau de reacţia pozitivă la nevoile relaţionale.

O astfel de reacţie la juxtapunere între implicarea a terapeutului şi amintirile emoţionale ale clientului indică faptul că terapeutul imprimă un ritm mai rapid al terapiei decât cel în care clientul poate să-şi integreze experienţa. În cazurile de abuz sexual şi fizic sau de traume cumulative din cauza unor neadaptări prelungite la afect şi nevoi relaţionale, reacţiile clientului faţă de juxtapunere pot indica şi că intensitatea implicării terapeutice este prea mare şi nu permite existenţa unui simţ de siguraţă. Reacţia faţă de juxtapunere  are loc atunci când adaptarea clientului sau sistemul său defensiv sunt relaxate şi funcţiile de autoapărare sunt transferate asupra relaţiei terapeutice mai repede decât o permite procesul homeostatic. Implicarea sensibilă a terapeutului este reglarea continuă a acordării ritmice şi afective, calitatea puterii de răspundere la nevoile relaţionale şi un respect pentru funcţia homeostatică a stilului de a face faţă şi integritatea clientului.

Rezumat

O psihoterapie relaţională orientată pe contact ce se centrează pe cercetare, punere de acord şi implicare răspunde  nevoilor clientului pentru o relaţie educativă emoţional care este reparatorie şi fortifiantă. Ţelul acestui fel de terapie este integrarea a experienţelor încărcate de afect şi stările fragmentate ale sinelui şi reorganizarea intrapsihică a credinţelor de script fixate ale clientului despre sine, alţii şi despre calitatea vieţii.

Contactul facilitează dizolvarea apărărilor şi integrarea a părţilor negate ale personalităţii. Prin contact, experienţele negate, inconştiente, nerezolavate sunt făcute parte a unui sine coeziv. În psihoterapia integrativă conceptul de contact este punctul central de la care derivă intervenţiile clinice. Transferul, regresia stării de sine, activarea  influenţei intrapsihice a introjecţiei şi prezenţa mecanismelor de apărare şi a credinţelor de script sunt toate înţelese ca indicatori a unor deficite de relaţie de contact anterioare. Contactul deplin intrapsihic  şi interpersonal devine posibil  atunci când clientul îşi dă seaama că terapeutul (1) rămâne acordat la ritmul, afectul şi nevoie clientului; (2) este sensibil la funcţionarea psihologică a clientului la vârste de dezvoltare relevante; (3) respectă fiecare înrerupere faţă de contact şi apărarea auto-protectoare, şi (4) este interesat să înţeleagă modul clientului de a  construi semnificaţia.

Cele patru dimensiuni ale funcţionării umane – afectivă, de comportament, cognitivă şi fiziologică – sunt o călăuză importantă în determinarea locului în care cineva este deschis sau nu faţă de contact şi ca atare faţă de sprijinul terapeutic. Un ţel major al psihoterapiei integrative este folosirea relaţiei terapeut-client – abilitatea de a crea un contact în present – ca trambulină pentru satisfacerea relaţiilor cu alţi oameni şi un sens împlinit al sinelui.

Un principiu călăuzitor al acestei psihoterapii interactive, orientate epe contact este respectul faţă de integritatea clientului. Prin respect, amabilitate, compasiune şi menţinerea contactului stanbilim o prezenţă personală şi permitem o relaţie interpersonală ce asigură afirmarea integrităţii clientului. Metodele care înlesnesc conflictul intrapsihic, facilitează cura de script, rezolvă transferul şi primovează integrarea  unui sine fragmentat sunt bzate pe credinţa că vindecarea are loc în primul rând prin contactul interpersonal al unei relaţii terapeutice. Cu integrarea sa, devine posibil pentru o persoană să înfrunte fiecare moment cu sponstaneitate şi flexibilitate în rezolvarea problemelor de viaţă şi în stabilirea unui raport cu oamenii.

REFERINŢE 

Bach, S. (1985). Narcissistic states and the therapeutic process. New York: Jason Aronson.

Bary, B. B., & Hufford, F. M. (1990). The six advantages to games and their use in treatment. Transactional Analysis Journal, 20, 214-220.

Basch, M. F. (1988). Understanding psychotherapy: The science behind the art. New York: Basic Books.

Bergman, S. J. (1991). Men’s psychological development: A relationship perspective. Lucrări în curs de apariţie (No. 48). Wellesley, MA: The Stone Center, Wellesley College.

Berne, E. (1961). Transactional analysis in psychotherapy: A systematic individual and social psychiatry. New York: Grove Press.

Berne, E. (1964). Games people play: The psychology of human relationships. New York: Grove Press.

Berne, E. (1972). What do you say after you say hello?: The psychology of human destiny. New York: Grove Press.

Bowlby, J. (1969). Attachment. Volume I of Attachment and loss. New York: Basic Books.

Bowlby, J. (1973). Separation: Anxiety and anger. Volume II of Attachment and loss. New York: Basic Books.

Bowlby, J. (1980). Loss: Sadness and depression. Volume III of Attachment and loss. New York: Basic Books.

Buber, M. (1958). I and thou (R. G. Smith, Trans.). New York: Scribner. (Lucrarea originală publicată în 1923)

Clark, B. D. (1991). Empathic transactions in the deconfusion of child ego states. Transactional Analysis Journal, 21, 92-98.

Erskine, R. G. (1975). The ABC’s of effective psychotherapy. Transactional Analysis Journal, 5, 163-165.

Erskine, R. G. (1980). Script cure: Behavioral, intrapsychic and physiological. Transactional Analysis Journal, 10, 102-106.

Erskine, R. G. (1982a). Supervision of psychotherapy: Models for professional development. Transactional Analysis Journal 12, 314-321.

Erskine, R. G. (1982b). Transactional analysis and family therapy. În A. M. Horne & M. M. Ohlsen and contributors, Family counseling and therapy (pp. 245-275). Itasca, IL: F. E. Peacock Publishers.

Erskine, R. G. (1987). A structural analysis of ego: Eric Berne’s contribution to the theory of psychotherapy. În Keynote speeches: Delivered at the EATA conference, July, 1986, Noordwikerhout, The Netherlands. Geneva, Switzerland: European Association for Transactional Analysis.

Erskine, R. G. (1988). Ego structure, intrapsychic function, and defense mechanisms: A commentary on Eric Berne’s original theoretical concepts. Transactional Analysis Journal, 18, 15-19.

Erskine, R. G. (1989). A relationship therapy: Developmental perspectives. În B. R. Loria (Ed.), Developmental theories and the clinical process: Conference proceedings of the Eastern Regional Transactional Analysis Conference (pp. 123-135). Madison, WI: Omnipress.

Erskine, R. G. (1991a). The psychotherapy of dissociation: Inquiry, attunement and involvement. In B. R. Loria (Ed.), The Stamford papers: Selections from the 29th annual International Transactional Analysis Association conference (pp. 53-58). Madison, WI: Omnipress.

Erskine, R. G. (1991b). Transactional analysis and family therapy. În A. M. Horne & J. L. Passmore & contributors, Family counseling and therapy (ed. a II-a) (pp. 498-529). Itasca, IL: F. E. Peacock Publishers.

Erskine, R. G. (1991c). Transference and transactions: Critique from an intrapsychic and integrative perspective. Transactional Analysis Journal, 21, 63-76.

Erskine, R. G. (1993). Inquiry, attunement, and involvement in the psychotherapy of dissociation. Transactional Analysis Journal, 23, 184-190.

Erskine, R. G. (1994). Shame and self-righteousness: Transactional analysis perspectives and clinical interventions. Transactional Analysis Journal, 24, 86-102.

Erskine, R. G. (1995, August). A transactional analysis theory of methods. Discurs susţinut la a33-1 conferinţă anuală a Asoociaţiei Internaţionale de Analiză Tranzacţională 33rd annual conference of the International Transactional Analysis Association, San Francisco, CA. (Disponibillă şi  înregistrată pe casetă [KN-2] de la Repeat Performance, Hobart, IN.)

Erskine, R. G., & Moursund, J. P. (1988). Integrative psychotherapy in action. Newbury Park, CA: Sage Publications.

Erskine, R. G., & Trautmann, R. L. (1993). The process of integrative psychotherapy. In B. R. Loria (Ed.), The boardwalk papers: Selections from the 1993 Eastern Regional Transactional Analysis Association conference (pp. 1-26). Madison, WI: Omnipress.

Erskine, R. G., & Zalcman, M. J. (1979). The racket system: A model for racket analysis. Transactional Analysis Journal, 9, 51-59.

Fairbairn, W. R. D. (1952). An object-relations theory of the personality. New York: Basic Books.

Fraiberg, S. (1982). Pathological defenses in infancy. Psychoanalytic Quarterly, 51, 612-635.

Guntrip, H. (1971). Psychoanalytic theory, therapy and the self. New York: Basic Books.

Khan, M. M. R. (1963). The concept of cumulative trauma. In R. S. Eissler, A. Freud, H. Hartman, & M. Kris (Eds.), Psychoanalytic study of the child, XVIII (pp. 286-306). New York: International Universities Press.

Kohut, H. (1971). The analysis of the self. New York: International Universities Press.

Kohut, H. (1977). The restoration of the self: A systematic approach to the psychoanalytic treatment of narcissistic personality disorder. New York: International Universities Press.

Miller, J. B. (1986). What do we mean by relationships? Lucrare în curs de apariţie (No. 22). Wellesley, MA: The Stone Center, Wellesley College.

Perls, F. S. (1944). Ego, hunger and aggression: A revision of Freud’s theory and method. Durban, RSA: Knox Publishing.

Perls, F. S., Hefferline, R. F., & Goodman, P. (1951). Gestalt therapy: Excitement and growth in the human personality. New York: Julian Press.

Rogers, C. R. (1951). Client-centered therapy: Its current practice, implications, and theory. Boston: Houghton Mifflin.

Stern, D. N. (1985). The interpersonal world of the infant: A view from psychoanalysis and developmental psychology. New York: Basic Books.

Stern, D. N. (1995). The motherhood constellation: A unified view of parent-infant psychotherapy. New York: Basic Books.

Stern, S. (1994). Needed relationships and repeated relationships: An integrated relational perspective. Psychoanalytic Dialogues, 4(3), 317-345.

Stolorow, R. D., Brandchaft, B, & Atwood, G. E. (1987). Psychoanalytic treatment: An intersubjective approach. Hillsdale, NJ: The Analytic Press.

Sullivan, H. S. (1953). The interpersonal theory of psychiatry (H. S. Perry & M. L. Gawel, Eds.). New York: Norton.

Surrey, J. L. (1985). The “self-in-relation”: A theory of women’s development. Lucrări în curs de apariţie (No. 13). Wellesley, MA: The Stone Center, Wellesley College.

Trautmann, R. L., & Erskine, R. G. (1981). Ego state analysis: A comparative view. Transactional Analysis Journal, 11, 178-185.

Winnicott, D. W. (1965). The maturational processes and the facilitating environment: Studies in the theory of emotional development. New York: International Universities Press.

Wolf, E. S. (1988). Treating the self: Elements of clinical self psychology. New York: Guilford Press.

__________

Acest articol a fost iniţial publicat în Transactional Analysis Journal, Vol. 26, Nr. 4, October 1996, pp. 316-328. Autorii  sunt recunoscători membrilor care au participat la Seminariile de Dezvolatare Profesională ale Insitutului de Psihoterapie Intensivă, New York, New York; Kent, Connecticut; Dayton, Ohio; Chicago, Illinois; and Vancouver, British Columbia, Canada, pentru contribuţiile lor la formrea ideilor din prezentul articol. Mulţumiri speciale  lui Steven Roberts, M.S.W., şi Barbara Clark, Ph.D., pentru clarificarea ideilor. Porţiuni ale acestui articol au fost prezentate ca discurs de bază intitulat , “A Transactional Analysis Theory of Methods,” şi ca cerc de studii, “Inquiry, Attunement, and Involvement: The Application of Transactional Analysis Theory,” la cea de-a 33-a Conferinţă anuală a Asociaţiei Internaţionale de Analiză Tranzacţională, San Francisco, CA, August 11, 1995.

 

Citeste despre Sistemul script: Organizarea inconstienta a experientei in Jurnalul Roman de Psihoterapie Integrativa 

http://www.jurnal-integrativa.ro/abstracte/romana/item/174-sistemul-script-o-organizare-incon%C5%9Ftient%C4%83-a-experien%C5%A3ei

 

 

   

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

© Copyright 2012.

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

IRPI este o organizaţie profesională, non-guvernamentală care activează în domeniul psihologiei şi psihoterapiei integrative, acreditată de Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Europeană de Psihoterapie Integrativă.

Site administrat de www.websystem.ro