INSTITUTUL ROMAN DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

Selectie rapida

Articole I.R.P.I.
Articole I.R.P.I.

Articole I.R.P.I. (31)

Psihoterapia nu este ceea ce credeţi

de James Bugental, PhD.    

           Psihoterapia nu este ceea ce credeţi. Nu este vindecarea unei boli. Nu este călăuzire din partea unui consilier înţelept.

Nu este împărtăşirea mutuală dintre doi buni prieteni. Nu este a învăţa cunoştinţe ezoterice. Nu este a arăta greşeala căii unei persoane. Nu este vorba despre a găsi o nouă religie. Psihoterapia nu este ceea ce credeţi.

Îi surprinde pe mulţi oameni deoarece nu este, în primul rând, despre copilăria voastră... sau despre ce v-a rănit sau v-a traumatizat...sau despre germenii din corpul vostru... sau despre obiceiuri distructive pe care le-aţi achiziţionat... sau despre atitudini negative pe care le purtaţi cu voi...

            Psihoterapia nu este ceea ce credeţi. Este despre cum credeţi. Atrage atenţia asupra ipotezelor nerecunoscute în modul în care crezi. Face o distincţie între ce credeţi despre şi cum faceţi această gindire/ şi cum credeţi. Este mai puţin preocupată de căutarea cauzelor pentru a explica ce faceţi şi se concentrează mai mult pe a descoperi patternuri în sensul pe care îl daţi lucrului pe care îl faceţi.

            Psihoterapia este despre cum gândiţi. Este despre cum trăiţi cu emoţiile voastre. Este despre perspectivele pe care le aduceţi relaţionării cu oamenii care contează pentru voi. Este despre ce aspiraţii aveţi în viaţa voastră şi despre cum, fără să vreţi, faceţi lucrurile mai grele pentru voi înşivă în atingerea acestor obiective. Este despre a fi ajutaţi să vedeţi că schimbarea pe care o căutaţi este deja latentă în voi. Este despre a ajunge să recunoaşteţi şi să apreciaţi scţnteia a ceva etern care este esenţa (miezul/inima/nucleul) voastră.

            Psihoterapia nu este ceea ce credeţi; este despre cum trăiţi cu voi înşivă chiar în acest moment. 


 

Viaţa nu este ceea ce credeţi 

 

Viaţa nu este ceea ce credeţi. Viaţa este.

Cunoaşte gălbenuşul forma cochiliei?

Cunoaşte creasta înspumată puterea valurilor?

 

Viaţa nu este ceea ce credeţi.

Viaţa se întâmplă... acum.

Viaţa se produce chiar şi în timp ce scriu

şi voi citiţi.

 

Viaţa este experimentare, dar nu experienţă 

Viaţa nu este ceea ce credeţi.

Viaţa nu este viitor, trecut sau chiar acum.

Întru-cât chiar acum este acum trecut, acum-trecut.

 

Viaţa nu este ceea ce credeţi.

Viaţa nu este ce va fi în viitor

deoarece atunci când viitorul va deveni acum

va fi acum şi nu acum-ul pe care l-am prevăzut.

 

Viaţa este ce este înainte de a deveni ce a fost.

Viaţa nu este ceea ce credeţi... sau ceea ce cred...

sau tot ceea ce ar putea fi.

 

Viaţa este.

Condiţionarea istorică a abordării cognitive şi integrării în psihoterapie, Stefan Leder 

Traducere: Psihoterapeut  Integrativ Alexandra Cercel

 Sursa:  Archives of Psychiatry and Psychotherapy, 2008; 1, 5-20, secventa

Psihoterapia ca metodă distinctă de tratament a fost folosită în lume pentru puţin mai mult de o sută de ani; o perioadă relativ scurtă, mai ales pe fondul lungii istorii a ştiinţei medicinei. Începuturile teoriei şi practicii clinice sistematice au fost dominate de psihanaliză, care era foarte răspândită la răscrucea dintre secolele al 19-lea şi al 20-lea şi în primele decade ale secolului al 20-lea. În Polonia, înainte de Al Doilea Război Mondial, psihoterapia, ca metodă  de tratament a unui specialist independent, nu era deosebit de populară. Mai mult decât atât, o mare parte din personalul psihiatric a fost ucis în timpul războiului şi al ocupaţiei naziste, ceea ce a fost unul din factorii ce au împiedicat dezvoltarea psihoterapiei. Dealtfel, în timpul războiului, aproape toate legăturile cu ideile, concepţiile contemporane în psihologie au fost rupte şi înlocuite cu interpretări superficiale şi simpliste ale teoriei lui Pavlov. Câţiva psihiatri au continuat să popularizeze şi să predea psihoterapie, printre care profesori universitari ca Tadeusz Bilikiewicz, Stanisław Cwynar, Adrian Demianowski şi Kazimierz Dąbrowski, în timp ce psihoterapia individuală era practicată de Dr. Zofia Szymańska, Dr. Mazur şi Dr. Zajączkowski.

Abia spre mijlocul anilor ’50 a fost fondat primul centru ce folosea psihoterapia ca tratament de bază pentru nevroze. În acelaşi timp, câteva dintre clinicile şi spitalele psihiatrice aplicau forme variate de psihoterapie ca suport pentru tratamentul medical. Nu este o sarcină uşoară a rezuma backgroundul teoretic al terapiilor practicate în acele şi alte centre în timpul acelei perioade, e.g. echipa din Rasztów, împreună cu alţi terapeuţi individuali ce lucrau în anii ’50, au împrumutat din conceptele psihanalitice şi psihodinamice, în timp ce echipa psihiatrică din Klinika Krakowska (Profesorul A. Kępiński) făcea apel la teorii eclectice. În Secţia pentru nevroze  de la Institutul Psihoneurologic, unde au fost făcute primele eforturi  de a practica terapia de grup în clinica psihiatrică (Leder, Wolska), s-a făcut treptat mai multă cercetare şi practică pentru a crea un model teoretic identificat ca fiind eclectic, dar bazat pe principiul conform căruia psihoterapia cu pacienţi non-psihotici este un proces de învăţare şi reînvăţare, axat pe schimbarea atitudinilor, îmbunătăţirea abilităţilor de rezolvare a conflictelor interne şi exerne şi creşterea abilităţii de a funcţiona bine în roluri sociale. În practica lor clinică, autorii programului au făcut referire la câteva concepte foarte cunoscute în literatură, cum ar fi:

-       teoria şi practica lui P. Dubois [1] – considerat în ghidurile psihiatrice creatorul metodei persuasuinii, eficientă în tratamentul psihonevrozei,

-       psihagogia („psichagogics”) – A. Kronfeld [2]

-       concepţiile lui J. Frank, prezentate sintetic în „Persuasiune şi vindecare” [3]

-       terapia psihogenetică a lui W.N. Miasiszczew [4],

-       conceptul de atitudine al lui G. Allport [5],

-       cercetarea cu privire la caracteristicile dinamicilor de grup din şcoala lui K. Lewin

-       conceptele lui Pavlov de activitate neurologică crescută şi cel al rolul sistemului de semnalizare secundar.

La acel moment, consideram că a influenţa psihicul unei persoane prin semnale verbale şi non-verbale era un element comun al acestor concepte; în tratament, psihicul unui pacient ce suferă şi este neajutorat caută ajutor, alinare, suport de la un „vindecător” investit cu autoritate, cunoaştere, competenţă şi statut social. Un vindecător furnizează suportul dorit el însuşi sau cu ajutorul unui grup de oameni, adresându-se emoţiilor, conştiinţei şi comportamentului persoanei în nevoie, care sunt adesea alterate şi patologizate prin impactul unui întreg set de factori: biologici şi psihologici, dar şi sociali şi culturali. Aceşti factori modelează trăsăturile de personalitate individuale ale unei persoane, făcând percepţiile, viaţa emoţională şi răspunsurile la diverse situaţii ca: boala, suferinţa, pericolul, haosul sau pierderea controlului  diferite pentru fiecare individ în parte. Un „vindecător” oferă ajutor identificând boala, explicând motivele din spatele ei şi oferind potenţial pentru schimbare şi vindecare. El recomandă tratament şi proceduri specifice, inclusiv medicaţie. El se adresează conştiinţei pacientului, minţii şi raţiunii acestuia, pe baza principiului conform caruia acestea sunt factori decisivi ce determină acţiunile personale emoţii şi sentimente.

În general majoritatea ghidurilor de psihiatrie îi menţionează pe S. Freud şi P. Dubois ca fondatorii primelor concepte teoretice coerente în psihoterapie la răscrucea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Se pare că cel din urmă a fost deosebit de important în formularea teoriilor cognitive ulterioare.

Merită citate câteva din ideile lui Dubois. A fost medic si profesor de neurologie în Brno, printre multe alte publicaţii, autorul unei cărţi mediale foarte populare publicate înainte de Primul Război Mondial: „The Psychoneuroses and Their Moral Treatment” (1904) [1]:

Este adevărat că impresiile şi opiniile sunt bazate pe, îndrăznesc să spun, observatii şi consideraţii credibile [...] dar le lipseşte totuşi recunoaşterea victorioasă a autorităţii ştiinţifice [...] sunt uluit de cat de uşor o persoană poate elimina stări de boală ale sufletului, care, pentru decenii, ar fi putut fi pentru pacient o fundaţie a credinţelor ameninţătoare şi eronate cu privire la propria sa proastă funcţionare corporală si mentală, şi poate fi condus spre o gândire clară şi o filozofie de viaţă sănătoasă [...]. Vulerabilitatea pacientului creşte odatpă cu suferinţa sa dacă îi poţi dovedi că propria sa stare mentală şi fragilitate a sufletului şi caracteruliu său joacă un rol semnificativ în dezvoltarea propriei boli şi că este necesar să îşi schimbe condiţia pentru a fi vindecat atunci stim că avem un elev talentat. Va deveni un adept entuziast al terapiei ca rezultaz al înţelegerii faptuliu că schimbarea pe care o aduce este doar in favoarea sa [...]. Este uşor a-i arăta că el insuşi clădeşte pe propria suferinţă cu fricile şi anxietăţile sale, că astfel chiar cultiva frică şi anxietate [...]. Frica este principala greşală a celor ce sunt slabi în sufletul lor.” Dar „tratarea psihonevrozei nu poate fi limitată doar la tratarea simptomelor curente sau a căderilor prin tratament somatic sau spritual, rezolvând doar cauzele ei imediate. Pentru a preveni alte boli în viitor este necesară schimbarea dispoziţiei mentale a pacientului. Trebuie să subliniez aici faptul că aceasta sarcina educaţională este mult mai usoară decât este considerată in mod curent, în special când vizează probleme etice şi valori de viaţă [...]. Doar prin conversaţie intimă şi prietenoasă o persoană poate obţine informaţii despre pacientul său [...] este crucial să-i facem să creadă în ei înşişi din nou, să îi învăţăm să îşi depăşească îndoielile şi să înveţe autocontrolul [...]. Toate necazurile noastre emoţionale sunt direct legate de percepţii intelectuale controlate de minte [...]. Autoperfecţionarea ar trebui să ne conducă spre insight etic care ne controlează impulsurile emoţionale până când acestea sunt revizuite şi acceptate de către raţiune [...]. Acest lucru poate fi obţinut doar prin educarea continuă a raţiunii. Pacienţii pot fi învăţaţi acest lucru; şi intradevăr nu prin deducţie matematica ci prin dialectică etică [...]. Grecii antici au fost cei care au spus: cunoaşterea este virtute.”

Chiar dacă limbajul lui Dubois este puţin arhaic, mare parte din gândirea sa indică faptul că acesta împărtăşea ideile Iluminismului si credinţa acestuia în progres. El credea in liberul arbitru, sentimeltul responsabilităţii şi forţa interioară de a face alegeri conştiente, de a dezvolta gândirea raţională şi de a obţine autocunoaştere şi autoperfecţionare. Psihoterapia, înţeleasă ca „ortopedie morală” poate sprijini acest proces. Această direcţie în gândirea despre tulburările nevrotice, „ce deteriorează întreaga personalitate, elementele cele mai de bază ale Eului pacientului”, şi despre tratamentul lor eficient presupunea proximitate exclusivă a procesului psihologic de vindecare şi educare, chiar dacă cel din urma este considerat a fi baza educării copiilor şi adolescenţilor. Şi aşa a apărut termenul de „psihagogie” (psychagogics).

Opera lui Kronfeld [2] Psychagogik oder Psychotherapeutische Erziehungslehre, publicată la Berlin in 1927; Die Psychischen Heilmethoden, editată de K. Birnbaum a constituit o contribuţie considerabilă la înţelegerea în profunzime a diferenţelor dintre educaţie şi psihoterapie. Autorul a dezbătut, de asemenea, dezvoltarea psihanalizei, care, în propria sa interpretare, accentua importanţa insight-ului intelectual şi emoţional. Opera sa, cu siguranţă, a asigurat o compensare a tendinţei generale de a reduce psihoterapia mai degrabă la o predare primitivă şi mecanică. Kronfeld merită citat cu această ocazie, pentru a-i ilustra transformarea ce a avut loc la acel moment în înţelegerea nevrozei şi a psihoterapiei, ca rezultat al dezvoltării psihanalizei şi a metodelor sugestive şi comportamentale. Aceste transformări au fost legate de cunoştinţele dobândite în Primul Război Mondial despre sursa tulburărilor şi mecanismelor de tratament: „Toate procedurile şi mecanismele ce s-au născut din psihoterapie aparţin arsenalului psihagogiei, arta tratamentului medical şi uman al unei persoane suferinde [...]. Terapeuţii ce nu urmează această cale nu sunt sub nici o forma terapeuţi independenţi [...]. Psihagogia [...] cunoştinţele şi abilităţile de „vindecare” trebuie să valorifice toată gama de proceduri şi metode, în funcţie de tipul tulburării şi simptome [...]. Folosind psihoterapia, un medic nu-şi poate limita munca la domeniul medical, ci trebuie, cel puţin în cadrul obiectivelor educaţionale pe care incearcă să le atingă, să depăşească aceste graniţe [...]. Există, de asemenea, sarcina de a aduce o persoană ce suferă mai aproape de comunitate, de a le reconcilia pe cele două la nivel extern şi, pe cât posibil, şi intern. Nu este vorba de conversie, ci despre a aduce un pacient mai aproape de realitate. Psihoterapia îşi propune să atingă patru obiective: ca pacienţii să devină mai puternici, mai responsabili, independenţi şi sănătoşi [...]. Influenţa pe care un terapeut o are asupra pacienţilor săi face procesul mai usor, printre altele, făcând apel la sinceritatea pacientului, la nevoia sa de a înfrunta adevărul şi de a obţine insight-uri despre propria viaţă.

Acum putem vedea cu uşurinţă că psihologia era un proiect destul de ambiţios, cu multe sarcini şi obiective ce s-au folosit de descoperirile altor orientări în psihoterapie şi de proceduri variate pentru a atinge aceste obiective. Din perspectiva actuală, această abordare ar putea fi clasificată ca integrativă.

A. Adler, odată ce a abandonat freudianismul ortodox şi, în special a tezei despre rolul decisiv al libidoului şi, de asemenea, drept consecinţă a experienţei acumulate în lucru cu un alt grup de pacienţi din instituţii de asistenţă socială in Viena, a observat clar relevanţa factorilor socio-culturali în originea nevrozei.

El a subliniat rolul „luptei pentru putere” în societatea competitivă. A fost unul dintre pionierii terapiei de grup pentru pacienţi cu nevroze, tulburări sexuale, alcoolism, şi pentru familiile acestora. Privind la originile acestor probleme, Adler incerca să aibă un impact asupra atitudinilor si modurilor de abordare a problemelor pe care viaţa le aduce, de exemplu el a încercat să influenţeze „stilul şi planul de viaţă” „compensând pentru deficitele unei persoane” si „evadarea în boală”.

Termenul din urmă a căpătat un anumit sens peiorativ după introducerea ajutorului de stat in Germania în 1874 şi, în special după experienţa şi observaţiile legate de tratamentul nevrozelor „traumatice”, „de afirmare” (claim neurosis) şi „de război” în timpul Primului Război Mondial. Se purtau dispute aprinse între psihiatrii germani despre originile şi metoda de tratament ale acestor suferinţe, ce reflectau conflictul mai general al celor doua concepţii despre existenţa umană: reactivă şi cognitivă, reflectate în viziunea lui Kretchmer, cunoscut in Polonia la acel moment.

În încercarea de a explica mecanismele tulburărilor isterice întâlnite pe front la soldaţi în situaţii de pericol iminent şi dramatic, Kretchmer subliniază importanţa formelor primitive, biologice de adaptare (hipobulice), drept pentru care a recomandat tratamente ce reuneau metodele directive, instructive (protreptice) cu hipnoza fracţionată şi, remarcabil, cu analiza psihologică centrată pe realizarea unui anumit insight intelectual. Această metodă de tratament era orientată pe schimbarea motivaţiei pacientului prin stimularea „voinţei de a fi sănătos”.

După Primul Război Mondial, în special după emigrarea în SUA a multor psihanalişti germani, a apărut o nouă mişcare culturală psihanalitică ce lua în considerare opera lui Ernst Mayer. Mişcarea scotea în evidenţă rolul condiţiilor de mediu în originia unor sentimente ca insecuritatea, alienarea, singurătatea şi neputinţa, sentimente ce contribuiau la generarea diverselor conflicte interne şi rezultau în disfuncţii de personalitate, ce fac autoactualizarea un lucru imposibil, drept pentru care s-au concentrat asupra căutării unui Sine ireal, idealizat. Accentul cădea aici pe „reorientarea” prin „autocunoaştere”, pentru a reface sau descoperi moduri de a reconcilia conflictele vieţii şi asumarea responsabilităţii, prin o capacitate şi abilitate crescută de a face alegeri şi de a lua decizii.

Introducerea Serviciului Naţional de Sănătate în Anglia în 1948, impreună cu dezvoltarea psihiatriei sociale în ţările anglo-saxone şi Germania, au jucat un rol la fel de important în transformarea psihanalizei şi evoluţia diverselor curente psihodinamice. Aceste noi evoluţii au însemnat creşterea numărul de pacienţi trataţi, durata tratamentului trebuia redusă şi pacienţilor pe termen lung, atât psihiatrici, cât şi somatici, trebuia să li se ofere oportunităţi de resocializare şi reabilitare. Aceasta se întâmpla când diverse noi experimente cu noi forme de terapie ieşeau la iveală, printre care cele ce presupuneau cooperarea activă a pacienţilor în procesul de tratament şi împărţirea responsabilităţii. Aceste idei au fost implementate prin activităţi de grup, prin democratizarea structurilor spitaliceşti şi prin schimbări în relaţiile dintre diversele grupuri de personal medical şi dintre personalul medical şi pacienţi. Acest nou concept în terapie a creat baza ideii de „comunitate terapeutică”. De asemenea, a fost indeaproape legată de noua înţelegere a ideii de grup, considerându-l a fi atât unul dintre factorii cauzali de bază a tulburărilor, cât şi una dintre uneltele de tratament, ceea ce a afectat gradul de cooperare dintre medici şi alte grupuri profesionale. Medicii au intrat, de asemenea, în casele pacienţilor şi la locul de muncă al acestora. Se creau noi grupuri, cum ar fi: comunitatea locală, familia şi grupuri de auto-ajutorare; noi cluburi şi asociaţii ale foştilor pacienţi se înfiinţau şi se iniţiau variate grupuri de acţiune în companii ce angajau persoane cu dizabilităţi şi în centrele de reabilitare.

Acest proces s-a îmbinat cu nevoia de a integra grupurile şi de a asigura continuitatea cu grupuri de alte tipuri, ce lucrează în alte structuri organizaţionale. Grupuri asociate cu pacienţi sau cu personal medical erau folosite peste tot, de exemplu grupuri Balint pentru medici şi asistente medicale sau grupuri de formare pentru personalul medical sau administrativ. Principala idee din spatele activităţii lor face referire la concepte psihodinamice, umaniste (grupuri de întâlnire), la teoria şi pactica cu grupuri mici (grupurile T ale lui K. Lewin) şi la principiile grupurilor didactic-psihologice. Aceste tipuri de formare, în grup, pentru psihiatri, psihologi şi psihoterapeuţi erau de asemenea didn ce în ce mai răspândite şi în Polonia.

În Uniunea Sovietică, activităţile de grup au fost introduse în spitalele psihiatrice pentru pacienţi cu diverse diagnostice, pe baza conceptului de psihoterapie raţională, activă, îmbinată cu socioterapie şi terapie ocupaţională. Activităţile grupurilor didactic-psihologice includeau lecturi şi discuţii, ce se refereau la problemele pe care pacienţii le aveau. La şedinţele de grup se foloseau şi diverse materiale adiţionale ca: istoricul unor pacienţi anonimi, filme şi poze.

Acesta a fost şi momentul în care s-a dezvoltat consilierea profesională şi psihologică, ce implica psihologi, pedagogi şi lucrători sociali, de multe ori cu pregătire academică. Faptul că diverse forme de psihoterapie şi consiliere au evoluat împreună a contribuit la îmbogăţirea consilierii cu tehnici psihoterapeutice, folosite pentru a determina schimbări comportamentale rapide, modificarea unor factori de mediu sau creşterea abilităţii persoanei de a-şi folosi mai bine potenţialul şi de a-şi îmbunătăţi funcţionare în multe aspecte ale vieţi sociale.

Mulţi autori au încercat învingă simplificările şi limitările terapiei i.e. în relaţie cu pacienţi psihotici sau pacienţi cu tulburări de personalitate prin întrebuinţarea filosofiei existenţialiste şi conceptelor personologice (V.E. Frankl, R. May, C. Rogers), gestaltului şi teroriile rolului (F. Perls, E. Berne), teoriile învăţării (L. Krasner, A. Bandura, M. Lazarus), concepte ale comunicării (G. Bateson, P. Watzlawick, R. Brandler) şi tehnici cognitive (G. Kelly, A. Ellis, M.J. Mahoney, D. Meichenbaum, A.T. Beck). Ceea ce multe dintre aceste teorii au în comun este centrarea pe dimensiunea umanistă a omului, dezvăluit în dorinţa şi căutarea de dezvoltare, autoactualizare şi autodeterminare, pentru a crea relaţii strânse şi pozitive cu alţi oameni şi pentru a fi activ şi creativ în propria viaţă. Aceste teorii fac referire la „a fi în prezent” ca la punctul de început constructiv al dezvoltării, definind tulburările drept un obstacol sau blocaj al potenţialului unei persoane apărut din cauza unor factori externi. Învăţarea a cum pot depăşi aceste bariere este, aşadar, înţeleasă a fi esenţa tratamentului, ca şi a face mai uşor pentru pacienţi să devină liberi de presiuni şi piedici, în scopul lărgirii propriei conştiinţe, ceea ce le va permite să ia decizii pe baza propriului sistem de valori, astfel obţinând libertate. Unii dintre aceşti autori lucrează cu modele atât psihodinamice, cât şi cognitive, dar îşi identifică apartenenţa la o şcoală sau teorie în moduri diferite. De fapt, discută aceleaşi fenomene folosind terminologii diferite. Adesea, recunosc însemnătatea nevoilor instinctive sau determinate biologic în originea tulburărilor, tratându-le ca factorii principali din spatele sistemului motivaţional al individului. În acelaşi timp, subliniază importanţa condiţiilor socio-culturale ce afectează procesele conştiente şi inconştiete ce formează această ierarhie, cu accent pe rolul activ şi creativ al subiectului.

Ceea ce aceşti autori mai au în comun este viziunea lor asupra utilităţii şi eficienţei manifestării, identificării şi descărcării emoţiilor, a devenirii conştient de propriile nevoi şi scopuri, a jocului de rol, a metodelor de comunicare şi a modificării modelelor de interacţiune. De asemenea, cad de acord asupra faptului că scopurile clar identificate sunt mai uşor de atins în grup, cu toate că au viziuni diferite asupra rolului grupului şi terapeutului şi asupa optări pentru anumite tehnici.

Aprofundări, îmbogăţiri şi transformări similare au avut loc în behaviorism, mai ales în SUA în prima jumătate a secolului 20, urmând activitatea lui Watson, Skinner şi a altora şi bazându-se în principal pe modelul omului reactiv. În anii ’50 au devenit populare metodele de tratament centrate pe învăţare (Wople, Eysenck, Franks, Rachhman). Eficienţa lor era justificată prin modelul empiric S-R (stimul - răspuns). Unele efecte pozitive ale acestor metode de tratament au creat aşteptări exagerate, ce au rezultat într-un oarecare grad de dezamăgire apărut în anii ’60. Caracterul insuficient al modelului S-R a fost dezvăluit introducând un factor „O” (organism) în ecuaţie. Încercări adiţionale au fost făcute pentru a îmbunătăţi metodele de tratament, luând în considerare variabila „O”, ce includea transformarea impulsurilor (informaţiei) primite şi integrarea lor prin intermediul simbolurilor şi schemelor cognitive codate în memorie. Acest proces a dus la introducerea legilor euristice a învăţării,schimbărilor în comportament, autocontrolului, rezolvarea problemelor şi realizarea sarcinilor (Luria, Vîgotski, Galperin, Meichenbaum, Goldfried et al.). Această nou experimentată proximitate a abordării comportamentale şi conceptelor cognitive a fost facilitată nu doar prin participarea dominantă a psihologilor în crearea intergrării, ci şi prin popularitatea în creştere a fondatorului terapiei raţional-emotive – Albert Ellis. Ellis a extras o mare parte din operele lui Dubois, făcând ideile acestuia mai clare şi dezvoltându-le în propriile sale concepte. El a extins ideile lui Dubois, punând accentul pe relaţia dintre gândire, emoţii şi comportament.

Motive similare pot fi întâlnite şi în opera târzie a lui Meichenbaum, Mahoney şi mulţi alţi psihologi americani, cu toate că erau fie nefamiliarizaţi cu ideile dezvoltate de predecesorii lor europeni, fie le minimalizau realizările, fapt vizibil clar în bibliografiile lor. La sfrşitul anilor ’70 unul dintre ai, şi anume Mahoney [6], a descris condiţia terapiei cognitive după cum urmează: „În prezent, majoritatea conceptelor cognitive ale învăţării nu sunt mai mult decât o grupare de principii şi proceduri relativ variate, ce trebuie modelate într-un sistem sau model uniform. Cu toate că au căzut de acord asupra unor principii de bază, adepţii acestor abordări demonstrează o gamă largă de perspective, variate în accente sau proceduri specifice. Se pare că au în comun următoarele convingeri:

1 – oamenii dezvoltă comportamente adaptabile şi non-adaptabile şi tipare afective prin procese cognitive (e.g. atenţia selectivă, codarea simbolică, etc.);

2 – funcţiile acestor procese cognitive pot fi,în principiu, activate de aceleaşi proceduri ce sunt folosite în mod curent în laboratorul învăţării uname (deşi pot exista şi alte procese ce activează, la rândul lor, procesele cognitive);

3 – sarcina unui terapeut este aceea a unui diagnostician şi pedagog ce evaluază procesele cognitive disfuncţionale şi oferă asemenea experienţe de învăţare ce transformă pattern-urile cognitive existente şi le corelează cu comportamente şi pattern-uri de experimentare a unor lucruri” [6].

Suntem de părere că susţinătorii modelului comportamental-cognitiv american, în ultimii 20 de ani, au înţeles pe deplin ultima recomandare. Drept urmare, unii dintre factorii şi mecanismele ce creează procese cognitive disfuncţionale au fost definiţi din ce în ce mai precis şi mulţimea de proceduri folosite pentru a-i modifica, corecta şi activiza a fost extinsă. În acelaşi timp, această situaţie duce, într-o mare  măsură, la o absolutizarea a sensurilor acestora şi a rolurilor tehnicilor, ceea ce duce la ignorarea eficienţei altor abordări sau a transformărilor ce au avut loc în ştiinţele sociale şi umane. De asemenea, această poziţie contravine creării modelului integrativ de psihoterapie.

Aceste tendinţe sunt parţial susţinute de antagonismul dintre şcolile individuale, ambiţiile adepţilor lor, motivaţiile lor financiare şi diversele avantaje ce rezultă din monopolul unor abordări şi proceduri asupră pieţei serviciilor. Ultimele încercări de a introduce anumite standarde pentru procedurile psihoterapeutice, stabilind priorităţi ce atestă presupusa superioritate a unor metode şi creând ghiduri, „cărţi de bucate” şi alte serii de instrucţiuni pentru efect psihoterapeutic,  sunt bine statornicite în acest climat. Suntem de părere că eforturile de acest gen sunt, mai presus de toate, legate de încercări de a face procedurile medicale subordonate uneltelor economice de evaluare. Rezultatul este, destul de evident, o limitare a gândirii creative a terapeutului şi împiedică căutările ulterioare a altor criterii de evaluare pentru îndeplinirea funcţiilor de bază ale terapiei.

În ultimii 20 de ani, numeroase discuţii  s-au centrat pe problematicile filosofice, antropologice şi hermeneutice privind esenţa existenţei fiinţei umane, dar au fost structurate şi în jurul condiţiilor sociale, economice, culturale sau genetice de formare a personalităţii, structura personalităţii, fenomene psihologice şi funcţionarea lor. Există, de asemenea, un interes major pentru abordarea sistemului, cercetarea gândirii şi proceselor decizionale şi continuitatea proprie funcţionării grupurilor mici şi mari; în plus, pentru metode eficiente de învăţare (metoda problemei) şi realizările teoriei informaţiei şi comunicării. Sunt trase concluzii din multiple concepte şi modele şi se face un efort mai mare pentru integrarea lor.

Din ce în ce mai mulţi terapeuţi consideră că psihoterapia eficientă presupune un diagnostic variat al problemelor şi deficitelor pacienţilor şi obiectivele ei principalele sunt: modificarea tiparelor cognitive, a modurilor de experimentare a lucrurilor şi comportamentelor şi dezvoltarea abilităţilor de a acţiona eficient.

În principiu este acceptat faptul că modul în care aşteptările unor persoane, valorile, atitudinile, aspiraţiile constructive şi strategiile adecvate pentru atingerea unor obiective sunt modelate le influenţează comportamentele şi relaţiile cu ceilalţi. Abilitatea lor de a-şi controla propriile vieţi şi de a trăi independent creşte, viziunea lor asupra propriei persoane şi asupra lumii devine mai coerentă. Psihoterapia nu doar reduce suferinţa, simptomele sau clarifică incertitudinile, acesta fiind scopul ei principal din perspectivă medicală, ci şi clarifică probleme legate de înţelegerea sensului vieţii şi creează un model realist de vieţuire sănătoasă, de a fi o fiinţă umană şi de îmbunătăţire a vieţii sociale a oamenilor. Poate facilita o confruntare conştientă cu aceste probleme şi să netezească calea progresului în căutarea celei mai bune soluţii posibile.

Pentru a atinge aceste scopuri, este necesară o permanentă grijă pentru educaţia terapeutului, cercetare ştiinţifică sistematică pe tema metodologiilor eficiente, discuţii publice conduse logic, monitorizarea procedurilor, metodelor şi rezultatelor obţinute. Este, de asemenea, esenţial a schimba rolul pacientului într-o relaţie bazată mai mult pe parteneriatul cu terapeutul şi personalul medical.


REFERENCES

1.Dubois PC. Psychonévroses et leur traitement moral: lecons faites à l’université de Berne.

    Paris: Masson et Cie, Éditeurs; 1904.

2. Kronfeld A. Psychagogik oder psychotherapeutische Erziehungslehre. In: Birnbaum K, red.

    Die psychischen Heilmethoden. Für ärztliches Studium und Praxis. Leipzig: Thieme; 1927.

3. Frank J. Persuasion and healing. New York: Schocken Books; 1973.

4. Miasiszczew WN. Licznost’ i Niewrozy. Leningrad: Leningradskij Universitet; 1960.

5. Allport GW. The historical background of modern social psychology. In: Lindzey G, ed. Handbook of social psychology, Vol 1. Cambridge, MA: Addison-Wesley; 1954. p. 3—56.

6. Mahoney MJ. Cognition and behavior modification. Cambridge, Mass.: Ballinger; 1974.

7. Leder S. Treatment of neuroses. Med. World, 1962, 97(9): 97—109.

8. Leder S. Nerwice. In: Dąbrowski S, Jaroszyński J, Pużyński S, eds. Psychiatria. Warszawa: PZWL; 1987. p. 160—210.

9. Leder S. Zróżnicowana terapia zaburzeń nerwicowych. Psychoter. 1988, 4(66): 21—26.

10. Bekkarewicz B. Związek wczesnych objawó w nerwicowychz późniejszym obrazem klinicznym i przebiegiem nerwicy. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 75—86.

11. Czabała C, Siwiak M. Założenia i realizacja programu terapeutycznego w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego. Przegl. Lek., 1972, 29, 77(8): 771—775.

12. Leder S. Research on the outcome of psychotherapy considered from an eclectical viewpoint. In: de Moor W, Wijngaarden HR, eds. Psychotherapy: research and training Amsterdam,

      New York: Elsevier/North-Holland Press; 1980. p. 129—134.

13. Leder S. Oddziaływanie i uczenie się a psychoterapiaw świetle doświadczeń własnych. Psychiatr. Pol. 1971, 6: 631—645.

14. Leder S. Psychotherapy: placebo-effect and/or learning. Proceedings of the Symposium on the Role of Learning in Psychotherapy, London: International Psychiatry Clinic. Churchill Ltd,; 1969. p. 114—135.

15. Leder S. Psychoterapia, psychiatria społeczna. Wybrane zagadnienia. Kraków: Biblioteka Psychiatrii Polskiej; 2000.

16. Rotter JB, Chance JE, Phares EJ. Applications of a social learning theory of personality. New York: Holt, Reinhart & Winston; 1972.

17. Bandura A. Social learning theory. New York: Prentice Hall; 1977.

18. Bigo B, Leder S. Hipnoterapia i autogenny trening w kompleksowej terapii zaburzeń nerwicowych w Klinice Nerwic IPN. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 97—110.

19. Bigo B. Behawioralna terapia grupowa, In: Wardaszko-Łyskowska H, ed. Edision II. Warszawa: PZWL; 1980. p. 146—158.

20. Wolpe J, Lazarus AA. Behavior therapy technique. New York: Pergamon Press; 1966.

21. Dollard J, Miller NE. Osobowość i psychoterapia. Analiza w terminach uczenia się, myślenia i kultury. Warszawa: PWN; 1956.

22. Ellis A. Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart; 1962.

23. Beck AT, Emery G, Greenberg RL. Anxiety disorders and phobias. A cognitive perspective. New York: Harper Collins Publishers; 1985.

24. Meichenbaum D. Cognitive behavior modification. Morristown, N.Y.: General Learning Press, 1974.

25. Siwiak-Kobayashi MM. Cognition and emotion. Oxford: BP Books; 1994.

26. Siwiak-Kobayashi MM, Dakowska H. Coping strategies and integrated comprehensive psychotherapy. In: Suk Huk Han, ed. Psychotherapy East and West. Integration of psychotherapies. The revised edition. Seul: Korean Academy of Psychotherapies; 1995.

27. Siwiak-Kobayashi M. Zmiany w stanie klinicznym a modyfikacja niektórych postaw pacjentów leczonych w Klinice Nerwic. Psychiatr. Pol. 1976, 10, 3: 247—262.

28. Leder S. The psychotherapeutic process as a learning process. In: X Congress International de Psychotherapie, Paris, 1976, Resumes des Interventions II 35, 1978.

29. Leder S, Czabała C, Siwiak-Kobayashi M. Psychotherapy in Poland: Development of comprehensive treatment program. J. Integr.-Eclectic Psychother. 1987, 6, 1: 88—97.

30. Wolniewicz B. Związek nerwicy występującej u osób dorosłych z wybranymi czynnikami biograficznymi z okresu dzieciństwa. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3: 61—74.

31. Leder S, Czabała C, Bigo B, Kosewska A, Wysokińska T. Zum Zusammenhand zwischen therapeutischen Techniken, Gruppen und Therapeuten. Ztschr. Psychiatrie, Neurologie u. med. Psychologie 1970, 10, 369—384.

32. Czabała C. Próba analizy funkcji i roli społeczności terapeutycznej. Zesz. Psychoter. 1972, 2, 71—84.

33. Siwiak-Kobayashi M., Brykczyńska C. Cognitive-Behavioural methods in an integrated psychotherapy system for neurotic disorders. In: Scrimali T, Grimaldi L, red. Cognitive psychotherapy toward a new millennium - scientific foundations and clinical practice. New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow: Kluwer Academic/Plenum Publishers; 2002. p. 193—196.

34. Galińska E. Analiza mechanizmów poznawczych w muzykoterapii nerwic. Psychoter., 1995, 2: 27—60.

35. Skulimowska I, Siwiak-Kobayashi M, Galińska E. Problemy pacjentów z chorobą przewlekłą zagrażającą życiu leczonych w Klinice Nerwic. Post. Psychiatr. i Neurol. 2000; 9, supl. 3 (11): 121—128.

36. Leder S., Siwiak-Kobayashi M. Neurosentherapie und Einstellungenderung. In: Rosler HD, Szewczyk H, eds. Klinischpsychologische Forschungen. Berlin: VEB Deutscher Verl. Der Wissenschaften; 1976. p. 111—125.

37. Alexiev A. Oczekiwania a przebieg i wyniki leczenia pacjentów z zaburzeniami nerwicowym (PhD thesis). Warszawa: IPiN; 1975.

38. Czabała C, Leder S, Siwiak-Kobayashi M. The principles and realization of the therapeutic methods in the Neurosis Clinic of the Psychoneurologic Institute in Warsaw. Japan. J. Psychother. 1973.

39. Czabała C, Leder S, Pohorecka A. Badania nad psychoterapią grupową w psychiatrii. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1973. p.

      181—209.

40. Leder S. Die experimentelle Problemstellung bei der Psychotherapie. Ztschr. Psychiatrie, Neurol. med. Psychother. 1970, 12, 455—469.

41. Leder S, Kosewska A, Bigo B. Dynamika grupowa a psychoterapia. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1980. p. 17—61.

42. Kosewska A. Spójność w grupach terapeutycznych. Psychoter. 1978; XXVI: 21—34.

43. Bigo B. Oddziaływania grupowe w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego w Pruszkowie. In: WardaszkoŁyskowska H. ed. Edition II. Warszawa: PZWL; 1980. p.

     261—296.

44. Pohorecka A. Deformacje w postrzeganiu osób znaczących i własnej osoby u pacjentów z nerwicami. Rozprawa doktorska. Warszawa: IPiN; 1977.

 

 

 

 

valna hromada1

Simona Tutunaru - Romania IRPI; Mara Priceputu -Romania IRPI; Jerzy Dmuchowski - Polonia; Maria Gilbert - Anglia; Mary Paula Walsh- Irlanda; Kay Conroy- Irlanda; Zofia Milska-Wrzosinska - Polonia;  Michael Randolph- Franta; 

Conferinţa internaţională aniversara

INTEGRATION IN PSYCHOTHERAPY. HOW TO MAKE IT WORK?”

„Integrarea în psihoterapie. Cum să o facem să funcţioneze?”,

Varşovia, 17-19 septembrie 2010

Coferinţa a fost organizată de Asociaţia Poloneză de Integrare a Psihoterapiilor şi de Asociaţia Europeana de Psihoterapie Integrativă

http://www.conference2010.psip.org.pl/                                                         

            În acest material veţi găsi câteva rezumate ale atelierelor şi ale discuţiilor în plen,  în engleză şi română (traducere: Sabina Strugariu):

Supervision as a Reflective Process: Integration in Practice

Prof. Maria Gilbert

In this keynote address Maria Gilbert will present the integrative relational model of supervision that forms the basis of her book with Ken Evans. She will describe the different facets of this model with a focus on clear contracting to support effective outcomes. She will look at the central importance of a good supervisory alliance and at the concept of supervisory alliance ruptures and their repair in order to restore the alliance. Throughout she will use illustrative examples to underline the co-created nature of an effective supervisory relationship.

 

Supervizarea ca şi Proces Reflexiv: Integrarea în Practică

Prof. Maria Gilbert

În acest discurs Maria Gilbert va prezenta modelul integrativ relaţional al supervizării, care formează baza cărţii scrisă de ea şi Ken Evans. Ea va descrie diferite faţete ale acestui model cu o centrare asupra contractării clare pentru a susţine rezultate eficiente. Ea va privi importanţa centrală pe care o are o bună alianţă de supervizare şi la conceputul de rupturi în alianţa de supervizare şi la repararea lor pentru a restabili alianţa. Pe parcursul discursului ea va folosi exemple ilustrative pentru a sublinia natura co-creată a unei relaţii de supervizare eficiente.

 

Seven Paths of Therapeutic Alliance – Traces of Childhood Trauma and Toxic Relationship as a Challange

Prof. Jerzy Mellibruda 

This workshop will present the integrative model of cooperation between a therapist and a client, as well as some therapeutic strategies that indicate the change in the destructive personal outlines created by traces of childhood trauma and toxic relationship. There will be the possibility to discuss samples from clinical practice that will concern: (1) development of the healing therapeutic relation, (2) exploration of the personal events and experiences, (3) Initiation of cognitive and behavioural modifications, (4) imaginative and dramatic transformation of outlines, (5) development of self-understanding and self-observation, (6) reconstruction of the personal narrations, (7) inspiration and stimulation of client’s activity and choices.

 

Şapte Căi ale Alianţei Terapeutice – Urme ale Traumei în Copilărie şi Relaţia Toxică ca şi Provocare

Prof. Jerzy Mellibruda 

Acest atelier va prezenta modelul integrativ al cooperării dintre terapeut şi client, precum şi câteva strategii terapeutice care indică schimbarea în proiecţii personale distructive create de urmele traumei în copilărie şi de relaţii toxice. Va exista posibilitatea discutării unor cazuri din practica clinică ce se vor referi la: (1) dezvoltarea relaţiei terapeutice de vindecare; (2) explorarea evenimentelor şi experienţelor personale; (3) iniţierea modificărilor cognitive şi comportamentale; (4) transformări imaginative şi dramtice ale proiecţiilor; (5) dezvoltarea înţelegerii de sine şi auto-observaţiei; (6) reconstrucţia narativei personale; (7) inspiraţia şi stimularea activităţii şi alegerilor clientului.

 

Common factors in the process of different psychotherapies

prof. Jan Czesław Czabała 

Prochaska and Norcross (2003, Seligman op. cit.) give 12 arguments for pursuing ways of integrating psychotherapy. They include: increasing number of new psychotherapy approaches, growing diversity of patients and their problems, the need for formal certification of psychotherapy training programs and qualifications, requirements from institutions which found psychotherapy, research results confirming common factors in different psychotherapies and, finally, increasing awareness among clinicians regarding the need to refer in practice to common factors such as therapeutic alliance. Interest in pursuing common factors in different psychotherapies has increased significantly in '70  and '80 . Conclusions of authors working on this subject (see: Garfield 1992, Goldfried 1980, Karasu 1986, Lambert, Bergin 1994)  seem to indicate that the most commonly listed factors are: therapeutic relationship, patients new emotional experiences, new knowledge and behaviors gained in psychotherapy. The speech will present practical consequences of psychotherapy based on common factors: goals, shape and methods of psychotherapy and evaluation of it's effects.

 

Factorii comuni în procesul diferitelor terapii

prof. Jan Czesław Czabała

Prochaska şi Norcross (2003, Seligman, op.cit.) oferă 12 argumente pentru a căuta căi de a integra psihoterapia. Ei includ: numărul în creştere de noi abordări psihoterapeutice, diversitatea tot mai mare a pacienţilor şi a problemelor lor, nevoia de certificare formală a programelor de formare în psihoterapie şi a calificărilor, cerinţe din partea instituţiilor care susţin psihoterapia, rezultate ale cercetărilor ce confirmă factorii comuni în diferite psihoterapii şi, în final, creşterea gradului de conştientizare în rândul clinicienilor cu privire la nevoia de a se raporta în practică la factorii comuni, precum alianţa terapeutică. Interesul în a căuta factorii comuni în diferitele psihoterapii a crescut semnificativ în anii ’70 şi ’80. Concluziile autorilor care au lucrat la acest subiect (vedeţi: Garfield 1992, Goldfried 1980, Karasu 1986, Lambert, Bergin 1994) par să indice că factorii enumeraţi cel mai frecvent sunt: relaţia terapeutică, noile experienţe emoţionale ale pacienţilor, noi cunoştinţe şi comportamente dobândite în psihoterapie. Discursul va prezenta consecinţe practice ale psihoterapiei bazate pe factori comuni: obiective, forme şi metode ale psihoterapiei şi evaluarea efectelor ei.  

 

Can Psychotherapy Research Guide Psychotherapy Integration?

prof. Michael Lambert

Most practicing clinicians prefer integrative or eclectic practice with patients, yet little agreement has been reached about what should be integrated and combined to maximize patient outcomes. The implications of psychotherapy outcome research for integration are presented. Among the findings that are emphasized is the lack of evidence suggesting that specific mono-form therapies have shown enough superiority to warrant integration (on the basis of patient outcome). Some exceptions to this rule, such as methods of reducing anxiety, are presented. A solution to this dilemma for those practicing integration is suggested and includes methods of formally tracking patient treatment response and modifying psychotherapy before patients leave treatment.

Poate Cercetarea în Psihoterapie să Ghideze Integrarea Psihoterapiei?

Prof. Michael Lambert

Cei mai mulţi clinicieni practicanţi preferă practica integrativă sau eclectică cu pacienţii, şi cu toate acestea nu s-a ajuns la o înţelegere efectivă cu privire la ce ar trebui integrat şi combinat pentru a maximiza rezultatele pacientului. Implicaţiile cercetării cu privire la rezultatele psihoterapieie pentru integrare sunt prezentate. Printre descoperirile accentuate există şi lipsa de evidenţe care să sugereze că terapiile cu o singură-formă au arătat suficientă superioritate pentru a justifica integrarea (pe baza rezultatelor pacienţilor). Câteva excepţii la această regulă, cum ar fi metodele de reducere a anxietăţii, sunt prezentate. O soluţie la această dilemă pentru cei care practică integrarea este sugerată şi include metode de a urmări în mod formal răspunsul pacientului la tratament şi modificarea psihoterapiei înainte ca pacienţii să părăsească tratamentul.

 

Psychotherapy Integration and Evidence-Based Practice: Confusions in Theory, Practice, and Research

prof. Paul Wachtel 

The goal of grounding clinical practice on a foundation of solid evidence is a salutary one. However, much of the discussion of evidence for various approaches to psychotherapy has been characterized by barely disguised ideological bias masquerading as science. This presentation will examine in detail the assumptions that underlie the concept of “Empirically Supported Treatments.” In doing so, it will consider the assumptions that have associated evidence-based treatment with manualization, linking treatments to specific psychiatric diagnoses, and controlled clinical trials. Each of these characteristics of outcome research has its place and sensible rationale, but each also has been overemphasized in ways that actually impair the soundness of the science on which treatment decisions and evaluations are based. Additionally, there are critical value issues that need to be examined more closely if psychotherapy outcome research is not to become a servant of particular interests and ideologies rather than a process enabling sounder knowledge and promoting human welfare.

 

Integrarea Psihoterapiei şi Practica Bazată pe Dovezi: Confuzii în teorie, practică şi cercetare

prof. Paul Wachtel

Scopul înrădăcinării practicii clinice pe o fundaţie de evidenţă solidă este una folositoare. Cu toate acestea, mare parte din discuţiile despre evidenţă pentru diversele abordări psihoterpeutice au fost caracterizate doar de o înclinaţie ideologică deghizată, vrând să se dea drept ştiinţă. Această prezentare va examina în detaliu ipotezele care subliniază conceptul de „Tratamente Susţinute Empiric”. Procedând astfeş , va lua în considerare ipotezele care au asociat tratamentele bazate pe dovezi cu dezvoltarea de manuale (ghiduri), care leagă tratamentele de diagnostice psihiatrice specifice şi de experiemntele clinice controlate. Fiecare dintre aceste caracteristici ale cercetării rezultatelor are locul său şi un raţionament sensibil, dar fiecare a fost, de asemenea, supraacentuat în moduri care, de fapt, afectează soliditatea ştiinţei pe care se bazează deciziile cu privire la tratament  şi evaluările. În plus, există chestiuni  critice de valoare ce trebuie să fie examinate mai îndeaproape astfel încât cercetarea rezltatelor psihoterapiei să nu ajungă un slujitor a intereselor şi ideologiilor particulare mai degrabă decât un proces care să permită cunoştinţe solide şi promovarea bunăstării umane.

  

Psychotherapy Relationships that Work: Toward Integration

prof. John Norcross

Description: Clinical experience and controlled research consistently demonstrate that the therapy relationship accounts for as much outcome as the particular treatment method. This keynote address will review the meta-analytic research compiled by a recent task force on (1) effective elements of the therapy relationship, (2) effective means of tailoring that relationship to individual patients, and (3) discredited relationship behaviors. This address integrates two of the most crucial developments in our field: Evidence-based practices and the therapy relationship.

Learning Objectives:

1. Identify at least 3 therapist relational behaviors that improve the effectiveness of psychotherapy

2. Describe 3 patient matching dimensions that enhance treatment outcomes

3. Avoid the use of discredited relationship behaviors that contribute to dropout and failure

 

Relaţii psihoterapeutice care funcţionează: Către integrare

prof. John Norcross

Descriere: Experienţa clinică şi cercetările controlate demonstrează în mod constant că relaţia terapeutică contribuie al fel de mult la rezultat ca şi metoda de tratament particulară. Acest discurs va revizui cercetările meta-analitice compilate de către un grup operativ asupra (1) elementelor eficiente ale relaţiei terapeutice, (2) mijloace eficiente de personalizare a relaţiei în funcţie de fiecare pacient în parte şi (3) comportamente relaţionale discreditate. Acest discurs integrează două dintre cele mai cruciale dezvoltări în evoluşii în domeniul nostru: Practica bazată pe Dovadă şi Relaţtia terapeutică.

Obiectivele de învăţare:

1. Identificaţi cel puţin 3 comportamente relaţionale ale terapeutului care îmbunătăţesc eficienţa psihoterapiei

2. Descrieţi 3 dimensiuni de potrivire cu pacientul care sporesc rezultatele tratamentului

3. Evitaţi folosirea comportamentelor relaţionale discreditante care contribuie la renunţare şi eşec.

             

Integrative psychotherapy, a practical approach

Prof. Stanislav Kratochvil

Three partial integrative hypotheses include: 1. common factors in all effective psychotherapies, 2. alternative factors  in different approaches, which can produce similar effect, 3. specific factors influencing  certain symptoms, certain problems and certain patients, which may be less effective in other cases. In clinical practice, both in individual and group psychotherapy of neurotic disorders, we propose successive  combination of: 1. empathic  conversation with self-disclosure of the patient (rogerian approach), 2. interventions supporting interpersonal and psychogenetic insight (dynamic approach), 3. training of desirable ways of thinking  and behavior (cognitive behavioral approach), with occasional inclusion of various other conceptions and techniques like  Gestalt, transactional analysis, psychodrama, psychomime etc., 4. searching  for personal sense of life and perspectives in future (humanistic approach). Forty years of the therapeutic community for neurotic patients in Kromeriz bring practical example of such an approach.

 

Psihoterapia Integrativă, o abordare practică

Prof. Stanislav Kratochvil 

Trei ipoteze parţial integrative include: 1. factorii comuni în toate psihoterapiile eficiente, 2. factori alternativi în diferite abordări, care pot produce efecte similare, 3. factori specifici ce influenţează anumite simptome, anumite probleme şi anumiţi pacienţi, care pot fi mai puţin eficiente în alte cazuri. În practica clinică, atât în psihoterapia individuală şi de grup a tulburărilor nevrotice, propunem combinaţii succesive ale: 1. conversaţii empatice cu auto-dezvăluirea pacientului (abordare rogersiană), 2. intervenţii susţinând insight-ul interpersonal şi psihogenetic (abordare psihodinamică), 3. training a modurilor desirabile de gândire şi comportament (abordare cognitiv comportamentală), cu includerea ocazională a diferite alte concepţii şi tehinici precum Gestalt, analiză tranzacţională, psihodramă, psihomimă, etc., 4. căutarea propriului sens al vieţii şi perspective în viitor (abordare umanistă). Patruzeci de ani ai comunităţii terapeutice pentru pacienţi nevrotici din Kromeriz aduc un exmplu practic a unei astfel de abordări. 

  

Transforming Aggressive Conflict in Political and Personal Contexts - Integrative Psychotherapy in the Public Sphere

Prof. Andrew Samuels

 Andrew begins by trying to imagine different models of politics applicable to Western societies. He reflects on the “state we are in” and asks if our present condition of political rupture could ever become political rapture. He asks whether it is possible for citizens to remove themselves from the abusive relationships with heroic, macho leaders. Instead, he suggests, we might ask where we will find new kinds of leaders who will be “good-enough”. We will need such leaders if we are to manage the staggeringly high levels of conflict and aggression afflicting the political world today. Andrew asks that we urgently explore innovative ways to manage conflict in political contexts using new psychological ideas integrating new psychotherapeutic ideas about men, fathers and violence. Finally, he communicates what he has learned from Islam about some hidden aspects of political conflict.

 

Transformarea Conflictului Agresiv în Contexte Politice şi Personale – Psihoterapie Integrativă în Sfera Publică

Prof. Andrew Samuels

Andrew începe prin a încerca să îşi imagineze diferite modele politice aplicabile societăţilor vestice. El reflectă asupra “stării în care suntem” şi se întreabă dacă condiţianoastră prezentă a rupturii politice ar putea vreodată să devină ruptură politică. Se întreabă dacă este posibil pentru cetăţeni să se înlăture pe ei înşişi din relaţiile abuzive cu liderii eroici, macho. În schimb, sugerează el, ne-am putea întreba unde vom putea găsi noi tipuri de lideri care vor fi “suficient de buni”. Vom avea nevoie de asemenea lieri dacă este să gestionăm nivelul uluitor de ridicat al conflictului şi agresivităţii, care afectează lumea politică astăzi. Andrew ne cere să explorăm urgent modalităţi inovative de a gestiona conflictul în contextele politice folosind noi idei psihologice integrând noi idei psihoterapeutice cu privire la bărbaţi, taţi şi violenţă. În final, el comunică ce a învăţat de la Islam despre anumite aspecte ascunse ale conflictului politic.

 

Postmodernistic issues in psychotherapy integration

Prof. Bogdan de Barbaro

Like many other salutary ideas, the idea of psychotherapy integration still hasn't been (and I doubt whether it will ever be) satisfactorily realised. I am going to postpone terminological misunderstandings (Integration? Holism? Clinical eclecticism? Technical eclecticism?) and distance to monistic approach. Instead, I am going to  concentrate on the question to what extent it is possible to integrate psychotherapeutic models and how useful it is. Doubts result form postmodernistic scepticism for theories (especially ambitious, large, and detailed ones), from preference for multiverse description and from treating language as the tool which constructs reality. Special attention should be devoted to the theory itself (of every model) and it's function of filter by which the reality is interpreted. Integrated model is, in this context, special kind of reductionistic meta-theory (though it denies being reductionistic). As a result the process of integration on the level of therapist's mind may lead to detachment from patient's/clients emotional experience and break of creative dialogue. In the light of above more promising seems pluralistic approach irreverent of theory and assuming integration only on the level of patient's/client's mind.

 

 

Chestiuni psotmoderniste în Integrarea Psihoterapiei

Prof. Bogdan de Barbaro

 Ca multe alte idei folositoare, ideea integrării psihoterapiei nu a fost încă (şi mă îndoiesc că va fi vreodată) realizată în mod satisfăcător. Voi amâna neînţelegerile de terminologie (Integrare? Holism? Eclectism clinic? Eclectism tehnic?) şi mă voi distanţa de abordările monistice. În schimb, mă voi concentra pe întrebarea: în ce măsură este posibil să integrăm modelele psihoterapeutice şi cât utilă este ea. Îndoieli rezultă din scepticismul postmodernist al  teoriilor (în special a celor ambiţioase, largi şi detaliate), din preferinţa pentru descrierile cu variante multiple şi din tratarea limbii ca un instrument ce construieşte realitate.  O atenţie specială ar trebui acordată teoriei însăşi (a fiecărui model) şi funcţia sa ca şi filtru prin intermediul căruia realitatea este interpretată. Un model integrat este, în acest context, un tip special de meta-teorie reducţionistă (deşi negă că ar fi reducţionistă). Ca rezultat, procesul integrării la nivelul minţii terapeutului poate duce la detaşarea de experienţa emoţională a pacienţilor/clienţilor şi la înreruperea dialogului creativ. În lumina celor de mai sus, pare a fi mai promiţătoare abordarea pluralistă irevenţioasă a teoriei şi asumarea integrării doar la nivelul minţii pacienţilor/clienţilor.

 

Discurs şi Atelier

Maria Gilbert: Procesul Integrativ Reflexiv în Practică (Notiţe: Sabina Strugariu)

-       supervizarea depinde de conştientizarea noastră de sine

-       ce facem în supervizare se reflectă în noi

-       o relaţie de supervizare este co-creată, este un efort împărtăşit, o colaborare între supervizat şi supervizor, un dialog co-creat

-       supervizaţii au drepturi şi responsabilităţi

- dreptul la o relaţie de supervizare sănătoasă

- dreptul de a şti părerea supervizorului

- obligaţia de a se pregăti pentru supervizare

-       supervizatul trebuie, în esenţă, să fie relaxat pentru a comunica

-       organizarea relaţiei de la primul contact

-       supervizorul să fie atent şi la comunicarea implicit nonverbală

-       diferenţele culturale trebuie negociate constant

-       scopul supervizării îl reprezintă crearea unui mediu de învăţare pentru supervizat

-       supervizatul trebuie să poată sa aducă orice greşeală sau luptă în supervizare

-       feedback-ul să fie onest, dar şi a spune lucruri dificile

-       supervizarea

-– asigură un contract clar

  - feedback clar

  - spaţiu pentru exprimare şi „joacă” (spaţiu unde poţi experimenta cu noi opţiuni/posibilităţi - Winnicot 

   - echilibru între susţinere şi confruntar

   - reflectarea la întrebări fără răspuns

-       provocarea de a spune supervizatului ce gândeşti

-       ce se întâmplă pentru tine în relaţie? Empatie sau identificare?

-       Facilitarea practicii reflexive

-       Buber 1923 – conceptul de „incluziune” şi anume, a fi în lumea şi cu experienţa ta şi a intra în lumea şi perspectiva celuilalt

-       Mentalizarea şi funcţia reflexivă – Fonagy a elaborat o teorie despre cum funcţionează mintea:

-       Copilul înţelege că ceilalţi sunt diferiţi= funcţia deflectivă = capacitatea de a realiza diferenţa; impactul asupra persoanei, pe care ceilalţi nu îl înţeleg

-       M. Carroll – etapele procesului reflexiv

-       Copii sunt născuţi cu capacitatea de a fi plăcuţi... cum îi dresează părinţii să devină neplăcuţi?

-       Conştientizarea procesului paralele este un scop al supervizării

-       Supervizorul poate învăţa din impactul clientului asupra terapeutului

-       Când supervizorul este iritat pe supervizat = proces paralel= supervizatul este iritat pe client

-       Folosirea umorului ajută învăţarea

-       Atenţi la chestiunile legate de putere – la puterea şi autoritatea de bază pe care le ai ca supervizor

-       Supervizaţii sunt copleşiţi de autoritate

-       Supervizorul asigura practica etică –monitorizare

-       Supervizorul trebuia să ia decizii importante, uneori neplăcute

-       Gestionarea posibilelor proiecţii pe care supervizaţii le vor face asupra voastra ca supervizor, poate facilita dialogul

-       Nu vorbim despre bine/ greşit/ rău, ci despre EFICIENT – ce funcţionează pentru o persoană, nu funcţionează pentru toţi

-       Atunci când apare o ruptură în alianţă există spaţiu pentru repararea ei?

-       Partea erotică este, de asemenea, şi în supervizare

-       Eroticismul există în toate relaţiile

-       Etapele învăţării (Robinson): incompetenţa inconştient – apoi conştientizare – incompetenţa conştientă – apoi acomodare – competenţa conştientă – apoi asimilare – competenţa inconştientă

-       Nu este un model fix, ne mişcăm gradul prin aceste etape.

Nivelurile comunicării

-       Nivelul 1 – Non reflectivitate: problema este la celălalt (tendinţa de a proiecta vina pe celălalt – e un lucru comun) = va trebui să vorbim despre asta.. din analiza tranzacţională Eu sunt ok, tu nu eşti ok! Sau o a doua variantă: este doar vina mea, toată vina este a mea. Acestea sunt instanţe ne-negociabile (oamenii nu sunt pregătiţi să vorbească despre asta, sunt blocaţi) din A.T. Eu nu sunt ok, tu eşti ok! – nu se acceptă procesul CO-CREAT, abia după acceptarea acestui proces se poate trece mai departe

-       Nivelul 2 – Reflectivitatea empatică: -„acest client este rezistent, dar poate există ceva din el care a dus la acest lucru” (s-au trece printr-o perioadă grea, etc.). Da, acest client este dificil, dar trebuie să-i înţeleg contextul de viaţă dificil = empatie, dar încă nu înţeleg partea mea de co-creare. Încă cred că nu contribui la acest lucru- gândire simplă, încă nu privesc acest lucru ca şi conversaţie, relaţie co-creată. Procesul de comunicare negociat cu fiecare persoană în parte, este diferit.

-       Etichetarea duce la proiecţii şi este tendinţa de a vedea doar partea celuilalt, nu şi propria noastră parte din vină. Shifting – trecerea de la ceva la altceva – dacă suntem în faza de eu nu sunt ok, tu eşti ok =  putem trece prin „hai să vedem ce putem învăţa, ce s-ar putea întţmpla?”.

-       Nivelul 3 – Reflectivitatea relaţională: sunt în această relaţie la fel ca şi tine, hai să vedem cum suntem amândoi implicaţi în asta? Cum co-creăm acest lucrur? În ce mod? Sunt la fel de responsabil ca şi tine. Începem să vedem că este o problemă. Haide să vorbim despre ce s-a întâmplat. Să vorbim despre ce ai simţit tu la ce s-a întâmplat. „Ai tot dreptul să pleci, dar măcar mai ascultă o dată”- în sensul de a fi sincer. Cu ce crezi că am contribuit amândoi? Să privim problema împreună. Problema este sistemică, nu doar a ta sau a mea.

-       Nivelul 4 – Reflectivitatea personală: după discuţiile în care se lămuresc lucrurile este partea în care plec cu întrebarea: care este cu adevărat partea mea? ce trebuie să învăţ eu din asta? Ce parte este a mea, din istoria mea de viaţă ce trebuie schimbată?. Trebuie să fim atenţi să ne întoarcem în relaţie după ce am înţeles lucrurile.

-       Noi avem filosofia noastră apropo de relaţia co-creată, dar poate că cealaltă persoană nu este interesată, nu îşi doreşte să accepte asta. Trebuie să rcunoaştem şi să acceptăm realitatea situaţiei şi faptul că poate nu împărtăşim aceeaşi perspectivă.

-       Nivelurile nu sunt cronologice.

-       Clienţii noştrii trebuie să înveţe nivelurile reflectării

-       Enactment, proces inconştient= suntem amândoi în asta. Când suntem într-un blocaj, aducem ceva acolo.

-       Întrebarea în eactment este: ce nu este spus? Ce este evitat?

-       Provocarea este menţinearea unei atitudini deschise. Când pierzi spaţiul negocierii, te poţi pensiona pentru că ai devenit un tiran :).

-       Îţi ofer ceva.. nu trebuie să primeşti, dar dacă ţi se potriveşte.... 

 

Discurs şi Atelier

John Norcross: Psihoterapia – relaţia care funcţionează

-       Practica bazată pe dovadă = efort de a baza practica clinică pe cercetare; integrarea celor mai bune dovezi de cercetare cu expertiza clinică şi valorile pacientului

-       Tratamentele vindecă tulburări sau relaţia vindecă oamenii?

-       Unde este pacientul dincolo de diagnostic? Dincolo de patologie? În unicitatea sa.

-       Ce aduce eficienţă în psihoterapie: 30% caracteristicile pacientului; 12% relaţia terapeutică; 8% metoda; 7% caracteristicile terapeutului; 3% alţi factori; 40% varianţe inexplicabile.

-       Metode diferite produc rezultate diferite, dar ne concentrăm, de asemenea, pe relaţie

-       Ce funcţionează în mod deosebit pentru un pacient? Ce nu funcţionează?

-       Relaţia alegerii:

-       potrivirea terapiei cu persoana;

-        personalizarea terapiei; - scopurile se metamorfozează, clienţii evoluează, relaţia se schimbă;

-        anumite tratamente sunt mai bune pentru anumite tulburări (dar nu întotdeauna);

-       Suntem diferiţi, răspundem diferit;

-    Suntem îndoctrinaţi să răspundem/ reacţionăm într-un singur fel clientului (de exemplu: emaptie, etc) –  comportamentul empatic (Carl Rogers) nu este ok pentru paranoici – ei vor părăsi terapia – redefinirea empatiei.

-       Atitudine empatică = flexibilitate

-       Trebuie să mă adaptez la pacient – să ofer terapia care funcţionează pentru respectivul client

-       Concentrarea pe informaţii te face să pierzi prezenţa

-       Îl întţlnesc pe client acolo unde este

-       Fiţi conştienţi de orice comportament, reacţie implicită/ inconştientă prezente cu fiecare client (prejudecăţi, idei rigide, etc.)

-       Atitudinea în tratamentul integrativ: responsabilitate, personalizare, adaptare

-      Cei mai mulţi din sistemul medical nu întreabă preferinţele pacienţilor: ce îţi place? Ce îţi displace? Ce ar putea să meargă rău? Care sunt ficile? Aşteptările? Care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla între noi?

-      În ce priveşte preferinţele clientului pentru caracteristicile psihoterapeutului, putem adăuga orice: gender, sex, religice, etnie, interes, rol, etc.

-       Exemplu: copilul doreşte, inconştient, să vadă dacă părinţii îl iubesc cu adevărat sau dacă trebuie să îl iubească pentru că se întâmplă să fie copilul lor?

-       Frici, precum încălcarea confidenţialităţii sau frica de a fi rănit

-   Ideea de bază a terapiei: verbalizarea tuturor lucrurilor, a nu ne pierde în detalii specifice, a da un sens, a corecta prejudecăţile, a lăsa libere alegerile, idenfiticarea nevoilor, centrarea clientului în terapie, schimbarea = ce ar funcţiona pentru tine acum?, respect şi responsivitate, a da puterea clientului, dificultatea transformată în magie, educarea pacienţilor în psihoterapia colaborativă = relaţie colaborativă

-    Sunt anumite lucruri pe care nu le veţi face – nu putem răspunde tuturor preferinţelor – îl puteţi recomanda unei alte persoane, nu sunt terapeutul potrivit pentru tine în acest moment

 Stadiile schimbării în psihoterapie

-         Clienţii sunt la diferite stadii, indiferent cum le denumeşti

-       Precontemplarea (părintele nutritiv) – negarea, este una dintre cele mai grele stări de a intra în psihoterapie, toată lumea vede problema, mai puţin persoana în cauză

-        Contemplarea  (dialogul socratic) – da, sunt conştient că am o problemă, dar nu sunt pregătit sa vorbesc despre asta

-       Pregătirea – paşi de bebeluş, peste prăpastie, în acţiune

-       Acţiunea (antrenorul cu experienţă) încep să mă mişc

-       Menţinerea  schimbării (rolul consultativ)

-       Finalizarea

-       Nu este uşor. Uneori avem foarte multe încercări

-       Nu sunt atât de evidente diferenţele între abordările aplicate, dar este o diferenţă de 80% între „în terapie” şi „fără terapie”

-       Folosiţi orice metodă care ar putea ajuta la conştientizare

-       Suntem diferiţi în funcţie de schimbarea de dispoziţie a clientului în şedinţă

-       Schimbarea = proces de dezvoltare

 

 

 

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

© Copyright 2012.

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

IRPI este o organizaţie profesională, non-guvernamentală care activează în domeniul psihologiei şi psihoterapiei integrative, acreditată de Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Europeană de Psihoterapie Integrativă.

Site administrat de www.websystem.ro