INSTITUTUL ROMAN DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

Selectie rapida

IRPI Admin

IRPI Admin

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

Website URL: E-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

Etica pentru interventia in situatii de urgenta

Publicat în Proiecte
Joi, 05 Noiembrie 2015 13:05

Etica pentru interventia in situatii de urgenta ce sa asigure demnitate-sanatate-intimitate-siguranta populatiei afectate de evenimente traumatizante

Daca suntem membrii in echipe de interventie de urgenta pentru salvarea si suportul persoanelor ce au trait un  eveniment traumatizant este important să ne reamintim in orice moment că ne aflăm în faţa unor persoane care au suferit o traumă profundă. Modul de abordare şi de relaţionare cu cei afectaţi direct sau indirect stabileşte punctul de plecare în construirea relaţiei. A avea o conduita cu respect, rabdare, empatie si informare continua aduce beneficiul major al colaborarii.

Pe baza acestei “prime impresii” se va dezvolta încrederea si restabilirea sigurantei fizice si emotionale a persoanelor ce au nevoie de suport.

 Principale sunt asigurarea confidenţialitatii datelor oferite; Sporirea capacităţi de lucru în echipă; Acordarea importanţei colaborării în echipă; Concentrarea maxima pe solutii optime de urgenta.

Flexibilitate în muncă într-o echipa de urgenta implică schimbării de situaţie foarte dese iar echipa trebuie să fie capabilă să se reorganizeze decâte ori situaţia o impune. Nu se va face ţine cont de apartenenţa religioasă, etnică sau politică a celor implicati. Nu se va face nici un fel de discriminare.

Colaborarea cu alţi participanţi la strategia comunităţii de intervenţie (ca: psihologi, psihoterapeuţi, asistenţi social, cadre medicale, pompieri, specialişti în logistică, specialişti în construcţii, etc.) pentru a forma o echipă interdisciplinară.

Considerăm că membrii echipei interdisciplinare sunt toţi profesioniştii care prin natura muncii lor intră în contact direct cu clienţii sau beneficiarii de servicii psiho-sociale. Aceşti specialişti pot să identifice anumite vulnerabilităţi şi implicit să acorde servicii de prevenţie sau intervenţie singuri sau ca membrii ai unor echipe interdisciplinare.

Membrii echipei: au ”datoria” să ramână calmi; să manifeste siguranţă; sa aplice proceduri standardizate în condiţii în care haosul poate fi generalizat.

        Abilităţi ale membrilor echipei de urgenta:

  • să deţină autocontrolul;
  • să aibă viteză de reacţie;
  • putere de decizie;
  • să creadă în ceea ce face;
  • să aibă valori şi principii în acord cu altruismul şi simţul civic, 
  • să aibă etică profesională.

 

Spor si Curaj!

Actualitati in abordarea traumei

Publicat în Proiecte
Joi, 05 Noiembrie 2015 12:50

În timp, de-a lungul istoriei, omenirea a fost sensibilă la suferinţa umană fie ea fizică sau psihică, mai multe domenii acordându atenţie acestei experienţe: medicina, psihologia, arta, etc.            

 În sens integrativ definim trauma ca fiind ansamblul afecţiunilor fizice, suferinţelor psihice şi modificărilor contextuale.

Trauma aduce modificări imediate şi de durată la nivelele contextul de viaţă, cognitiv, emoţional, comportamental, somatic şi spiritual.

Considerăm suferinţă şi boală, o pierdere cu efecte ample asupra identităţii personale atât în planul integrităţii şi raportării la sine, cât şi asupra raportării la ceilalţi şi la lume. Se produce o scindare a parcursului existenţei în viaţa de dinaintea şi de după evenimentul traumatizant ce include un proces de resemnificări ale existenţe şi ale sensul vieţii. 

Trauma fizică este descrisă în medicina generală, ca fiind vătămare structurală a corpului, provocată de contactul cu un obiect sau cu o substanţă. Termenul se referă la răni, fracturi, arsuri, etc.  (Rycroft C., 2013).

Trauma psihică în psihiatrie şi psihanaliză este orice experienţă absolut neaşteptată, pe care subiectul este incapabil să o asimileze. Reacţia imediată la o traumă psihologică este şocul; efectele ulterioare sunt fie recuperarea spontană (care este analoagă vindecării spontane a traumelor fizice), fie dezvoltarea nevrozei traumatice. (Rycroft C., 2013).

Stresul Acut

Persoanele care au avut o experienta cu expunere la moarte reală sau ameninţare cu moartea, vătămare serioasă survenite în unul sau mai multe dintre modalităţile expuse:

 

  1. Expunere directă la evenimentul traumatic
  2. A fi martor direct la evenimentul traumatic petrecut altor persoane
  3. A afla că evenimentul traumatic s-a întâmplat unui membru apropiat al familiei sau unui prieten apropiat. 

Notă: în cazul unei morţi reale sau a unei ameninţări cu moartea survenite în cazul unui membru al familiei sau prieten apropiat, evenimentul să fi fost violent sau accidental

  1. A experimenta expuneri repetate sau extrem de marcante legate de evenimentul traumatic 

Notă: acest criteriu nu se aplică la expunerile prin canalele media, televiziune, filme sau fotografii, ci doar în cazul în care expunerea are legătura cu munca

 

Daca a fost participant la un eveniment traumatizant poate dezvolta in primele 30 de zile urmatoarele:

 

  1. Prezenţa a 9 (sau mai multe) dintre următoarele simptome din oricare dintre cele 5 categorii privind intruziunea, starea afectivă negativă, disocierea, evitarea şi hiperstimularea, debutând sau înrăutăţindu-se după ce a survenit evenimentul traumatic.

        

Simptome de intruziune

  1. Amintiri generatoare de suferinţă ale evenimentului traumatic, care survin recurent, involuntar şi în mod intruziv. 
  2. Coşmaruri recurente cu conţinut sau afect legat de traumă. 
  3. Reacţii disociative (ex flash-back-uri) în care persoana se simte sau acţioneaza ca şi când evenimentul traumatic se petrece din nou. (Asemenea reacţii pot surveni pe un continuum, în care expresia cea mai înaltă este reprezentată de pierderea completă a contactului cu prezentul.)                                
  4. Distres psihologic sau reacţii fiziologice marcante ca răspuns la stimuli interni sau externi care simbolizează sau evocă un aspect al evenimentului traumatic.            

Stare afectivă negativă: 

  1. Incapacitate persistentă de a experimenta emoţii pozitive (ex: incapacitate de a fi fericit, satisfăcut sau iubitor).

Simptome disociative: 

  1. Un simţ alterat al realităţii înconjuratoare sau a sentimentului de sine (ex: a se vedea pe sine din perspectiva altei persoane, încetinirea timpului, confuzie/uluire).
  2. Incapacitatea de a-şi aminti un aspect important al evenimentului traumatic (tipic datorat amneziei disociative şi nu altor factori, cum ar fi leziuni craniene, alcool sau droguri).                                        

Simptome de evitare: 

  1. Eforturi de a evita amintirile generatoare de distres, gânduri sau sentimente despre / în mod strâns legate de evenimentul traumatic.
  2. Eforturi de a evita stimuli amnezici externi (persoane, locuri, discutii, activităţi, obiecte, situaţii) care antrenează amintiri, gânduri sau sentimente legate sau asociate cu trauma, generatoare de distres.                                                

Simptome de hiperactivare:                         

  1. Tulburări de somn (ex: dificultăţi de a adormi sau de a rămâne adormit, somn neodihnitor).
  2. Comportament iritabil sau ieşiri nervoase (cu puţină provocare sau deloc) exprimate, în mod tipic, ca agresiuni verbale sau fizice împotriva oamenilor sau a obiectelor.                
  3. Hipervigilenţa.                
  4. Probleme de concentrare.                      
  5. Reacţii exagerate.

           

  1. Durata perturbării (simptomele de la criteriul B) este între 3 zile şi o lună după expunere. 

Notă: Simptomele debutează imediat dupa traumă, însă persistenţa lor ăntre 3 zile şi o lună este necesară pentru a întruni criteriile de diagnosticare.  

  1. Perturbarea cauzează distres semnificativ clinic sau /şi funcţionalitate socială, ocupatională, sau în alte arii de funcţionare.
  2. Perturbarea nu poate fi atribuită efectelor fiziologice ale unei substanţe sau unei alte condiţii medicale şi nici nu poate fi explicată mai bine printr-un alt episod de dezechilibru psihic.

Psihoterapia Integrativă pentru Medicina de Urgență

Publicat în Proiecte
Marţi, 03 Noiembrie 2015 13:54

... Dacă pentru membre amputate există proteze, pentru suflete amputate nu ...

Tragedia din 30 octombrie 2015 din clubul Colectiv, Bucuresti ne aduce astazi impreuna psihoterapeuti si nu numai, sa daruim ce avem profesional de oferit si anume suport psihologic.

Ne propunem în proiectul de fata să intelegem, sa explicam si sa efectuam interventie psihologica specifica psihoterapiei integrative la modul în care, accidentul provocat de neglijenţă, comportamentele, gesturile şi cuvintele abuzează fiinţele umane. Acest eveniment traumatizant a devastat intreaga comunitate romaneasca, familii, persoane, vieţi şi vise, construcţii şi planuri...

Este o drama umană ce a creat un context de perturbare şi umilinţă, de devastare fizică şi psihică, pe tărâmul neputinţei acolo unde resursele fiinţei umane sunt limitate.

În sens integrativ definim trauma ca fiind ansamblul afecţiunilor fizice, suferinţelor psihice şi modificărilor contextuale.

Trauma aduce modificări imediate şi de durată la nivelele: contextul de viaţă, cognitiv, emoţional, comportamental, somatic şi spiritual.

ACTIVITATI IN DESFASURARE:

  • INFORMARE –PREVENTIE-SUPORT
  • SUPORT PSIHOLOGIC DE URGENTA IN CADRUL SPITALULUI BAGDASAR ARSENIE
  • SERVICII DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA SI PSIHOLOGIE CLINICA IN CABINETELE INDIVIDUALE DE PSIHOLOGIE

COORDONATOR:
PSIHOTERAPEUT INTEGRATIV CARMEN IOAN

DATE DE CONTACT:
Psih. Carmen Ioan nr. tel. 0723198699

Echipa de voluntari IRPI:

  • Ioan Carmen Elena
  • Priceputu Adriana Mara
  • Zamfir Cristina
  • Hiriza Andreea
  • Grigore Gheorghe
  • Nica Liana Ioana
  • Zaharia Andreea Laura
  • Gosa Carmen
  • Mogosanu Ionut Marius
  • Mogosanu Neti Marcela
  • Dinca Alice Mihaela
  • Vlad Georgiana
  • Batica Cristina Florina
  • Trasnea Aureliana
  • Gavan Gabriela
  • Negrescu Florentina Rose Marie
  • David Mihaela
  • Badina Gabriela
  • Simon Diana Maria
  • Stefanescu Irina

Actualitati in abordarea traumei

Delimitări conceptuale

Psihologia clinică este o ramură distinctă a psihologiei, care deține propriile standarde de cercetare fundamentală și aplicată. 

Din punct de vedere conceptual, psihologia clinică este ştiinţa care studiază factorii psihologici implicaţi în starea de sănătate şi de boală. (APA; David, 2006). Structural si functional, avem în vedere două componente fundamentale ale acestei științe:

1.  Investigarea mecanismelor psihologice implicate în promovarea și optimizarea sănătății, pe de o parte, și prevenirea patologiei, pe de altă parte.; 

 2.  Investigarea mecanismelor psihologice implicate  în patologie. 

 Cu alte cuvinte, la nivel general, psihologia clinică are în vedere investigarea mecanismelor psihologice implicate în sănătate și boală, iar în mod particular, mecanismele psihologice implicate în sănătatea și patologia psihică. 

 Există câteva caracteristici specifice psihologiei clinice (David, 2006; Rizeanu, 2013): 

 1.  Spre deosbire de neuroștiințe, care nu au că obiect de studiu apartenența culturală a persoanei, psihologia clinică ia în considerare acest aspect în cadrul investigației specifice; 

 2.  Acoperă toate etapele de vârstă, deținând un instrumentar de metode și tehnici specifice fiecărei categorii (copil, adoelscent, adult, vârstnic). Astfel, în cadrul investigației clinice, se ține cont de factorii și trăsăturile specifice etapei de dezvoltare, stadiul personalității și al intelectului, prevalența anumitor afecțiuni specifice etapei de vârstă. 

 3.  Ca factori majori care definesc acest domeniu, avem în vedere aspectele de etică și deontologie, psihologia clinică fiind prima ramură aplicată a psihologiei care a implementat proceduri validate științific în cercetare și practică. 

 4.  Psihologia clinică are un aspect important care privește prevenția tulburărilor psihice și promovarea sănătății, deseori puțin luat în considerare, existând, de altfel, tendința de a confundă domeniul cu patologia.  

În România, profesia de psiholog/psiholog clinician este reglementată de Legea 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. ( poate fi consultată aici: http://www.copsi.ro/legi/legea-nr-213-2004-privind-exercitarea-profesiei-de-psiholog-cu-drept-de-libera-practica-infiintarea-organizarea-si-functionarea-colegiului-psihologilor-din-romania ).

 Condițiile de exercitare a profesiei au fost detaliate printr-o serie de reglementări specifice și acte normative elaborate de către Colegiul Psihologilor din România ( www.copsi.ro  ).  

 

Competențele specifice psihologului clinician

 

Psihologul clinician este acea persoană, absolventă de studii superioare în domeniul  psihologiei (sau conexe), care parcurge anumite etape de formare necesare practicii psihologiei clinice, etape care vor fi detaliate în ultima secțiune privind atestarea și formarea profesională.  

 Conform legii 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Art. 13 (1) “Pentru exercitarea profesiei, psihologii cu drept de liberă practică pot înființa, la alegere, potrivit legii, cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale sau își pot desfășura activitatea în temeiul unor contracte de muncă, potrivit legii.”. Psihologul clinician își poate desfășura activitatea profesională atât în sectorul public sau privat, în regim salarial, cât și independent, cu drept de liberă practică.  

 Luăm în considerare o expunere la nivel general a competențelor psihologului clinician, având în vedere, însă, faptul că aceste competențe diferă ca și complexitate, în funcție de treapta de specializare și formare. 

 

Competențe de diagnostic și evaluare clinică (Rizeanu, 2013) 

 Psihodiagnosticul tulburărilor psihice care implică în etiopatogeneza mecanismele psihologice; 

 Evaluarea comportamentală; 

 Evaluarea stării de sănătate mentală ca precondiție pentru desfășurarea unor activități; 

 Evaluarea cognitivă și neuropsihologica; 

 Evaluarea subiectiv-emoțională; 

 Evaluarea biofiziologică; 

 Evaluarea personalității; 

 Evaluarea unor aspecte psihologice implicate în dinamica de cuplu sau familială; 

 Evaluarea contextuală în care se manifestă anumite probleme psihologice; 

 Evaluarea gradului de discernământ; 

 Evaluarea dezvoltării psihologice; 

 

 Procesul de evaluare implică utilizarea unor instrumente specifice (interviuri, grile de observație, probe,  teste și chestionare) care trebuie să îndeplinească criteriile psihometrice standard reglementate de către Colegiul Psihologilor din România.  (http://www.copsi.ro/metode-si-tehnici-de-evaluare-si-asistenta )

 

Intervenție psihologică 

 Consiliere și terapie suportivă; 

 Consiliere în situații de criză; 

 Asistența bolnavilor terminali; 

 Terapii de scurtă durată focalizate pe problemă; 

 Tehnici de relaxare și sugestie; 

 Consiliere medicală (creșterea aderenței la tratament); 

 Educație pentru sănătate; 

 Intervenții specifice persoanelor cu nevoi speciale. 

 

Cercetare stiintifica in limita competentelor;

Educatie si trainig (organizare de workshopuri, manifestari profesionale, cursuri, conferințe), în limita competențelor.

 

Clarificări terminologice: psihodiagnostic și evaluare clinică

Etimologic, terenul de diagnostic desemnează o activitate de cunoaștere (gr. Diagnostikos - capacitate de a distinge). Psihodiagnosticul clinic desemnează, așadar, cunoașterea factorilor psihologici cu relevanță pentru sănătate și boală (David, 2006). 

Instrumentele de psihodiagnostic constau în interviuri clinice, observații, testare psihologică cu ajutorul unor chestionare, grile, inventare, teste specifice dimensiunii investigate. Manualele de diagnostic psihologic și psihiatric utilizate în acest moment la nivel național în practica clinică sunt: Manualul de Diagnostic al Tulburărilor Mentale și de Comportament - DSM IV ( la momentul prezent, DSM V este în curs de traducere, urmând a fi utilizat în scurt timp in practica clinică); Manualul pentru Clasificare Internațională a Bolilor - ICD, Seria de manuale de diagnostic SCID și KID SCID.  

Evaluarea psihologică vizează demersul complex, integrativ, de corelare a rezultatelor obținute prin diverse metode, în vederea elaborării tabloului clinic al persoanei. Procesul de evaluare psihologică implică parcurgerea, de către evaluator, a unei serii de etape procesuale, cu un instrumentar specific dimensiunilor evaluate, a cărui abilitate de utilizare se dobândește prin intermediul formării profesioale și al practicii clinice. 

  

Formarea și atestarea profesionale în psihologie clinică 

Standardele de formare profesională  și atestare în psihologie clinică sunt reglementate de către Colegiul Psihologilor din România, prin intermediul Comisiei de psihologie clinică și psihoterapie  (http://www.copsi.ro/comisia-de-psihologie-clinica/comisia-de-psihologie-clinica ) și a Standardelor de calitate în serviciile psihologice  publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 17 septembrie 2014 (http://www.copsi.ro/precizari-juridice-comunicate/standardele-de-calitate-in-serviciile-psihologice-scsp-i-monitorul-oficial-al-romaniei-partea-i-nr-679-din-17-septembrie-2014 ) . 

In practica psihologiei clinice, există patru trepte de specializare profesională:

Psiholog clinician practicant sub supervizare (Nivel I);

Psiholog clinician practicant autonom (Nivel II);

Psiholog clinician specialist autonom (Nivel III);

Psiholog clinician principal autonom (Nivel IV);

 

1. Treapta de psiholog clinician practicant sub supervizare , poate fi obținută de către absolvenții facultăților de psihologie, dar și de către  absolvenții unor domenii conexe, cu condiția parcurgerii unui pachet de discipline universitare de specialitate. Psihologul practicant sub supervizare poate să își exercite profesia cu condiția încheierii și executării contractului de supervizare profesionalムcu un supervizor certificat în specialitatea psihologie clinicăƒ( http://www.copsi.ro/registrul-unic/lista-supervizorilor ), precum și cu condiția avizării anuale a atestatului de liberムpractică, valabil pentru o perioadムde maximum 3 ani, în condițiile legii. ( consultarea competențelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmând link-urile de mai sus).  

2. Treapta de psiholog  clinician practicant autonom 

Trecerea la aceasta treaptă implică urmatoarele condiții, în mod cumulativ :

Parcurgerea programului de supervizare profesională, pe baza unui contract de supervizare profesională încheiat cu un supervizor certificat în specialitate de către Colegiul Psihologilor din România, înregistrat la Colegiul Psihologilor din România (http://www.copsi.ro/registrul-unic/lista-supervizorilor ) ;

Exercitarea profesiei pe o perioada de minim 1 an, în baza unui contract de muncă sau prin una dintre dintre formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (cabinet individual, cabinete asociate sau societate civilă profesională de psihologie);

Parcurgerea unui program de formare profesională in specialitatea psihologie  clinică, în una dintre urmatoarele forme, fiecare având o durată de 2 ani :

în cadrul  studiilor universitare de master sau doctorat în specialitate, avizat profesional de către CPR, organizate de către o instituție de învățământ superior acreditată și avizată (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala  partea I);

organizată de către un furnizor de formare profesională avizat profesional de către CPR  (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala  - partea a II-a).     

d) Obținerea unui număr de minim 20 de credite profesionale pe an în fiecare specialitate (până în anul 2013, inclusiv) și 10 credite profesionale/an în fiecare specialitate (începând cu anul 2014, inclusiv), că urmare a parcurgerii unor programe de formare continuă  în specialitate,  organizate de către furnizorii de formare profesională avizați de către CPR (vezi registrul furnizorilor). 

 e)  Avizarea anuală a atestatului de liberă practică valabil pentru o perioadă de maxim 5 ani.  

 Finalizarea formării profesionale complementare necesare pentru Nivelul II, psiholog clinican practicant autonom, se certifică de către furnizorii de formare profesională avizați de către Colegiul Psihologilor din România, prin eliberarea unui certificat sau a unei diplome de absolvire. ( consultarea competențelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmând link-urile din prima parte a secțiunii). 

  

Treapta de psiholog clinician  specialist

Trecerea la treapta de specialist se poate face în următoarele conditii, în mod cumulativ:

 După o perioadă de minim 5 ani de la obținerea treptei de psiholog clinician practicant autonom, cu condiția dovedirii practicii în specialitatea psihologie clinică în baza unui contract de muncă sau prin una dintre dintre formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (cabinet individual, cabinete asociate sau societate civilă profesională de psihologie); 

 b)   Obținerea unui număr de minim 10 credite profesionale pe an, ca urmare a parcurgerii unor programe de formare continuă  în specialitate,  organizate de către furnizorii de formare profesională avizați de către Colegiul Psihologilor din România sau a participării la manifestări profesionale.  (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala - partea a II-a).

Avizarea anuală a atestatului de liberă practică valabil pentru o perioadă de maxim 5 ani.  ( consultarea competentelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmand link-urile din prima parte a sectiunii).

 

Treapta de psiholog clinician  principal

Trecerea la treapta de principal se poate face face în următoarele conditii, în mod cumulativ:

a) După o perioadă de minim 5 ani de la obținerea treptei de psiholog clinician specialist, cu condiția dovedirii practicii în specialitatea psihologie clinică în baza unui contract de muncă sau prin una dintre dintre formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (cabinet individual, cabinete asociate sau societate civilă profesională de psihologie); 

b) Obținerea unui număr de minim 10 credite profesionale pe an, ca urmare a parcurgerii unor programe de formare continuă  în specialitate,  organizate de către furnizorii de formare profesională avizați de către Colegiul Psihologilor din România sau a participării la manifestări profesionale. (http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala   - partea a II-a).

c) Avizarea anuală a atestatului de liberă practică valabil pentru o perioadă de maxim 5 ani.  ( consultarea competentelor profesionale specifice acestei trepte se poate face urmand link-urile din prima parte a sectiunii).

 

Pentru referințe și informații suplimentare consultați și:

www.copsi.ro

www.irpi.ro 

http://www.copsi.ro/legi/legea-nr-213-2004-privind-exercitarea-profesiei-de-psiholog-cu-drept-de-libera-practica-infiintarea-organizarea-si-functionarea-colegiului-psihologilor-din-romania 

http://www.copsi.ro/registrul-unic/registrul-furnizorilor-de-formare-profesionala 

David, D. (2006). Psihologie clinica si psihoterapie. Fundamente. Editura Polirom, Bucuresti, 2006.

Rizeanu (Pintilie), S. (2013). Psihodiagnoza si evaluarea clinica a copilului si adolescentului. Editura Universitara, Bucuresti, 2013.


Calatorie cu sens, Psihoterapeut integrativ Gabriela Dumitriu

 

Am fost pacaliti.

Ni s-a spus ca daca suntem ascultatori si invatam bine, ne va fi bine in viata. Si am facut toate astea, ba chiar mai mult. Am ajuns sa stim multe lucruri si sa ii multumim pe cei din jur, insa nimic din toate astea nu ne fac sa ne simtim bine. In viata.  Ni s-a spus ca daca mancam tot din farfurie si ne punem jucariile in ordine, ceilalti vor fi fericiti. Si am facut asta. Dar apoi am constatat ca toata mancarea si ordinea din lume nu ne anuleaza golul si dezordinea din interior. Ni s-a spus ca daca acceptam ca nu stim si ii lasam pe ceilalti sa ne invete, vom merge pe un drum corect. Si am facut asta. Insa drumul pe care suntem este  cotropit de arsita. Si nu gasim niciun umbrar.

Nu, drumul pe care suntem nu este drumul spre sens. Calatoria pe care o facem nu este calatoria noastra. Insa pentru ca am fost ascultatori si am mancat tot din farfurie, nu stim ca putem alege doar ce ne place si putem asculta doar vocea interioara. Papilele noastre emotionale s-au anulat, auzul interior a asurzit de voci straine. Si calatorim in deriva, cu busola stricata, asteptand instructiuni. Avem nevoie sa fim salvati, da. Insa pentru ca am fost ascultatori si am acceptat ca nu stim nimic, credem ca salvatorul va veni, la un moment dat, din exteriorul nostru.

Ei bine, nu. Nu este nimeni acolo, cu rolul asta. Cu altele, poate. Insa cu rolul de a da un sens existentei noastre, nu.

Asculta-ma, te rog : tu esti persoana pe care o tot astepti. Tu esti propriul tau ghid pe drumul spre sens. Tu esti singurul care iti datorezi un drum cu sens, un drum spre sens, trairi cu sens, alegeri cu sens, o viata cu sens. Celalalt are sensul lui, nu e treaba lui sa se ocupe de al tau. Un sens cu sens in viata lui. Insa pentru tine, exista un singur sens, un singur adevar: al tau. Si da, probabil ca la un moment dat in viata ta, ai ales sa ai incredere in celalalt, incredere ca va da un sens vietii tale. Probabil ca acum esti suparat, dezamagit, pacalit.  Insa acum, ca stii, oare intelegi cat de mare este puterea ta? Acum oare intelegi ca sensul este doar la tine, doar despre tine, si depinde doar de tine?

Ce ai face tu, daca nu ti-ar fi frica?

Modelul integrativ al terapiei cognitiv-sociale practicate în

Clinica pentru nevroze de la Institutul de Psihiatrie şi Neurologie

din Varşovia

Maria Siwiak-Kobayashi

 

Traducere: Psihoterapeut  Integrativ Alexandra Cercel 

 Sursa:  Archives of Psychiatry and Psychotherapy, 2008; 1, 5-20, secventa 

Când, în 1956, Stefan Leder a început organizarea a ceea ce mai târziu a devenit Clinica pentru Nevroze, începând cu o secţie mică pentru pacienţi nevrotici din Clinica Psihiatrică a Institutului Psihoneurologic (IPiN), acesta înţelegea patogeneza tulburărilor nevrotice în special în categorii psihosociale, deşi înţelegea clar şi factorii biologici [7,8,9,10]. Aşadar, modelul teoretic de la baza sistemului terapeutic elaborat la clinica pentru nevroze din cadrul IPiN a fost de la început dominată de o înţelegere holistă a esenţei fiinţei umane şi una multifaţetată a originilor tulburărilor nevrotice. Emergenţa tulburărilor nevrotice a fost privită drept rezultat al achiziţionării anumitor atitudini, abilităţi şi comportamente dependente de caracteristicile biologice ale individului şi anumite condiţii sociale [11].

La acel moment, Profesorul Leder definea cadrul său conceptual şi metodologia tratamentului ca fiind eclectice. Acest lucru însemna că el a creat metoda şi a iniţiat procesul de elaborare a unui sistem complex şi coerent de terapie, folosind lucrările autorilor contemporani sau ale predecesorilor săi, ale şcolilor de psihoterapie care abia şi începeau activitatea şi alte teorii psihologice curente. Trebuie să luăm în cosiderare că, la acel moment, adjectivul „eclectic”, în sine, nu avea sensul peiorativ ce i s-a atribuit mai târziu, mai precis, o colecţie aleatorie de tehnici, şi nu folosirea creativă a a mai multor resurse. De fapt, mulţi fondatori a mai multor orientări în psihoterapie din anii ’50 şi 60’ îşi defineau teoriile ca fiind eclectice. În ziua de azi, aceste tipuri de orientări sunt, mai degrabă, numite integrative. Uneori, integrarea în psihoterapie este considerată a fi rezultatul nu doar a gândirii teoretice,  ci şi a multor ani de practică, ceea ce face un terapeut conştient de multitudinea de cauze din spatele tulburărilor şi nevoia de a le include în terapie. De fapt, lucrul cu o singură sferă a psihicului sau doar cu o singurp perioadă de viaţă reduce eficienţa pe termen lung a tratamentului; cu alte cuvinte, slăbeşte posibilitatea prevenirii unor tulburări viitoare când o nouă situaţie dificilă apare în viaţa pacientului. Acest comentariu se aplică situaţiilor când avem de-a face numai cu erori cognitive existente, limitându-ne la a schimba doar un anumit tip de comportament (în acest caz, procesele cognitive, de exemplu gândirea), dar şi atunci când obţinem informaţii doar despre experienţele şi conflictele timpurii. Această limitare oarecum inevitabilă a terapiei exclude multe arii esenţiale din afara activităţii terapeutice, care restricţioneză abilitatea pacientului de a face faţă diferitelor situaşii dificile din viitor. Drept pentru care, majoritatea terapeuţilor observă în experienţa lor profesională nevoia de a fi mai integrativi în abordarea lor. Integrarea trebuie înţeleasă nu doar ca o înglobare a mai multor feluri de a vedea problemele pacientului şi de a plica diferite metode de tratament, ci şi ca un amalgam de elemente diferite ce constituie profilul pacientului, de exmplu, cum este pacientul, cine este el, cum gândeşte, ce sentimente are, precum şi comportamentul.

Integrarea, rezultând din practică, este cel mai adesea bazată pe folosirea metodelor diverse cu acelaşi pacient, pentru a atinge o gamă mai variată de schimbări. Nu este insoţită si nu este mereu precedată de integrare, la nivelul întelegerii teoretice, a fiinţei umane ca individualitate şi a tulburărilor sale.

Principiile teoretice ale sistemului nostru de terapie pot fi numite eclectice, din perspectiva diverselor surse de inspiraţie pe care Prof. Leder si colegii săi le-au folosit [12]. Totuşi, conceptul clar definit de tulburare si scopurile terapiei, la fel ca si folosirea metodelor de terapie variate, deşi bazate pe asumpţii teoretice similare, necesită ca metoda să fie numită mai degrabă „integrată”, iar modelul de tratament „integrativ”. Considerăm că „integrativ” denotă o mai strictă disciplină teoretică si consistenţă a procedurii terapeutice decât cea înţeleasă prin termenul „eclectic” şi se pare că aceasta este sensul ce este larg folosit în ziua de azi.

În prima parte a lucrării, Prof. Leder a prezentat sursele de inspiraţie pentru principalele asumpţii teoretice ce au stat la baza modelului terapeutic folosit în Secţia pentru Nevroze şi, mai târziu, în Clinica pentru Nevroze (vezi in Articole lucrarea prof. Leader).

Condiţionarea istorică a abordării cognitive şi integrării în psihoterapie, Stefan Lede

Ceea ce este uimitor, este faptul că de la bun început viziunea variată: holistică, biopsihosocială asupra fiinţei umane şi asupra tulburărilor de sănătate a fost în mod continuu principala teză a sistemului de terapie la Clinica pentru Nevroze. Integrarea (la nivel teoretic) a abordărilor biologice, psihologice şi sociale a fost şi este principiul fondator al acestui model de terapie. Integrarea diverselor metode de tratament a fost, de asemenea, o trăsătură esenţială a practicii clinice la Clinica pentru Nevroze, drept o consecinţă directă a înţelegerii tulburării nevrotice ca afectând „întreaga personalitate, elementele cele mai de bază ale „Sinelui”. Cuvintele lui Kronfeld asupra psihagogiei citate de Leder anterior ilustrează nevoia de a aplica toate procedurile şi metodele de schimbare, dependente de caracterul tulburării şi de simptomele pacientului.” [2]

Al doilea element esenţial al teoriei şi practicii terapeutice este importanţa de bază atribuită procesului de învăţare, în special învăţării sociale, cât psihologia socială, înţeleasă la modul general, mai ales teoriile rolurilor şi grupurilor amintite de autor în prima paret a lucrării de faţă [13].

În procesul social de învăţare, Leder [14, 15] distinge două faze ale învăţării: prima fază bazată pe efectul placebo, legat de îndeplinirea aşteptărilor pacientului, ce are un caracter mai pasiv şi a doua fază, centrată pe căutarea activă în vederea rezolvării de probleme şi a învăţării sociale cu toate atributele ei.

Concurent cu formarea principiilor învăţării sociale în teoria şi practica psihoterapiei aplicată la Clinica pentru Nevroze, noi teorii ale învăţării sociale au devenit populare la nivel internaţional, teorii care au avut un impact asupra practicii şi cercetării realizate la Clinică. De exemplu, câteva elemente listate mai jos ale teoriei învăţării sociale ale lui J. Rotter [16] sunt congruente cu principiile teoriei noastre:

-       o largă înţelegere a termenului de „comportament”, no doar ca şi comportamnet motric, ci şi ca activitate cognitivă, reacţii emoţionale, etc.

-       luarea în considerare a aşteptărilor ca variabile cognitive ce influenţează comportamentul

-       accentuare importanţei aşteptărilor legate de sursa soluţiei problemei: locusul de control intern sau extern

-       semnificaţia încrederii interpersonale.

În teoria cognitiv-socială alui Bandura [17], atât accentul pus pe modelare, observare şi copiere în procesul învăţării sociale, cât şi înţelegerea esenţei învăţării în achiziţionarea de noi atitudini în procesarea datelor primite în intercaţiunea socială, de exemplu în procesul social, sunt analoage abordării de faţă.

Alte câteva elemente integrante ale premisei teoretice a terapiei în Clinica pentru Nevroze se pot găsi în psihologia umanistă, de exemplu piramida nevoilor a lui Maslow şi definiţia atitudinilor a lui Allport, ce au influenţat percepţia etiopatogenezei a tuburării nevrotice şi definirea scopului psihoterapiei ca schimbare a atitudinii. Leder face referire la aceste aspecte  în prima parte a lucrării. Se pare că psihoterapia umanistă a lui Rogers şi terapia existenţială au avut, la rândul lor, un impact asupra practicii terapeutice din clinica noastră, în special asupra percepţiei relaţiei terapeut-pacient şi asupra înţelegerii mai profunde a rolului terapeutului şi a grupului în procesul psihoterapeutic. Behaviorismul, cu origini în teoriile lui Pavlov, Thorndike şi Skinner, îm sensul de condiţionare, dar şi în sensul atenţiei acordate substraturilor biologice ale acestor comportamente a avut o influenţă de necontestat asupra asumpţiilor teoretice şi metode lor de terapie. Clinica pentru Nevroze a fost primul centru din Polonia ce a introdus proceduri comportamentale, în anii ’60, în special în tratarea tulburărilor anxioase şi obsesiv-compulsive [18,19]. Metodele aplicate la acel moment implicau training comportamental prin expunere graduală la stimuli, metoda desensibilizării sistematice a lui Wolpe [20], şi, de asemenea, tehnica înglobării şi modelării (utilizată în principal în tulburarea obsesiv-compulsivă). Totuşi, teoriile ce merg mai departe de sistemul stimul-răspuns, bazate pe abordările învăţării, sunt cele care s-au dovedit a fi cu adevărat semnificative din punct de vedere teoretic şi practic. Se pare că lucrarea lui Dollard şi Miller, publicată în Plonia în 1956 [21], a jucat un rol special ca o prezentare cuprinzătoare a descoperirilor descrise anterior în terminologie psihanalitică şi discutate acum în conceptele teoriei învăţării.

De fapt, gândirea la învăţare ca la unul dintre mecanismele de bază ale dezvoltării umane este centrală tuturor abordărilor cognitive şi comportamentale.

Este clar din prima parte a acestei lucrări că fondatorul modelului terapeutic din Clinica pentru Nevroze din cadrul IpiN a ataşat o semnificaţie specială, încă de la început, rolului „convingerilor eronate şi anxietăţii” în etiopatogeneza tulburărilor. A extras din viziunea lui Dubois asupra semnificaţiei insight-ului în condiţionarea psihologiocă a bolilor ca o condiţie necesară a schimbărilor terapeutice şi necsitatea schimbării unor „atitudini psihologice” mai generale ale pacientului pentru prevenirea recidivării tulburărilor.

Aceste asumpţii care sunt chiar la baza teoriei şi terapiei aplicate la Clinica pentru Nevroze sunt identice cu alte trenduri contemporane în psihoterapie, inclusiv teoriile cognitive.

Teoriile cognitive ce s-au dezvoltat de la sfârşitul anilor ’50 acordă atenţie specială falselor convingeri (Ellis) şi distorsiunilor cognitive (Beck) ca elemente patogenice în tulburările psihologice. Totuşi, acestea nu se referă direct la mecanismele găsite în viaţa pacientului ce au dus la formularea falselor convingeri sau erorilor logice – acestea sunt toate numite experienţe timpurii.

Aceste terapii cognitive, din ce în ce mai populare, ca terapia raţional-comportamentală a lui Ellis [22], teoria cognitivă a lui Beck[23], teoria cognitiv-comportamentală a lui Mahoney, bazată pe aşa-numitele cunoştinţe personale [6] sau teoria cognitiv-comportamentală a lui Meichbaum, bazată pe învăţarea  strategiilor de rezolvare a problemelor [24], utilizează tehnici de învăţare, principii şi tehnici comportamentale cum ar fi realizarea activităţilor casnice sau revederea convingerilor prin confruntarea cu realitatea [25]. În ciuda faptului că aceste teorii deiferă de metodele comportamentale clasice – bazate pe condiţionare clasică sau instrumentală, o înţelegere a esenţei tulburărilor ca fiind cognitive, referindu-se la „comportamentul” specific uman, ca gândirea, emiterea judecăţilor, evaluare, procesarea cognitivă a informaţiilor – acestea, de fapt, consideră terapia ca un proces de schimbare a „comportamentelor cognitive” eronate. Ei nu caută în trecutul pacientului, nici nu îşi propun să realizeze un insight în experienţa sa  pentru a găsi sursa convingerilor eronate; ei nu încearcă să schimbe  emoţiile pacientului privind experienţele timpurii. De fapt, ei se centrează exclusiv pe problemele trăite pe perioada tratamentului, pe convingeri eronate, metode de rezolvare a problemelor şi deformări logice. În acest sens, acestea pot fi comparate cu metode comportamentale axate pe „supraînvăţare” în termeni de simptome şi comportamente. Ambele grupe de metode sunt caracterizate de un nivel înalt de directivitate din partea terapeutului şi de structurări extensive ale întregii terapii şi sesiunilor individuale.

Supoziţiile pe care Leder le discută când îl citează pe Dubois stau chiar la baza teoriei sistemului terapeutic utilizat în Clinica pentru Nevroze din cadrul IpiN. Acestea se învârt în jurul semnificaţiei „convingerilor şi fricilor eronate” şi un insight asupra condiţionării psihologice a bolii fiind o condiţie necesară pentru schimbarea unor „atitudini psihologice” mai generale pentru a preveni recurenţa tulburărilor sau disfuncţiilor. Aceste supoziţii sunt identice cu funcţiile altor teorii contemporane, inclusiv ale teoriilor cognitive.

 

Principiile terapiei social-cognitive integrative la Clinica pentru Nevroze 

Sistemul de tratamente terapeutice disponibile la Clinica pentru Nevroze, care s-a dezvoltat concurent şi comparabil cu principalele teorii în psihoterapie, psihologie şi medicină în lume, este încă bazat pe două principii esenţiale: abordarea holistică şi învăţarea socială.  Merită reţinut faptul că, în anii ’50, când psihoterapia era dominată de psihanaliză şi behaviorismul abia începea să fie cunoscut la nivel mondial, psihiatria umanistă abia începea să prindă rădăcini. Psihiatria umanistă – o teorie cu caracter holistic, congruentă cu modelul biopsihosocial al tulburărilor de sănătate – a reprezentat modul de gândire ce avea să devină popular abia în anii ’70, în forma finisată abia în decadele recente, din principiile medicinei holistice, concepând fiecare boală în termenii corelaţiei diverşilor factori cum ar fi cei biologici, psihosociali, existenţiali şi filosofici.

Practica clinică integrativă 

Este un rezultat direct al principiilor discutate mai sus şi îşi găseşte forma în consecinţele acestora. Are scopuri clar definite , un repertoriu specific de metode terapeutice pentru a le atinge, o metodă specifică de analiză a pacientului şi a problemelor sale şi un tip şi o semnificaţie clar definite ale contactului terapeutic şi ale fennomenelor de grup.

Obiectivele terapeutice vizează mai mult decât ameliorarea simptomelor pacientului. Acestea includ schimbarea atitudinilor, în concepţia tridimensională a lui Allport, şi sunt centrate pe lărgirea şi schimbarea mecanismelor şi strategiilor de a face faţă problemelor mai eficient în viitor [26]. Aceste obiective presupun luarea în considerare şi a factorilor biologici ce cauzează probleme de sănătate. Metodele utilizate la Clinica pentru nevroze sunt caracteristice terapiei pe termen scurt, integrativă, intensivă, bazată pe învăţare cognitivă şi socială. Obiectivul principal al tratamentului intensiv, de zece săptămâni, nu este doar îmbunătăţirea simptomelor, ci şi iniţializarea  şi direcţionarea schimbărilor viitoare  în personalitatea pacientului, în principal prin modificarea atitudinilor, ce, conform lui Allport, includ o parte cognitivă (judecăţi, evaluări convingeri) [27], o parte emoţională (răspunsul emoţional la evenimente interne şi externe) şi o parte comportamentală (răspunsuri comportamentale observabile). Aceste atitudini se referă la diverse persoane sau evenimente semnificative pentru pacient, fie din prezent sau din trecut, în special din copilărie când procesele de învăţare au o mare influenţă asupra  concepţiei pe care copilul şi-o formează despre lume, şi asupra răspunsurilor şi comportamentelor din viaţa de mai târziu, deci astfel, acestea sunt responsabile într-o mare măsură pentru problemele şi dificultăţile de adaptare (dezadaptare) [28,29,30].

Scopul terapiei este mai larg decât cel al majorităţii celorlalte şcoli cognitiv-comportamentale contemporane; implică nu doar schimbări de atitudine sau ale modurilor de gândire şi de a răspunde la situaţii sau evenimente prezente, ci şi obţinerea unui insight asupra mecanismelor psihologice ce creează atitudinile dezadaptative. Acest insight trebuie să ajute pacienţii să îşi modifice răspunsurile şi „dependenţele” de influenţele destructive ale acelor evenimente trecute. Procesul terapeutic vizează trecutul, prezentul şi viitorul. Toţi pacienţii sunt trataţi în cadrul aceluiaşi program de terapie, cu toate că fiecare pacient este tratat individual şi întreaga echipă clinică se implică în probleme sale şi recomandă forme adiţionale de terapie dacă acestea sunt solicitate.

Învăţarea sau măcar supraînvăţarea socială apare în contexte diferite – de la terapie individuală (în relaţie cu un psihoterapeut), terapie de grup (contactul cu un grup mic de copacienţi) până la o comunitate terapeutică (prin participarea la viaţa în comunitate, ce îi implică pe toţi pacienţii şi membrii statului).

Modurile de a obţine schimbarea includ tratament psihologic şi social bazat pe învăţarea socială în contexte diferite (individual, terapie de grup şi alte forme de grupuri nonverbale, comunitatea terapeutică) [32]. Aceste interacţiuni se adresează variatelor aspecte ale vieţii psihologice personale, definită prin componentele cognitive emoţionale şi comportamentale ale atitudinilor.

 Acţiuni în invăţarea cognitivă

 

Scopul lor este de a descoperi un insight, nu doar in pattern-urile cognitive tipice caracteristice, percepţia şi evaluarea evenimentelor pacientului, ci şi prin găsirea inter-relaţiilor dintre acestea, precum şi emoţiile şi comportamentul pacientului.

Unele dintre aceste tehnici sunt mai mult învăţări sociale prin imitatie, modelare (Rotter şi Bandura); altele prin rezolvare de probleme sau realizarea unei sarcini, cum ar fi scrisul în jurnal (vezi M. Siniak-kobazaski, C. Brykczynska [33]).

Impactul asupra comportamentului si prin tehnici comportamentale

Implică diferite forme de training comportamental orientate spre schimbările în sfera de simptome (expunerea graduală la stimuli generatori de anxietate, tehnici de înglobare, de sensibilizare, modelare comportamentală şi exersare activă a comportamentelor sociale prin joc de rol, rezolvarea problemelor interpersonale imediate, susţinute de training asertiv sau tehinici similare de dispute constructive).

Aplicare presiunii sociale – în conformitate cu dinamica grupului de comunitate terapeutica, este de asemenea un catalizator pentru schimbarea comportamentelor sociale şi pentru învăţare înţeleasă ca termen general. Participarea în terapia ocupaţională, implică, pe lângă multe alte aspecte, schimbări de comportament şi obiceiuri legate de muncă.

În ultimii ani, mulţi pacienti care au probleme specifice în viaţă au fost încurajaţi să utilizeze diferite grupuri de suport înafara clinicii, chiar dacă sunt sub tratament la clinică (AA, ACOA, grupuri OA). Această strategie particulară este folosită pentru a-i ajuta pe pacienţi să îşi definească problema şi condiţionarea prin învăţare socială într-un alt grup alcătuit din oamenii cu probleme similare. Rolul ei este de asemenea de a încuraja pacienţii să foloseasca această formă de tratament şi spirjin care este de obicei necunoscut pentru ei in viitor.

Impactul asupra emoţiilor şi prin răspunsurile emoţionale

Este cunoscut faptul că fiecare situaţie terapeutică este încărcată emoţional. Metodele de tratament cognitiv comportamental şi social implică de asemenea multe emoţii. Tehnicile cognitive în special, centrate pe observarea şi numirea emoţiilor, sunt ţintite spre obţinerea schimbării atât în intensitate cât şi ceea ce priveşte calitate emoţiilor ce acompaniuază situaţii diferite.

Cel mai simplu training comportamental promovează multă schimbare nu doar reducerea anxietăţii care apare cu simptomele dar şi aducerea unei satisfacţii crescute, fericire, încredere sau sentimentul de a fi în control.

Oricum în modelul de terapie integrativă de faţă, folosim proceduri care în mod particular atacă emoţiile. Acestea sunt mai mult decât metodele nonverbale ca şi metoda desenului, terapie prin muzică şi prin dans. Odată ce cuvintele sunt oprite şi pacienţii sunt implicaţi intr-o activitate specifică cum ar fi desen, sculptat sau dansat, contactul cu emoţiile lor pe care le trăiesc în acel moment creste şi mecanismele de raţionalizare care de multe ori ne deformează răspunsurile, nu apar.

Discutarea sarcinii odată realizată implică şi autocunoaşterea pacientului [34]. Aceste cursuri sunt foarte bune pentru cineva care îşi doreşte să îşi descopere motive necunoscute, uneori talente sau interese. Ele îmbogăţesc viaţa pacientului, ajută autorealizarea. Următoarea metodă pentru eliberarea emoţiilor şi descoperirea motivaţiilor inconştiente este psihodrama şi psihopantomima. Această metodă s-a dezvoltat treptat de la jocul de rol din timpul grupurilor terapeutice până în cadrul întâlnirilor săptămânale separate utilizând regulile Moreno ale psihodramei cu ajutorul unui psihodramatist calificat. Psihodrama şi pantomima mereu au ca şi tehnici şi sarcini de proiecţie.

Ajută pacienţii să-şi exprime emoţiile şi să repreyinte aspecte dificile din viaţa lor, fără limitele din jocul de rol. Vorbind despre aceste sarcini îi ajută să lucreze la insight-ul cognitiv. Alte elemente, cum ar fi modelarea şi schimbarea atitudinilor în timpul jocului de rol actriv asupra comportamentelor dificile pentru a accepta situaţii reale şi încercarea de noi comportamente, sunt de asemenea semnificative în această formă de terapie.

Impactul asupra biologicului

Se obţine de cele mai multe ori prin farmacoterapie, folosită doar în cazuri justificate cu caracter de tulburare sau diagnostic psihiatric, neurologic şi starea somatică a pacientului.

Uneori pacienţii primesc tratament medicamentos pentru o perioadă de timp, dacă simptomele se intensifică nu mai primesc terapie. În cazul pacienţilor cu dublu diagnostic este important nu doar să descrii medicaţie pentru condiţia lor sau altă tulburare, dar ţi să iniţiezi o schimbare de ansamblu asupra atitudinilor emoţionale vorbind asupra bolii, tratament şi urmărind convingerile legate de necesitatea urmăriri tratamentului prescris.

Semnificaşia diagnosticului

Tratamentul în clinica de nevroze este, formal vorbind, identic pentru toţi pacienţii. Cele zece săptămâni de şedere pentru un pacient admis sau opt săptămâni de vizite la o clinică de zi e la fel pentru toţi. Toată lumea e obligată să participe ăn terapie individuală, forme de terapie de grup, întâlniri ale comunităţii terapeutice şi să-şi ia rolurile din comunitate în serios respectând regulile. În acelaşi timp, există un grup de pacienţi cu tulburări specifice (exemplu de alimentaţie) care urmează un program cognitiv-comportamental strict legat de tipul de nevoi. Pacienţilor individuali le sunt prescrise sarcini cognitiv-comportamentale sau training comportamental adecvat problemelor personale. Alţi pacineţi sunt nevoiţi să urmeze şi programul farmacologic personal şi pe cel de reabilitare.

Având în vedere aceastea, simptomele individuale ale pacientului, carcaterul lor multilateral de înţelegere a originilor nevrozei, se dă o mare semnificaţie procesului de diagnosticare cât mai precis atât medical ţi psihologic, cât şi diagnosticarea situaţiei prezente şi mecanismele interne ale personalităţii, atitudini şi motive pentru care pacientului îi este greu să facă faţă situaţiilor dificile. Aceste mecanisme pot implica factori cu carcateri externi, ex. Evenimente traumatizante, dificultăţi serioase, dar pot avea şi un caracter intern, cele legate de pacient, carcateristicile lui biologice, genetice, obţinute ca un rezultat al impactului condiţiei psihologice anterioare şi aspecte ale răspunsurilor emoţionale, gândurile dobândite în timpul procesului de dezvoltare prin învăţare, condiţii sociale, începând cu experienţele timpurii din copilărie. Această atitudine obţinută are un imapc asupra satisfacţiei sau al frustrării şi ineficienţei, în ceea ce priveşte ieşirea din sitaţiile dificile.

Particular, dăm atenţie identificării unui plan clar şi scopului terapiei pentru fiecare pacient, necesar în caz de o terapie scurtă, intensivă, ce include o serie de metode de tratament integrativ.

 

Relaţia terapeutică 

Munca personală în termeni terapeutici consta în trei - psihoterapeuţi, psihiatri şi psihologi. Măcar unul din aceştia este medic. Fiecare echipă are grijă de 10-11 pacienţi ce alcătuiesc un grup. Fiecare din 32 de pacineţi au vorbit despre faptul că au avut terapeuţii lor individuali, adică un doctor sau psiholog, care are grijă de terapia lor individuală şi responsabil de tratamentul pe ansamblu.

Terapie individuală

 

Este structurată pe baza ipotezelor teoretice discutate înainte, permiţând pacineţiilor să creeze şi să experimenteţe relaţia terapeutică – un contact emoţional creativ cu altă persoană, care este atât de esenţail în procesul de terapie şi învăţare. Această relaţie oferă baze pentru trăirea emoţiilor simţite faţă de persoane semnificative din propria viaţă, in special aceia care au jucat un rol similar părinţilor pacienţilor, lucrând cu aceste emoţii şi construind un insight asupra mecanismelor funcţionale tipice şi contribuţia lor la conflictele interne şi externe ce rezultă în simptome.

La începutul tratamentului pacienţii obţin o multitudine de informaţii prin contactul individual cu un terapeut şi învaţă într-un mod mai „pasiv” şi [13] [14], ce le îndeplineşte aşteptările cu privire la primirea ajutorului, grijii şi informaţiei [37]. În cea de-a doua fază a obţinerii unui insight pacienţii îşi rezolvă problemele activ cu ajutorul unui terapeut. Contractul dual cu un terapeut individual creează posibilitatea individualizătii în folosirea tehnicilor psihoterapeutice adiţionale, cum ar fi introducerea unor tehnici comportamentale şi cognitive adiţionale, sau uneori (cu toate că foarte rar) metode ca hipnoterapia. Această relaţie susţine şi tratament farmacologic sau de detoxifiere când este necesar. În cazurile în care terapeutul individual nu este medic toate problemele medicale sunt trimise medicului ce lucrează în echipa sa.

Uitându-ne înapoi la influenţele practicii şi teoriei aplicate relaţiei terapeutice în Clinica pentru Nevroze, se pare că, la început, rolul terapeutului individual era în concordanţă cu practicile larg răspândite în toate ariile de psihoterapie şi modelul folosit era acela al terapeutului ca autoritate.

Era mai aproape de rolul medicului expert, care identifica problemele şi recomanda diferite intervenţii (inclusiv analiza cauzelor caracterologice şi a mecanismelor psihologice din spatele tulburărilor), sau de rolul psihoanalistului – o autoritate anonimă ce produce interpretări în categorii teoretice strict definite, sau de – aşa cum psihagogia şi anumite şcoli cognitiv comportamentale americane contemporane l-ar numi – rolul unui diagnostician pedagog.

Şcolile umaniste din anii 60 şi teoriile existenţiale au influenţat schimbarea modelului autoritar al terapeutului. Fără a priva terapeuţii de autoritate, noile concepţii cereau „aprobarea necondiţionată” (a se vedea cuvintele lui Kronfeld, publicate cu câteva decenii înainte de apariţia psihiatriei umaniste, citate de Leder mai sus, despre „îndrumarea „medical umană” acordată unei persoane suferinde”) până la „existenţa comună în lume a două fiinţe umane” propusă de terapeuţii existenţialişti. În acest ultim caz, se pare că specificul rolurilor particulare ale unui pacient ce caută şi ale terapeutului ce oferă ajutor pot fi pierdute.

În sistemul terapeutic folosit în Clinica pentru Nevroze, relaţia terapeutului este văzută în mod realist, ca o alianţă terapeutică şi cooperare. Nu este percepută în categoriile psihanalitice de transfer, cum ar fi redirecţionarea nerealistă a conflictelor din copilăria timpurie cu toate că apreciem semnificaţia experienţelor timpurii ale pacientului ca o sursă de cunoaştere a modului în care a învăţat să se autoevalueze şi să evalueze pe cei apropiaţi şi a modului în care a învăţat propriile răspunsuri emoţionale şi comportamente. Aceste experienţe afectează relaţiile lor interpersonale de mai târziu în tot soiul de situaţii, inclusiv în relaţia terapeutică; fenomenul ce ne permite să lucrăm asupra schimbării percepţiilor, evaluărilor, răspunsurilor şi comportamentelor.

Un terapeut rămâne în rolul său de profesionist ce oferă ajutor, dar încearca să recunoască autonomia pacientului, să stimuleze o căutare indepentă a originilor tulburărilor, să numească emoţii observând relaţiile cu persoanele semnificative pe parcursul vieţii pacientului, privind la experienţele, convingerile, emoţiile pacientului şi rolul lor în originea tulburărilor. Sesiunile de terapie individuală nu sunt structurate în acelaşi mod  ca în majoritatea  terapiilor cognitive. Ele urmează un plan fixat, dar subiectul şi structura lor depinde de problemele esenţiale ale pacientului în momentul dat al terapiei. Terapeutul individual este în contact continuu cu alţi membrii ai echipei de tratament, ceea ce permite integrarea variatelor metode de tratament.

  

Impactul prin grupul psihoterapeutic

 

Psihoterapia de grup este una dintre principalele metode de terapie în clinică. Creează oportunitatea învăţării sociale active prin contactul verbal cu membrii grupului şi terapeut. Se bazează pe procesul dinamicilor de grup. Terapeutul joacă rolul unui moderator, uneori sugerând diferite activităţi de grup, lansând ipoteze sau interpretări, dar evitând să fie în centrul atenţiei pentru membrii grupului.

Problemele discutate la întâlniri includ lucrul asupra setului de probleme „aici şi acum” şi asupra poveştii vieţii fiecăruia dintre pacienţi. Grupul încearcă să-şi formeze percepţii asupra răspunsurilor emoţionale şi comportamentelor caracteristice şi repetitive ale unui anumit pacient în diverse situaţii, în prezent şi în trecut. Membrii grupului învaţă prin analiză cognitivă şi încercări de rezolvare a problemelor discutate în timpul şedinţelor, dar şi, cel mai important, prin interacţiuni, modelare şi dinamici de grup [38, 39,31, 40, 13, 41]. Unul dintre elementele esenţiale ale dinamicii de grup, considerat a fi o cheie a schimbării terapeutice, este coeziunea grupului [42, 43, 41]. Percepţia socială este un element important ce afectează coeziunea şi astfel fiind esenţială dinamicii de grup [44]. Coeziunea grupului face terapia de grup mai uşoară în alte sesiuni cu aceeaşi clienţi, cum ar fi psihodrama, pantomima, psihodesenul, terapia prin muzică, dans şi terapie ocupaţională. Integrarea tuturor activităţilor terapeutice în acest model de psihoterapie are loc în condiţiile unei comunităţi terapeutice ce implică toţi pacienţii şi personalulm după cum am menţionat.

Pe parcursul tratamentului lor, pacienţii joacă diverse roluri sociale, ei devenind, pe rând, membrii ai consiliuluipacienţilor pentru cel puţin o săptămână, devin lideri formali ai grupului pentru o săptămână şi au diverse sarcini pe secţie. Participarea la activităţile de autogospodărire le oferă pacienţilor şansa de a practica abilităţi de management, organizînd diferite evenimente ca petreceri, excursii, dar şi de a discuta trainingul, de a delega şi coordona persoane la datorie, prezidarea întâlnirilor comunităţii etc. Alte datorii, cum ar fi curăţenia sau pregătirea camerelor înainte de cursuri, sau fiind trainer în procedurile comportamentale, ajută la exersarea acţiunilor benefice altor persoane. Şedinţele săptămânale ale comunităţii asigură un forum pentru shimbul de informaţii şi discutarea lucrărilor comune şi a problemelor ce implică întreaga comunitate. În fiecare săptămînă, şedinţa începe cu rezumarea activităţii grupului din săptămîna precedentă pentru a schimba informaţii despre lucrările importante pentru toată comunitatea. Urmează o discuţie asupra problemelor curente ale comunităţii şi ale membrilor individuali. Atmosfera de la aceste şedinţe şi problemele discutate sunt dictate de dinamica comunităţii şi variază în funcţie de membrii grupului şi progresul procesului terapeutic [32].

Cadrul comprehensiv şi integrativ al tratamentului sunt pe de o parte benefice cel puţin datorită varietăţii şi gamei largi a tratamentelor care cresc eficienţa terapiei intensive pe termen scurt ţn secţia de spital. Totuşi, faptul că activităţile sunt organizate concurent în trei contexte sociale, adesea produce conflict de interese – de exemplu interesul pacientului versus interesul întregului grup şi al comunităţii terapeutice. Problemele sunt adesea cauzate de individualizări duse prea departe în timp ce în principiu acelaşi complex de metode este folosit în tratarea tuturor pacienţilor.

În ultimii ani, tot mai mulţi pacienţi diagnosticaţi cu bulimie şi anorexie au fost spitalizaţi, ca rezultat al frecvenţei tot mai mari a acestor tulburări alimentare. În cadrul acestui grup special de pacienţi, trebuie să trateze partea somatică, în acelaşi timp să se introducă un program special de terapie comportamentală. Programul este axat pe schimbarea obiceiurilor pacientului cu privire la alimentaţie şi igienă. Programul va necesita un contract separat, care să pună această subgrupă de pacienţi într-o situaţie diferită, restricţionând participarea lor la activităţile terapeutice ale comunităţii unde se creează des probleme adiţionale si tensiuni. Încercarea de a integra tratamentul pacienţilor cu diagnostice diferite, fiecare având nevoie de metode specifice, produce o provocare serioasă care creează probleme mai ales dacă un anumit subgrup de pacienţi este mai proeminent în comunitate. Acest aspect aduce la suprafaţă o nouă însemnătate a cuvântului „integrare” în relaţia cu o instituţie care aplică un model specific de psihoterapie.

Toate aceste provocări pun mari probleme asupra echipei de terapeuţi. Acestea nu se referă doar la abilităţile psihoterapeutice specifice, ci şi la abilitatea de a lucra în echipă, de a transmite informaţii, identifica şi modifica metode de cooperare şi de a coordona variate metode specifice pentru atingerea unui anumit ţel. Este o sarcină dificilă şi de multe ori genereză diferite tensiuni în cadrul echipei, pe care noi încercăm să le rezolvăm cu un oarecare succes.

În ultimii ani, când profesorul Leder s-a pensionat şi nu a mai fost implicat direct în munca de la clinică ca membru al echipei, a fost adesea – regulat sau la cerere – implicat ca şi supervizor al grupului ajutând la înţelegerea şi rezolvarea problemelor emoţionale ale echipei.

Când, în anii ’70, pregatirea teoretică sistematică a psihoterapeuţilor a fost sprijinită de către grupul de formare angajaţii clinicii au participat cu entuziasm. Un sistem de formare al angajaţilor noi a fost dezvoltat: au intrat în grupuri de formare în primă instanţă ca membrii ce încearcă să simtă dinamica grupului experimentând propriul rol ca membrii şi apoi ca observatori coformatori şi formatori. În acest mod, bazat pe învăţarea socială, au obţinut abilităţi care le-au permis să înţeleagă mai bine rolul unui terapeut, prin experimentarea emoţiilor unui pacient şi a dinamicii grupului ca membru.

Sper ca această prezentare face mai clar că abordarea integrativă în psihoterapie, tratarea pacienţilor ca individualităţi dar în acelaşi timp ca membrii ai comunităţii şi de asemenea abordarea problemelor şi sarcinilor  confruntând terapeuţii, produc o multitudine de provocări şi dificultăţi, dar în acelaşi timp pare de neînlocuit în psihoterapia intensivă, de scurtă durată oferită de o instituţie cum ar fi o secţie a unui spital sau a unei clinici de zi.

 

REFERENCES

1.Dubois PC. Psychonévroses et leur traitement moral: lecons faites à l’université de Berne.

    Paris: Masson et Cie, Éditeurs; 1904.

 

2. Kronfeld A. Psychagogik oder psychotherapeutische Erziehungslehre. In: Birnbaum K, red. 

    Die psychischen Heilmethoden. Für ärztliches Studium und Praxis. Leipzig: Thieme; 1927.

 

3. Frank J. Persuasion and healing. New York: Schocken Books; 1973.


4. Miasiszczew WN. Licznost’ i Niewrozy. Leningrad: Leningradskij Universitet; 1960.

 

5. Allport GW. The historical background of modern social psychology. In: Lindzey G, ed. Handbook of social psychology, Vol 1. Cambridge, MA: Addison-Wesley; 1954. p. 3—56.

 

6. Mahoney MJ. Cognition and behavior modification. Cambridge, Mass.: Ballinger; 1974.

 

7. Leder S. Treatment of neuroses. Med. World, 1962, 97(9): 97—109.

 

8. Leder S. Nerwice. In: Dąbrowski S, Jaroszyński J, Pużyński S, eds. Psychiatria. Warszawa: PZWL; 1987. p. 160—210.

 

9. Leder S. Zróżnicowana terapia zaburzeń nerwicowych. Psychoter. 1988, 4(66): 21—26.

 

10. Bekkarewicz B. Związek wczesnych objawó w nerwicowychz późniejszym obrazem klinicznym i przebiegiem nerwicy. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 75—86.

 

11. Czabała C, Siwiak M. Założenia i realizacja programu terapeutycznego w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego. Przegl. Lek., 1972, 29, 77(8): 771—775.

 

12. Leder S. Research on the outcome of psychotherapy considered from an eclectical viewpoint. In: de Moor W, Wijngaarden HR, eds. Psychotherapy: research and training Amsterdam,

 

      New York: Elsevier/North-Holland Press; 1980. p. 129—134.

 

13. Leder S. Oddziaływanie i uczenie się a psychoterapiaw świetle doświadczeń własnych. Psychiatr. Pol. 1971, 6: 631—645.

 

14. Leder S. Psychotherapy: placebo-effect and/or learning. Proceedings of the Symposium on the Role of Learning in Psychotherapy, London: International Psychiatry Clinic. Churchill Ltd,; 1969. p. 114—135.

 

15. Leder S. Psychoterapia, psychiatria społeczna. Wybrane zagadnienia. Kraków: Biblioteka Psychiatrii Polskiej; 2000.

 

16. Rotter JB, Chance JE, Phares EJ. Applications of a social learning theory of personality. New York: Holt, Reinhart & Winston; 1972.

 

17. Bandura A. Social learning theory. New York: Prentice Hall; 1977.

 

18. Bigo B, Leder S. Hipnoterapia i autogenny trening w kompleksowej terapii zaburzeń nerwicowych w Klinice Nerwic IPN. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 97—110.

 

19. Bigo B. Behawioralna terapia grupowa, In: Wardaszko-Łyskowska H, ed. Edision II. Warszawa: PZWL; 1980. p. 146—158.

 

20. Wolpe J, Lazarus AA. Behavior therapy technique. New York: Pergamon Press; 1966.

 

21. Dollard J, Miller NE. Osobowość i psychoterapia. Analiza w terminach uczenia się, myślenia i kultury. Warszawa: PWN; 1956.

 

22. Ellis A. Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart; 1962.

 

23. Beck AT, Emery G, Greenberg RL. Anxiety disorders and phobias. A cognitive perspective. New York: Harper Collins Publishers; 1985.

 

24. Meichenbaum D. Cognitive behavior modification. Morristown, N.Y.: General Learning Press, 1974.

 

25. Siwiak-Kobayashi MM. Cognition and emotion. Oxford: BP Books; 1994.

 

26. Siwiak-Kobayashi MM, Dakowska H. Coping strategies and integrated comprehensive psychotherapy. In: Suk Huk Han, ed. Psychotherapy East and West. Integration of psychotherapies. The revised edition. Seul: Korean Academy of Psychotherapies; 1995.

 

27. Siwiak-Kobayashi M. Zmiany w stanie klinicznym a modyfikacja niektórych postaw pacjentów leczonych w Klinice Nerwic. Psychiatr. Pol. 1976, 10, 3: 247—262.

 

28. Leder S. The psychotherapeutic process as a learning process. In: X Congress International de Psychotherapie, Paris, 1976, Resumes des Interventions II 35, 1978.

 

29. Leder S, Czabała C, Siwiak-Kobayashi M. Psychotherapy in Poland: Development of comprehensive treatment program. J. Integr.-Eclectic Psychother. 1987, 6, 1: 88—97.

 

30. Wolniewicz B. Związek nerwicy występującej u osób dorosłych z wybranymi czynnikami biograficznymi z okresu dzieciństwa. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3: 61—74.

 

31. Leder S, Czabała C, Bigo B, Kosewska A, Wysokińska T. Zum Zusammenhand zwischen therapeutischen Techniken, Gruppen und Therapeuten. Ztschr. Psychiatrie, Neurologie u. med. Psychologie 1970, 10, 369—384.

 

32. Czabała C. Próba analizy funkcji i roli społeczności terapeutycznej. Zesz. Psychoter. 1972, 2, 71—84.

 

33. Siwiak-Kobayashi M., Brykczyńska C. Cognitive-Behavioural methods in an integrated psychotherapy system for neurotic disorders. In: Scrimali T, Grimaldi L, red. Cognitive psychotherapy toward a new millennium - scientific foundations and clinical practice. New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow: Kluwer Academic/Plenum Publishers; 2002. p. 193—196.

 

34. Galińska E. Analiza mechanizmów poznawczych w muzykoterapii nerwic. Psychoter., 1995, 2: 27—60.

 

35. Skulimowska I, Siwiak-Kobayashi M, Galińska E. Problemy pacjentów z chorobą przewlekłą zagrażającą życiu leczonych w Klinice Nerwic. Post. Psychiatr. i Neurol. 2000; 9, supl. 3 (11): 121—128.

 

36. Leder S., Siwiak-Kobayashi M. Neurosentherapie und Einstellungenderung. In: Rosler HD, Szewczyk H, eds. Klinischpsychologische Forschungen. Berlin: VEB Deutscher Verl. Der Wissenschaften; 1976. p. 111—125.

 

37. Alexiev A. Oczekiwania a przebieg i wyniki leczenia pacjentów z zaburzeniami nerwicowym (PhD thesis). Warszawa: IPiN; 1975.

 

38. Czabała C, Leder S, Siwiak-Kobayashi M. The principles and realization of the therapeutic methods in the Neurosis Clinic of the Psychoneurologic Institute in Warsaw. Japan. J. Psychother. 1973.

 

39. Czabała C, Leder S, Pohorecka A. Badania nad psychoterapią grupową w psychiatrii. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1973. p.

 

      181—209.

 

40. Leder S. Die experimentelle Problemstellung bei der Psychotherapie. Ztschr. Psychiatrie, Neurol. med. Psychother. 1970, 12, 455—469.

 

41. Leder S, Kosewska A, Bigo B. Dynamika grupowa a psychoterapia. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1980. p. 17—61.

 

42. Kosewska A. Spójność w grupach terapeutycznych. Psychoter. 1978; XXVI: 21—34.

 

43. Bigo B. Oddziaływania grupowe w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego w Pruszkowie. In: WardaszkoŁyskowska H. ed. Edition II. Warszawa: PZWL; 1980. p.

 

     261—296.

44. Pohorecka A. Deformacje w postrzeganiu osób znaczących i własnej osoby u pacjentów z nerwicami. Rozprawa doktorska. Warszawa: IPiN

 

 

valna hromada1

Simona Tutunaru - Romania IRPI; Mara Priceputu -Romania IRPI; Jerzy Dmuchowski - Polonia; Maria Gilbert - Anglia; Mary Paula Walsh- Irlanda; Kay Conroy- Irlanda; Zofia Milska-Wrzosinska - Polonia;  Michael Randolph- Franta; 

Conferinţa internaţională aniversara

INTEGRATION IN PSYCHOTHERAPY. HOW TO MAKE IT WORK?”

„Integrarea în psihoterapie. Cum să o facem să funcţioneze?”,

Varşovia, 17-19 septembrie 2010

Coferinţa a fost organizată de Asociaţia Poloneză de Integrare a Psihoterapiilor şi de Asociaţia Europeana de Psihoterapie Integrativă

http://www.conference2010.psip.org.pl/                                                         

            În acest material veţi găsi câteva rezumate ale atelierelor şi ale discuţiilor în plen,  în engleză şi română (traducere: Sabina Strugariu):

Supervision as a Reflective Process: Integration in Practice

Prof. Maria Gilbert

In this keynote address Maria Gilbert will present the integrative relational model of supervision that forms the basis of her book with Ken Evans. She will describe the different facets of this model with a focus on clear contracting to support effective outcomes. She will look at the central importance of a good supervisory alliance and at the concept of supervisory alliance ruptures and their repair in order to restore the alliance. Throughout she will use illustrative examples to underline the co-created nature of an effective supervisory relationship.

 

Supervizarea ca şi Proces Reflexiv: Integrarea în Practică

Prof. Maria Gilbert

În acest discurs Maria Gilbert va prezenta modelul integrativ relaţional al supervizării, care formează baza cărţii scrisă de ea şi Ken Evans. Ea va descrie diferite faţete ale acestui model cu o centrare asupra contractării clare pentru a susţine rezultate eficiente. Ea va privi importanţa centrală pe care o are o bună alianţă de supervizare şi la conceputul de rupturi în alianţa de supervizare şi la repararea lor pentru a restabili alianţa. Pe parcursul discursului ea va folosi exemple ilustrative pentru a sublinia natura co-creată a unei relaţii de supervizare eficiente.

 

Seven Paths of Therapeutic Alliance – Traces of Childhood Trauma and Toxic Relationship as a Challange

Prof. Jerzy Mellibruda 

This workshop will present the integrative model of cooperation between a therapist and a client, as well as some therapeutic strategies that indicate the change in the destructive personal outlines created by traces of childhood trauma and toxic relationship. There will be the possibility to discuss samples from clinical practice that will concern: (1) development of the healing therapeutic relation, (2) exploration of the personal events and experiences, (3) Initiation of cognitive and behavioural modifications, (4) imaginative and dramatic transformation of outlines, (5) development of self-understanding and self-observation, (6) reconstruction of the personal narrations, (7) inspiration and stimulation of client’s activity and choices.

 

Şapte Căi ale Alianţei Terapeutice – Urme ale Traumei în Copilărie şi Relaţia Toxică ca şi Provocare

Prof. Jerzy Mellibruda 

Acest atelier va prezenta modelul integrativ al cooperării dintre terapeut şi client, precum şi câteva strategii terapeutice care indică schimbarea în proiecţii personale distructive create de urmele traumei în copilărie şi de relaţii toxice. Va exista posibilitatea discutării unor cazuri din practica clinică ce se vor referi la: (1) dezvoltarea relaţiei terapeutice de vindecare; (2) explorarea evenimentelor şi experienţelor personale; (3) iniţierea modificărilor cognitive şi comportamentale; (4) transformări imaginative şi dramtice ale proiecţiilor; (5) dezvoltarea înţelegerii de sine şi auto-observaţiei; (6) reconstrucţia narativei personale; (7) inspiraţia şi stimularea activităţii şi alegerilor clientului.

 

Common factors in the process of different psychotherapies

prof. Jan Czesław Czabała 

Prochaska and Norcross (2003, Seligman op. cit.) give 12 arguments for pursuing ways of integrating psychotherapy. They include: increasing number of new psychotherapy approaches, growing diversity of patients and their problems, the need for formal certification of psychotherapy training programs and qualifications, requirements from institutions which found psychotherapy, research results confirming common factors in different psychotherapies and, finally, increasing awareness among clinicians regarding the need to refer in practice to common factors such as therapeutic alliance. Interest in pursuing common factors in different psychotherapies has increased significantly in '70  and '80 . Conclusions of authors working on this subject (see: Garfield 1992, Goldfried 1980, Karasu 1986, Lambert, Bergin 1994)  seem to indicate that the most commonly listed factors are: therapeutic relationship, patients new emotional experiences, new knowledge and behaviors gained in psychotherapy. The speech will present practical consequences of psychotherapy based on common factors: goals, shape and methods of psychotherapy and evaluation of it's effects.

 

Factorii comuni în procesul diferitelor terapii

prof. Jan Czesław Czabała

Prochaska şi Norcross (2003, Seligman, op.cit.) oferă 12 argumente pentru a căuta căi de a integra psihoterapia. Ei includ: numărul în creştere de noi abordări psihoterapeutice, diversitatea tot mai mare a pacienţilor şi a problemelor lor, nevoia de certificare formală a programelor de formare în psihoterapie şi a calificărilor, cerinţe din partea instituţiilor care susţin psihoterapia, rezultate ale cercetărilor ce confirmă factorii comuni în diferite psihoterapii şi, în final, creşterea gradului de conştientizare în rândul clinicienilor cu privire la nevoia de a se raporta în practică la factorii comuni, precum alianţa terapeutică. Interesul în a căuta factorii comuni în diferitele psihoterapii a crescut semnificativ în anii ’70 şi ’80. Concluziile autorilor care au lucrat la acest subiect (vedeţi: Garfield 1992, Goldfried 1980, Karasu 1986, Lambert, Bergin 1994) par să indice că factorii enumeraţi cel mai frecvent sunt: relaţia terapeutică, noile experienţe emoţionale ale pacienţilor, noi cunoştinţe şi comportamente dobândite în psihoterapie. Discursul va prezenta consecinţe practice ale psihoterapiei bazate pe factori comuni: obiective, forme şi metode ale psihoterapiei şi evaluarea efectelor ei.  

 

Can Psychotherapy Research Guide Psychotherapy Integration?

prof. Michael Lambert

Most practicing clinicians prefer integrative or eclectic practice with patients, yet little agreement has been reached about what should be integrated and combined to maximize patient outcomes. The implications of psychotherapy outcome research for integration are presented. Among the findings that are emphasized is the lack of evidence suggesting that specific mono-form therapies have shown enough superiority to warrant integration (on the basis of patient outcome). Some exceptions to this rule, such as methods of reducing anxiety, are presented. A solution to this dilemma for those practicing integration is suggested and includes methods of formally tracking patient treatment response and modifying psychotherapy before patients leave treatment.

Poate Cercetarea în Psihoterapie să Ghideze Integrarea Psihoterapiei?

Prof. Michael Lambert

Cei mai mulţi clinicieni practicanţi preferă practica integrativă sau eclectică cu pacienţii, şi cu toate acestea nu s-a ajuns la o înţelegere efectivă cu privire la ce ar trebui integrat şi combinat pentru a maximiza rezultatele pacientului. Implicaţiile cercetării cu privire la rezultatele psihoterapieie pentru integrare sunt prezentate. Printre descoperirile accentuate există şi lipsa de evidenţe care să sugereze că terapiile cu o singură-formă au arătat suficientă superioritate pentru a justifica integrarea (pe baza rezultatelor pacienţilor). Câteva excepţii la această regulă, cum ar fi metodele de reducere a anxietăţii, sunt prezentate. O soluţie la această dilemă pentru cei care practică integrarea este sugerată şi include metode de a urmări în mod formal răspunsul pacientului la tratament şi modificarea psihoterapiei înainte ca pacienţii să părăsească tratamentul.

 

Psychotherapy Integration and Evidence-Based Practice: Confusions in Theory, Practice, and Research

prof. Paul Wachtel 

The goal of grounding clinical practice on a foundation of solid evidence is a salutary one. However, much of the discussion of evidence for various approaches to psychotherapy has been characterized by barely disguised ideological bias masquerading as science. This presentation will examine in detail the assumptions that underlie the concept of “Empirically Supported Treatments.” In doing so, it will consider the assumptions that have associated evidence-based treatment with manualization, linking treatments to specific psychiatric diagnoses, and controlled clinical trials. Each of these characteristics of outcome research has its place and sensible rationale, but each also has been overemphasized in ways that actually impair the soundness of the science on which treatment decisions and evaluations are based. Additionally, there are critical value issues that need to be examined more closely if psychotherapy outcome research is not to become a servant of particular interests and ideologies rather than a process enabling sounder knowledge and promoting human welfare.

 

Integrarea Psihoterapiei şi Practica Bazată pe Dovezi: Confuzii în teorie, practică şi cercetare

prof. Paul Wachtel

Scopul înrădăcinării practicii clinice pe o fundaţie de evidenţă solidă este una folositoare. Cu toate acestea, mare parte din discuţiile despre evidenţă pentru diversele abordări psihoterpeutice au fost caracterizate doar de o înclinaţie ideologică deghizată, vrând să se dea drept ştiinţă. Această prezentare va examina în detaliu ipotezele care subliniază conceptul de „Tratamente Susţinute Empiric”. Procedând astfeş , va lua în considerare ipotezele care au asociat tratamentele bazate pe dovezi cu dezvoltarea de manuale (ghiduri), care leagă tratamentele de diagnostice psihiatrice specifice şi de experiemntele clinice controlate. Fiecare dintre aceste caracteristici ale cercetării rezultatelor are locul său şi un raţionament sensibil, dar fiecare a fost, de asemenea, supraacentuat în moduri care, de fapt, afectează soliditatea ştiinţei pe care se bazează deciziile cu privire la tratament  şi evaluările. În plus, există chestiuni  critice de valoare ce trebuie să fie examinate mai îndeaproape astfel încât cercetarea rezltatelor psihoterapiei să nu ajungă un slujitor a intereselor şi ideologiilor particulare mai degrabă decât un proces care să permită cunoştinţe solide şi promovarea bunăstării umane.

  

Psychotherapy Relationships that Work: Toward Integration

prof. John Norcross

Description: Clinical experience and controlled research consistently demonstrate that the therapy relationship accounts for as much outcome as the particular treatment method. This keynote address will review the meta-analytic research compiled by a recent task force on (1) effective elements of the therapy relationship, (2) effective means of tailoring that relationship to individual patients, and (3) discredited relationship behaviors. This address integrates two of the most crucial developments in our field: Evidence-based practices and the therapy relationship.

Learning Objectives:

1. Identify at least 3 therapist relational behaviors that improve the effectiveness of psychotherapy

2. Describe 3 patient matching dimensions that enhance treatment outcomes

3. Avoid the use of discredited relationship behaviors that contribute to dropout and failure

 

Relaţii psihoterapeutice care funcţionează: Către integrare

prof. John Norcross

Descriere: Experienţa clinică şi cercetările controlate demonstrează în mod constant că relaţia terapeutică contribuie al fel de mult la rezultat ca şi metoda de tratament particulară. Acest discurs va revizui cercetările meta-analitice compilate de către un grup operativ asupra (1) elementelor eficiente ale relaţiei terapeutice, (2) mijloace eficiente de personalizare a relaţiei în funcţie de fiecare pacient în parte şi (3) comportamente relaţionale discreditate. Acest discurs integrează două dintre cele mai cruciale dezvoltări în evoluşii în domeniul nostru: Practica bazată pe Dovadă şi Relaţtia terapeutică.

Obiectivele de învăţare:

1. Identificaţi cel puţin 3 comportamente relaţionale ale terapeutului care îmbunătăţesc eficienţa psihoterapiei

2. Descrieţi 3 dimensiuni de potrivire cu pacientul care sporesc rezultatele tratamentului

3. Evitaţi folosirea comportamentelor relaţionale discreditante care contribuie la renunţare şi eşec.

             

Integrative psychotherapy, a practical approach

Prof. Stanislav Kratochvil

Three partial integrative hypotheses include: 1. common factors in all effective psychotherapies, 2. alternative factors  in different approaches, which can produce similar effect, 3. specific factors influencing  certain symptoms, certain problems and certain patients, which may be less effective in other cases. In clinical practice, both in individual and group psychotherapy of neurotic disorders, we propose successive  combination of: 1. empathic  conversation with self-disclosure of the patient (rogerian approach), 2. interventions supporting interpersonal and psychogenetic insight (dynamic approach), 3. training of desirable ways of thinking  and behavior (cognitive behavioral approach), with occasional inclusion of various other conceptions and techniques like  Gestalt, transactional analysis, psychodrama, psychomime etc., 4. searching  for personal sense of life and perspectives in future (humanistic approach). Forty years of the therapeutic community for neurotic patients in Kromeriz bring practical example of such an approach.

 

Psihoterapia Integrativă, o abordare practică

Prof. Stanislav Kratochvil 

Trei ipoteze parţial integrative include: 1. factorii comuni în toate psihoterapiile eficiente, 2. factori alternativi în diferite abordări, care pot produce efecte similare, 3. factori specifici ce influenţează anumite simptome, anumite probleme şi anumiţi pacienţi, care pot fi mai puţin eficiente în alte cazuri. În practica clinică, atât în psihoterapia individuală şi de grup a tulburărilor nevrotice, propunem combinaţii succesive ale: 1. conversaţii empatice cu auto-dezvăluirea pacientului (abordare rogersiană), 2. intervenţii susţinând insight-ul interpersonal şi psihogenetic (abordare psihodinamică), 3. training a modurilor desirabile de gândire şi comportament (abordare cognitiv comportamentală), cu includerea ocazională a diferite alte concepţii şi tehinici precum Gestalt, analiză tranzacţională, psihodramă, psihomimă, etc., 4. căutarea propriului sens al vieţii şi perspective în viitor (abordare umanistă). Patruzeci de ani ai comunităţii terapeutice pentru pacienţi nevrotici din Kromeriz aduc un exmplu practic a unei astfel de abordări. 

  

Transforming Aggressive Conflict in Political and Personal Contexts - Integrative Psychotherapy in the Public Sphere

Prof. Andrew Samuels

 Andrew begins by trying to imagine different models of politics applicable to Western societies. He reflects on the “state we are in” and asks if our present condition of political rupture could ever become political rapture. He asks whether it is possible for citizens to remove themselves from the abusive relationships with heroic, macho leaders. Instead, he suggests, we might ask where we will find new kinds of leaders who will be “good-enough”. We will need such leaders if we are to manage the staggeringly high levels of conflict and aggression afflicting the political world today. Andrew asks that we urgently explore innovative ways to manage conflict in political contexts using new psychological ideas integrating new psychotherapeutic ideas about men, fathers and violence. Finally, he communicates what he has learned from Islam about some hidden aspects of political conflict.

 

Transformarea Conflictului Agresiv în Contexte Politice şi Personale – Psihoterapie Integrativă în Sfera Publică

Prof. Andrew Samuels

Andrew începe prin a încerca să îşi imagineze diferite modele politice aplicabile societăţilor vestice. El reflectă asupra “stării în care suntem” şi se întreabă dacă condiţianoastră prezentă a rupturii politice ar putea vreodată să devină ruptură politică. Se întreabă dacă este posibil pentru cetăţeni să se înlăture pe ei înşişi din relaţiile abuzive cu liderii eroici, macho. În schimb, sugerează el, ne-am putea întreba unde vom putea găsi noi tipuri de lideri care vor fi “suficient de buni”. Vom avea nevoie de asemenea lieri dacă este să gestionăm nivelul uluitor de ridicat al conflictului şi agresivităţii, care afectează lumea politică astăzi. Andrew ne cere să explorăm urgent modalităţi inovative de a gestiona conflictul în contextele politice folosind noi idei psihologice integrând noi idei psihoterapeutice cu privire la bărbaţi, taţi şi violenţă. În final, el comunică ce a învăţat de la Islam despre anumite aspecte ascunse ale conflictului politic.

 

Postmodernistic issues in psychotherapy integration

Prof. Bogdan de Barbaro

Like many other salutary ideas, the idea of psychotherapy integration still hasn't been (and I doubt whether it will ever be) satisfactorily realised. I am going to postpone terminological misunderstandings (Integration? Holism? Clinical eclecticism? Technical eclecticism?) and distance to monistic approach. Instead, I am going to  concentrate on the question to what extent it is possible to integrate psychotherapeutic models and how useful it is. Doubts result form postmodernistic scepticism for theories (especially ambitious, large, and detailed ones), from preference for multiverse description and from treating language as the tool which constructs reality. Special attention should be devoted to the theory itself (of every model) and it's function of filter by which the reality is interpreted. Integrated model is, in this context, special kind of reductionistic meta-theory (though it denies being reductionistic). As a result the process of integration on the level of therapist's mind may lead to detachment from patient's/clients emotional experience and break of creative dialogue. In the light of above more promising seems pluralistic approach irreverent of theory and assuming integration only on the level of patient's/client's mind.

 

 

Chestiuni psotmoderniste în Integrarea Psihoterapiei

Prof. Bogdan de Barbaro

 Ca multe alte idei folositoare, ideea integrării psihoterapiei nu a fost încă (şi mă îndoiesc că va fi vreodată) realizată în mod satisfăcător. Voi amâna neînţelegerile de terminologie (Integrare? Holism? Eclectism clinic? Eclectism tehnic?) şi mă voi distanţa de abordările monistice. În schimb, mă voi concentra pe întrebarea: în ce măsură este posibil să integrăm modelele psihoterapeutice şi cât utilă este ea. Îndoieli rezultă din scepticismul postmodernist al  teoriilor (în special a celor ambiţioase, largi şi detaliate), din preferinţa pentru descrierile cu variante multiple şi din tratarea limbii ca un instrument ce construieşte realitate.  O atenţie specială ar trebui acordată teoriei însăşi (a fiecărui model) şi funcţia sa ca şi filtru prin intermediul căruia realitatea este interpretată. Un model integrat este, în acest context, un tip special de meta-teorie reducţionistă (deşi negă că ar fi reducţionistă). Ca rezultat, procesul integrării la nivelul minţii terapeutului poate duce la detaşarea de experienţa emoţională a pacienţilor/clienţilor şi la înreruperea dialogului creativ. În lumina celor de mai sus, pare a fi mai promiţătoare abordarea pluralistă irevenţioasă a teoriei şi asumarea integrării doar la nivelul minţii pacienţilor/clienţilor.

 

Discurs şi Atelier

Maria Gilbert: Procesul Integrativ Reflexiv în Practică (Notiţe: Sabina Strugariu)

-       supervizarea depinde de conştientizarea noastră de sine

-       ce facem în supervizare se reflectă în noi

-       o relaţie de supervizare este co-creată, este un efort împărtăşit, o colaborare între supervizat şi supervizor, un dialog co-creat

-       supervizaţii au drepturi şi responsabilităţi

- dreptul la o relaţie de supervizare sănătoasă

- dreptul de a şti părerea supervizorului

- obligaţia de a se pregăti pentru supervizare

-       supervizatul trebuie, în esenţă, să fie relaxat pentru a comunica

-       organizarea relaţiei de la primul contact

-       supervizorul să fie atent şi la comunicarea implicit nonverbală

-       diferenţele culturale trebuie negociate constant

-       scopul supervizării îl reprezintă crearea unui mediu de învăţare pentru supervizat

-       supervizatul trebuie să poată sa aducă orice greşeală sau luptă în supervizare

-       feedback-ul să fie onest, dar şi a spune lucruri dificile

-       supervizarea

-– asigură un contract clar

  - feedback clar

  - spaţiu pentru exprimare şi „joacă” (spaţiu unde poţi experimenta cu noi opţiuni/posibilităţi - Winnicot 

   - echilibru între susţinere şi confruntar

   - reflectarea la întrebări fără răspuns

-       provocarea de a spune supervizatului ce gândeşti

-       ce se întâmplă pentru tine în relaţie? Empatie sau identificare?

-       Facilitarea practicii reflexive

-       Buber 1923 – conceptul de „incluziune” şi anume, a fi în lumea şi cu experienţa ta şi a intra în lumea şi perspectiva celuilalt

-       Mentalizarea şi funcţia reflexivă – Fonagy a elaborat o teorie despre cum funcţionează mintea:

-       Copilul înţelege că ceilalţi sunt diferiţi= funcţia deflectivă = capacitatea de a realiza diferenţa; impactul asupra persoanei, pe care ceilalţi nu îl înţeleg

-       M. Carroll – etapele procesului reflexiv

-       Copii sunt născuţi cu capacitatea de a fi plăcuţi... cum îi dresează părinţii să devină neplăcuţi?

-       Conştientizarea procesului paralele este un scop al supervizării

-       Supervizorul poate învăţa din impactul clientului asupra terapeutului

-       Când supervizorul este iritat pe supervizat = proces paralel= supervizatul este iritat pe client

-       Folosirea umorului ajută învăţarea

-       Atenţi la chestiunile legate de putere – la puterea şi autoritatea de bază pe care le ai ca supervizor

-       Supervizaţii sunt copleşiţi de autoritate

-       Supervizorul asigura practica etică –monitorizare

-       Supervizorul trebuia să ia decizii importante, uneori neplăcute

-       Gestionarea posibilelor proiecţii pe care supervizaţii le vor face asupra voastra ca supervizor, poate facilita dialogul

-       Nu vorbim despre bine/ greşit/ rău, ci despre EFICIENT – ce funcţionează pentru o persoană, nu funcţionează pentru toţi

-       Atunci când apare o ruptură în alianţă există spaţiu pentru repararea ei?

-       Partea erotică este, de asemenea, şi în supervizare

-       Eroticismul există în toate relaţiile

-       Etapele învăţării (Robinson): incompetenţa inconştient – apoi conştientizare – incompetenţa conştientă – apoi acomodare – competenţa conştientă – apoi asimilare – competenţa inconştientă

-       Nu este un model fix, ne mişcăm gradul prin aceste etape.

Nivelurile comunicării

-       Nivelul 1 – Non reflectivitate: problema este la celălalt (tendinţa de a proiecta vina pe celălalt – e un lucru comun) = va trebui să vorbim despre asta.. din analiza tranzacţională Eu sunt ok, tu nu eşti ok! Sau o a doua variantă: este doar vina mea, toată vina este a mea. Acestea sunt instanţe ne-negociabile (oamenii nu sunt pregătiţi să vorbească despre asta, sunt blocaţi) din A.T. Eu nu sunt ok, tu eşti ok! – nu se acceptă procesul CO-CREAT, abia după acceptarea acestui proces se poate trece mai departe

-       Nivelul 2 – Reflectivitatea empatică: -„acest client este rezistent, dar poate există ceva din el care a dus la acest lucru” (s-au trece printr-o perioadă grea, etc.). Da, acest client este dificil, dar trebuie să-i înţeleg contextul de viaţă dificil = empatie, dar încă nu înţeleg partea mea de co-creare. Încă cred că nu contribui la acest lucru- gândire simplă, încă nu privesc acest lucru ca şi conversaţie, relaţie co-creată. Procesul de comunicare negociat cu fiecare persoană în parte, este diferit.

-       Etichetarea duce la proiecţii şi este tendinţa de a vedea doar partea celuilalt, nu şi propria noastră parte din vină. Shifting – trecerea de la ceva la altceva – dacă suntem în faza de eu nu sunt ok, tu eşti ok =  putem trece prin „hai să vedem ce putem învăţa, ce s-ar putea întţmpla?”.

-       Nivelul 3 – Reflectivitatea relaţională: sunt în această relaţie la fel ca şi tine, hai să vedem cum suntem amândoi implicaţi în asta? Cum co-creăm acest lucrur? În ce mod? Sunt la fel de responsabil ca şi tine. Începem să vedem că este o problemă. Haide să vorbim despre ce s-a întâmplat. Să vorbim despre ce ai simţit tu la ce s-a întâmplat. „Ai tot dreptul să pleci, dar măcar mai ascultă o dată”- în sensul de a fi sincer. Cu ce crezi că am contribuit amândoi? Să privim problema împreună. Problema este sistemică, nu doar a ta sau a mea.

-       Nivelul 4 – Reflectivitatea personală: după discuţiile în care se lămuresc lucrurile este partea în care plec cu întrebarea: care este cu adevărat partea mea? ce trebuie să învăţ eu din asta? Ce parte este a mea, din istoria mea de viaţă ce trebuie schimbată?. Trebuie să fim atenţi să ne întoarcem în relaţie după ce am înţeles lucrurile.

-       Noi avem filosofia noastră apropo de relaţia co-creată, dar poate că cealaltă persoană nu este interesată, nu îşi doreşte să accepte asta. Trebuie să rcunoaştem şi să acceptăm realitatea situaţiei şi faptul că poate nu împărtăşim aceeaşi perspectivă.

-       Nivelurile nu sunt cronologice.

-       Clienţii noştrii trebuie să înveţe nivelurile reflectării

-       Enactment, proces inconştient= suntem amândoi în asta. Când suntem într-un blocaj, aducem ceva acolo.

-       Întrebarea în eactment este: ce nu este spus? Ce este evitat?

-       Provocarea este menţinearea unei atitudini deschise. Când pierzi spaţiul negocierii, te poţi pensiona pentru că ai devenit un tiran :).

-       Îţi ofer ceva.. nu trebuie să primeşti, dar dacă ţi se potriveşte.... 

 

Discurs şi Atelier

John Norcross: Psihoterapia – relaţia care funcţionează

-       Practica bazată pe dovadă = efort de a baza practica clinică pe cercetare; integrarea celor mai bune dovezi de cercetare cu expertiza clinică şi valorile pacientului

-       Tratamentele vindecă tulburări sau relaţia vindecă oamenii?

-       Unde este pacientul dincolo de diagnostic? Dincolo de patologie? În unicitatea sa.

-       Ce aduce eficienţă în psihoterapie: 30% caracteristicile pacientului; 12% relaţia terapeutică; 8% metoda; 7% caracteristicile terapeutului; 3% alţi factori; 40% varianţe inexplicabile.

-       Metode diferite produc rezultate diferite, dar ne concentrăm, de asemenea, pe relaţie

-       Ce funcţionează în mod deosebit pentru un pacient? Ce nu funcţionează?

-       Relaţia alegerii:

-       potrivirea terapiei cu persoana;

-        personalizarea terapiei; - scopurile se metamorfozează, clienţii evoluează, relaţia se schimbă;

-        anumite tratamente sunt mai bune pentru anumite tulburări (dar nu întotdeauna);

-       Suntem diferiţi, răspundem diferit;

-    Suntem îndoctrinaţi să răspundem/ reacţionăm într-un singur fel clientului (de exemplu: emaptie, etc) –  comportamentul empatic (Carl Rogers) nu este ok pentru paranoici – ei vor părăsi terapia – redefinirea empatiei.

-       Atitudine empatică = flexibilitate

-       Trebuie să mă adaptez la pacient – să ofer terapia care funcţionează pentru respectivul client

-       Concentrarea pe informaţii te face să pierzi prezenţa

-       Îl întţlnesc pe client acolo unde este

-       Fiţi conştienţi de orice comportament, reacţie implicită/ inconştientă prezente cu fiecare client (prejudecăţi, idei rigide, etc.)

-       Atitudinea în tratamentul integrativ: responsabilitate, personalizare, adaptare

-      Cei mai mulţi din sistemul medical nu întreabă preferinţele pacienţilor: ce îţi place? Ce îţi displace? Ce ar putea să meargă rău? Care sunt ficile? Aşteptările? Care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla între noi?

-      În ce priveşte preferinţele clientului pentru caracteristicile psihoterapeutului, putem adăuga orice: gender, sex, religice, etnie, interes, rol, etc.

-       Exemplu: copilul doreşte, inconştient, să vadă dacă părinţii îl iubesc cu adevărat sau dacă trebuie să îl iubească pentru că se întâmplă să fie copilul lor?

-       Frici, precum încălcarea confidenţialităţii sau frica de a fi rănit

-   Ideea de bază a terapiei: verbalizarea tuturor lucrurilor, a nu ne pierde în detalii specifice, a da un sens, a corecta prejudecăţile, a lăsa libere alegerile, idenfiticarea nevoilor, centrarea clientului în terapie, schimbarea = ce ar funcţiona pentru tine acum?, respect şi responsivitate, a da puterea clientului, dificultatea transformată în magie, educarea pacienţilor în psihoterapia colaborativă = relaţie colaborativă

-    Sunt anumite lucruri pe care nu le veţi face – nu putem răspunde tuturor preferinţelor – îl puteţi recomanda unei alte persoane, nu sunt terapeutul potrivit pentru tine în acest moment

 Stadiile schimbării în psihoterapie

-         Clienţii sunt la diferite stadii, indiferent cum le denumeşti

-       Precontemplarea (părintele nutritiv) – negarea, este una dintre cele mai grele stări de a intra în psihoterapie, toată lumea vede problema, mai puţin persoana în cauză

-        Contemplarea  (dialogul socratic) – da, sunt conştient că am o problemă, dar nu sunt pregătit sa vorbesc despre asta

-       Pregătirea – paşi de bebeluş, peste prăpastie, în acţiune

-       Acţiunea (antrenorul cu experienţă) încep să mă mişc

-       Menţinerea  schimbării (rolul consultativ)

-       Finalizarea

-       Nu este uşor. Uneori avem foarte multe încercări

-       Nu sunt atât de evidente diferenţele între abordările aplicate, dar este o diferenţă de 80% între „în terapie” şi „fără terapie”

-       Folosiţi orice metodă care ar putea ajuta la conştientizare

-       Suntem diferiţi în funcţie de schimbarea de dispoziţie a clientului în şedinţă

-       Schimbarea = proces de dezvoltare

 

 

 

Condiţionarea istorică a abordării cognitive şi integrării în psihoterapie, Stefan Leder 

Traducere: Psihoterapeut  Integrativ Alexandra Cercel

 Sursa:  Archives of Psychiatry and Psychotherapy, 2008; 1, 5-20, secventa

Psihoterapia ca metodă distinctă de tratament a fost folosită în lume pentru puţin mai mult de o sută de ani; o perioadă relativ scurtă, mai ales pe fondul lungii istorii a ştiinţei medicinei. Începuturile teoriei şi practicii clinice sistematice au fost dominate de psihanaliză, care era foarte răspândită la răscrucea dintre secolele al 19-lea şi al 20-lea şi în primele decade ale secolului al 20-lea. În Polonia, înainte de Al Doilea Război Mondial, psihoterapia, ca metodă  de tratament a unui specialist independent, nu era deosebit de populară. Mai mult decât atât, o mare parte din personalul psihiatric a fost ucis în timpul războiului şi al ocupaţiei naziste, ceea ce a fost unul din factorii ce au împiedicat dezvoltarea psihoterapiei. Dealtfel, în timpul războiului, aproape toate legăturile cu ideile, concepţiile contemporane în psihologie au fost rupte şi înlocuite cu interpretări superficiale şi simpliste ale teoriei lui Pavlov. Câţiva psihiatri au continuat să popularizeze şi să predea psihoterapie, printre care profesori universitari ca Tadeusz Bilikiewicz, Stanisław Cwynar, Adrian Demianowski şi Kazimierz Dąbrowski, în timp ce psihoterapia individuală era practicată de Dr. Zofia Szymańska, Dr. Mazur şi Dr. Zajączkowski.

Abia spre mijlocul anilor ’50 a fost fondat primul centru ce folosea psihoterapia ca tratament de bază pentru nevroze. În acelaşi timp, câteva dintre clinicile şi spitalele psihiatrice aplicau forme variate de psihoterapie ca suport pentru tratamentul medical. Nu este o sarcină uşoară a rezuma backgroundul teoretic al terapiilor practicate în acele şi alte centre în timpul acelei perioade, e.g. echipa din Rasztów, împreună cu alţi terapeuţi individuali ce lucrau în anii ’50, au împrumutat din conceptele psihanalitice şi psihodinamice, în timp ce echipa psihiatrică din Klinika Krakowska (Profesorul A. Kępiński) făcea apel la teorii eclectice. În Secţia pentru nevroze  de la Institutul Psihoneurologic, unde au fost făcute primele eforturi  de a practica terapia de grup în clinica psihiatrică (Leder, Wolska), s-a făcut treptat mai multă cercetare şi practică pentru a crea un model teoretic identificat ca fiind eclectic, dar bazat pe principiul conform căruia psihoterapia cu pacienţi non-psihotici este un proces de învăţare şi reînvăţare, axat pe schimbarea atitudinilor, îmbunătăţirea abilităţilor de rezolvare a conflictelor interne şi exerne şi creşterea abilităţii de a funcţiona bine în roluri sociale. În practica lor clinică, autorii programului au făcut referire la câteva concepte foarte cunoscute în literatură, cum ar fi:

-       teoria şi practica lui P. Dubois [1] – considerat în ghidurile psihiatrice creatorul metodei persuasuinii, eficientă în tratamentul psihonevrozei,

-       psihagogia („psichagogics”) – A. Kronfeld [2]

-       concepţiile lui J. Frank, prezentate sintetic în „Persuasiune şi vindecare” [3]

-       terapia psihogenetică a lui W.N. Miasiszczew [4],

-       conceptul de atitudine al lui G. Allport [5],

-       cercetarea cu privire la caracteristicile dinamicilor de grup din şcoala lui K. Lewin

-       conceptele lui Pavlov de activitate neurologică crescută şi cel al rolul sistemului de semnalizare secundar.

La acel moment, consideram că a influenţa psihicul unei persoane prin semnale verbale şi non-verbale era un element comun al acestor concepte; în tratament, psihicul unui pacient ce suferă şi este neajutorat caută ajutor, alinare, suport de la un „vindecător” investit cu autoritate, cunoaştere, competenţă şi statut social. Un vindecător furnizează suportul dorit el însuşi sau cu ajutorul unui grup de oameni, adresându-se emoţiilor, conştiinţei şi comportamentului persoanei în nevoie, care sunt adesea alterate şi patologizate prin impactul unui întreg set de factori: biologici şi psihologici, dar şi sociali şi culturali. Aceşti factori modelează trăsăturile de personalitate individuale ale unei persoane, făcând percepţiile, viaţa emoţională şi răspunsurile la diverse situaţii ca: boala, suferinţa, pericolul, haosul sau pierderea controlului  diferite pentru fiecare individ în parte. Un „vindecător” oferă ajutor identificând boala, explicând motivele din spatele ei şi oferind potenţial pentru schimbare şi vindecare. El recomandă tratament şi proceduri specifice, inclusiv medicaţie. El se adresează conştiinţei pacientului, minţii şi raţiunii acestuia, pe baza principiului conform caruia acestea sunt factori decisivi ce determină acţiunile personale emoţii şi sentimente.

În general majoritatea ghidurilor de psihiatrie îi menţionează pe S. Freud şi P. Dubois ca fondatorii primelor concepte teoretice coerente în psihoterapie la răscrucea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Se pare că cel din urmă a fost deosebit de important în formularea teoriilor cognitive ulterioare.

Merită citate câteva din ideile lui Dubois. A fost medic si profesor de neurologie în Brno, printre multe alte publicaţii, autorul unei cărţi mediale foarte populare publicate înainte de Primul Război Mondial: „The Psychoneuroses and Their Moral Treatment” (1904) [1]:

Este adevărat că impresiile şi opiniile sunt bazate pe, îndrăznesc să spun, observatii şi consideraţii credibile [...] dar le lipseşte totuşi recunoaşterea victorioasă a autorităţii ştiinţifice [...] sunt uluit de cat de uşor o persoană poate elimina stări de boală ale sufletului, care, pentru decenii, ar fi putut fi pentru pacient o fundaţie a credinţelor ameninţătoare şi eronate cu privire la propria sa proastă funcţionare corporală si mentală, şi poate fi condus spre o gândire clară şi o filozofie de viaţă sănătoasă [...]. Vulerabilitatea pacientului creşte odatpă cu suferinţa sa dacă îi poţi dovedi că propria sa stare mentală şi fragilitate a sufletului şi caracteruliu său joacă un rol semnificativ în dezvoltarea propriei boli şi că este necesar să îşi schimbe condiţia pentru a fi vindecat atunci stim că avem un elev talentat. Va deveni un adept entuziast al terapiei ca rezultaz al înţelegerii faptuliu că schimbarea pe care o aduce este doar in favoarea sa [...]. Este uşor a-i arăta că el insuşi clădeşte pe propria suferinţă cu fricile şi anxietăţile sale, că astfel chiar cultiva frică şi anxietate [...]. Frica este principala greşală a celor ce sunt slabi în sufletul lor.” Dar „tratarea psihonevrozei nu poate fi limitată doar la tratarea simptomelor curente sau a căderilor prin tratament somatic sau spritual, rezolvând doar cauzele ei imediate. Pentru a preveni alte boli în viitor este necesară schimbarea dispoziţiei mentale a pacientului. Trebuie să subliniez aici faptul că aceasta sarcina educaţională este mult mai usoară decât este considerată in mod curent, în special când vizează probleme etice şi valori de viaţă [...]. Doar prin conversaţie intimă şi prietenoasă o persoană poate obţine informaţii despre pacientul său [...] este crucial să-i facem să creadă în ei înşişi din nou, să îi învăţăm să îşi depăşească îndoielile şi să înveţe autocontrolul [...]. Toate necazurile noastre emoţionale sunt direct legate de percepţii intelectuale controlate de minte [...]. Autoperfecţionarea ar trebui să ne conducă spre insight etic care ne controlează impulsurile emoţionale până când acestea sunt revizuite şi acceptate de către raţiune [...]. Acest lucru poate fi obţinut doar prin educarea continuă a raţiunii. Pacienţii pot fi învăţaţi acest lucru; şi intradevăr nu prin deducţie matematica ci prin dialectică etică [...]. Grecii antici au fost cei care au spus: cunoaşterea este virtute.”

Chiar dacă limbajul lui Dubois este puţin arhaic, mare parte din gândirea sa indică faptul că acesta împărtăşea ideile Iluminismului si credinţa acestuia în progres. El credea in liberul arbitru, sentimeltul responsabilităţii şi forţa interioară de a face alegeri conştiente, de a dezvolta gândirea raţională şi de a obţine autocunoaştere şi autoperfecţionare. Psihoterapia, înţeleasă ca „ortopedie morală” poate sprijini acest proces. Această direcţie în gândirea despre tulburările nevrotice, „ce deteriorează întreaga personalitate, elementele cele mai de bază ale Eului pacientului”, şi despre tratamentul lor eficient presupunea proximitate exclusivă a procesului psihologic de vindecare şi educare, chiar dacă cel din urma este considerat a fi baza educării copiilor şi adolescenţilor. Şi aşa a apărut termenul de „psihagogie” (psychagogics).

Opera lui Kronfeld [2] Psychagogik oder Psychotherapeutische Erziehungslehre, publicată la Berlin in 1927; Die Psychischen Heilmethoden, editată de K. Birnbaum a constituit o contribuţie considerabilă la înţelegerea în profunzime a diferenţelor dintre educaţie şi psihoterapie. Autorul a dezbătut, de asemenea, dezvoltarea psihanalizei, care, în propria sa interpretare, accentua importanţa insight-ului intelectual şi emoţional. Opera sa, cu siguranţă, a asigurat o compensare a tendinţei generale de a reduce psihoterapia mai degrabă la o predare primitivă şi mecanică. Kronfeld merită citat cu această ocazie, pentru a-i ilustra transformarea ce a avut loc la acel moment în înţelegerea nevrozei şi a psihoterapiei, ca rezultat al dezvoltării psihanalizei şi a metodelor sugestive şi comportamentale. Aceste transformări au fost legate de cunoştinţele dobândite în Primul Război Mondial despre sursa tulburărilor şi mecanismelor de tratament: „Toate procedurile şi mecanismele ce s-au născut din psihoterapie aparţin arsenalului psihagogiei, arta tratamentului medical şi uman al unei persoane suferinde [...]. Terapeuţii ce nu urmează această cale nu sunt sub nici o forma terapeuţi independenţi [...]. Psihagogia [...] cunoştinţele şi abilităţile de „vindecare” trebuie să valorifice toată gama de proceduri şi metode, în funcţie de tipul tulburării şi simptome [...]. Folosind psihoterapia, un medic nu-şi poate limita munca la domeniul medical, ci trebuie, cel puţin în cadrul obiectivelor educaţionale pe care incearcă să le atingă, să depăşească aceste graniţe [...]. Există, de asemenea, sarcina de a aduce o persoană ce suferă mai aproape de comunitate, de a le reconcilia pe cele două la nivel extern şi, pe cât posibil, şi intern. Nu este vorba de conversie, ci despre a aduce un pacient mai aproape de realitate. Psihoterapia îşi propune să atingă patru obiective: ca pacienţii să devină mai puternici, mai responsabili, independenţi şi sănătoşi [...]. Influenţa pe care un terapeut o are asupra pacienţilor săi face procesul mai usor, printre altele, făcând apel la sinceritatea pacientului, la nevoia sa de a înfrunta adevărul şi de a obţine insight-uri despre propria viaţă.

Acum putem vedea cu uşurinţă că psihologia era un proiect destul de ambiţios, cu multe sarcini şi obiective ce s-au folosit de descoperirile altor orientări în psihoterapie şi de proceduri variate pentru a atinge aceste obiective. Din perspectiva actuală, această abordare ar putea fi clasificată ca integrativă.

A. Adler, odată ce a abandonat freudianismul ortodox şi, în special a tezei despre rolul decisiv al libidoului şi, de asemenea, drept consecinţă a experienţei acumulate în lucru cu un alt grup de pacienţi din instituţii de asistenţă socială in Viena, a observat clar relevanţa factorilor socio-culturali în originea nevrozei.

El a subliniat rolul „luptei pentru putere” în societatea competitivă. A fost unul dintre pionierii terapiei de grup pentru pacienţi cu nevroze, tulburări sexuale, alcoolism, şi pentru familiile acestora. Privind la originile acestor probleme, Adler incerca să aibă un impact asupra atitudinilor si modurilor de abordare a problemelor pe care viaţa le aduce, de exemplu el a încercat să influenţeze „stilul şi planul de viaţă” „compensând pentru deficitele unei persoane” si „evadarea în boală”.

Termenul din urmă a căpătat un anumit sens peiorativ după introducerea ajutorului de stat in Germania în 1874 şi, în special după experienţa şi observaţiile legate de tratamentul nevrozelor „traumatice”, „de afirmare” (claim neurosis) şi „de război” în timpul Primului Război Mondial. Se purtau dispute aprinse între psihiatrii germani despre originile şi metoda de tratament ale acestor suferinţe, ce reflectau conflictul mai general al celor doua concepţii despre existenţa umană: reactivă şi cognitivă, reflectate în viziunea lui Kretchmer, cunoscut in Polonia la acel moment.

În încercarea de a explica mecanismele tulburărilor isterice întâlnite pe front la soldaţi în situaţii de pericol iminent şi dramatic, Kretchmer subliniază importanţa formelor primitive, biologice de adaptare (hipobulice), drept pentru care a recomandat tratamente ce reuneau metodele directive, instructive (protreptice) cu hipnoza fracţionată şi, remarcabil, cu analiza psihologică centrată pe realizarea unui anumit insight intelectual. Această metodă de tratament era orientată pe schimbarea motivaţiei pacientului prin stimularea „voinţei de a fi sănătos”.

După Primul Război Mondial, în special după emigrarea în SUA a multor psihanalişti germani, a apărut o nouă mişcare culturală psihanalitică ce lua în considerare opera lui Ernst Mayer. Mişcarea scotea în evidenţă rolul condiţiilor de mediu în originia unor sentimente ca insecuritatea, alienarea, singurătatea şi neputinţa, sentimente ce contribuiau la generarea diverselor conflicte interne şi rezultau în disfuncţii de personalitate, ce fac autoactualizarea un lucru imposibil, drept pentru care s-au concentrat asupra căutării unui Sine ireal, idealizat. Accentul cădea aici pe „reorientarea” prin „autocunoaştere”, pentru a reface sau descoperi moduri de a reconcilia conflictele vieţii şi asumarea responsabilităţii, prin o capacitate şi abilitate crescută de a face alegeri şi de a lua decizii.

Introducerea Serviciului Naţional de Sănătate în Anglia în 1948, impreună cu dezvoltarea psihiatriei sociale în ţările anglo-saxone şi Germania, au jucat un rol la fel de important în transformarea psihanalizei şi evoluţia diverselor curente psihodinamice. Aceste noi evoluţii au însemnat creşterea numărul de pacienţi trataţi, durata tratamentului trebuia redusă şi pacienţilor pe termen lung, atât psihiatrici, cât şi somatici, trebuia să li se ofere oportunităţi de resocializare şi reabilitare. Aceasta se întâmpla când diverse noi experimente cu noi forme de terapie ieşeau la iveală, printre care cele ce presupuneau cooperarea activă a pacienţilor în procesul de tratament şi împărţirea responsabilităţii. Aceste idei au fost implementate prin activităţi de grup, prin democratizarea structurilor spitaliceşti şi prin schimbări în relaţiile dintre diversele grupuri de personal medical şi dintre personalul medical şi pacienţi. Acest nou concept în terapie a creat baza ideii de „comunitate terapeutică”. De asemenea, a fost indeaproape legată de noua înţelegere a ideii de grup, considerându-l a fi atât unul dintre factorii cauzali de bază a tulburărilor, cât şi una dintre uneltele de tratament, ceea ce a afectat gradul de cooperare dintre medici şi alte grupuri profesionale. Medicii au intrat, de asemenea, în casele pacienţilor şi la locul de muncă al acestora. Se creau noi grupuri, cum ar fi: comunitatea locală, familia şi grupuri de auto-ajutorare; noi cluburi şi asociaţii ale foştilor pacienţi se înfiinţau şi se iniţiau variate grupuri de acţiune în companii ce angajau persoane cu dizabilităţi şi în centrele de reabilitare.

Acest proces s-a îmbinat cu nevoia de a integra grupurile şi de a asigura continuitatea cu grupuri de alte tipuri, ce lucrează în alte structuri organizaţionale. Grupuri asociate cu pacienţi sau cu personal medical erau folosite peste tot, de exemplu grupuri Balint pentru medici şi asistente medicale sau grupuri de formare pentru personalul medical sau administrativ. Principala idee din spatele activităţii lor face referire la concepte psihodinamice, umaniste (grupuri de întâlnire), la teoria şi pactica cu grupuri mici (grupurile T ale lui K. Lewin) şi la principiile grupurilor didactic-psihologice. Aceste tipuri de formare, în grup, pentru psihiatri, psihologi şi psihoterapeuţi erau de asemenea didn ce în ce mai răspândite şi în Polonia.

În Uniunea Sovietică, activităţile de grup au fost introduse în spitalele psihiatrice pentru pacienţi cu diverse diagnostice, pe baza conceptului de psihoterapie raţională, activă, îmbinată cu socioterapie şi terapie ocupaţională. Activităţile grupurilor didactic-psihologice includeau lecturi şi discuţii, ce se refereau la problemele pe care pacienţii le aveau. La şedinţele de grup se foloseau şi diverse materiale adiţionale ca: istoricul unor pacienţi anonimi, filme şi poze.

Acesta a fost şi momentul în care s-a dezvoltat consilierea profesională şi psihologică, ce implica psihologi, pedagogi şi lucrători sociali, de multe ori cu pregătire academică. Faptul că diverse forme de psihoterapie şi consiliere au evoluat împreună a contribuit la îmbogăţirea consilierii cu tehnici psihoterapeutice, folosite pentru a determina schimbări comportamentale rapide, modificarea unor factori de mediu sau creşterea abilităţii persoanei de a-şi folosi mai bine potenţialul şi de a-şi îmbunătăţi funcţionare în multe aspecte ale vieţi sociale.

Mulţi autori au încercat învingă simplificările şi limitările terapiei i.e. în relaţie cu pacienţi psihotici sau pacienţi cu tulburări de personalitate prin întrebuinţarea filosofiei existenţialiste şi conceptelor personologice (V.E. Frankl, R. May, C. Rogers), gestaltului şi teroriile rolului (F. Perls, E. Berne), teoriile învăţării (L. Krasner, A. Bandura, M. Lazarus), concepte ale comunicării (G. Bateson, P. Watzlawick, R. Brandler) şi tehnici cognitive (G. Kelly, A. Ellis, M.J. Mahoney, D. Meichenbaum, A.T. Beck). Ceea ce multe dintre aceste teorii au în comun este centrarea pe dimensiunea umanistă a omului, dezvăluit în dorinţa şi căutarea de dezvoltare, autoactualizare şi autodeterminare, pentru a crea relaţii strânse şi pozitive cu alţi oameni şi pentru a fi activ şi creativ în propria viaţă. Aceste teorii fac referire la „a fi în prezent” ca la punctul de început constructiv al dezvoltării, definind tulburările drept un obstacol sau blocaj al potenţialului unei persoane apărut din cauza unor factori externi. Învăţarea a cum pot depăşi aceste bariere este, aşadar, înţeleasă a fi esenţa tratamentului, ca şi a face mai uşor pentru pacienţi să devină liberi de presiuni şi piedici, în scopul lărgirii propriei conştiinţe, ceea ce le va permite să ia decizii pe baza propriului sistem de valori, astfel obţinând libertate. Unii dintre aceşti autori lucrează cu modele atât psihodinamice, cât şi cognitive, dar îşi identifică apartenenţa la o şcoală sau teorie în moduri diferite. De fapt, discută aceleaşi fenomene folosind terminologii diferite. Adesea, recunosc însemnătatea nevoilor instinctive sau determinate biologic în originea tulburărilor, tratându-le ca factorii principali din spatele sistemului motivaţional al individului. În acelaşi timp, subliniază importanţa condiţiilor socio-culturale ce afectează procesele conştiente şi inconştiete ce formează această ierarhie, cu accent pe rolul activ şi creativ al subiectului.

Ceea ce aceşti autori mai au în comun este viziunea lor asupra utilităţii şi eficienţei manifestării, identificării şi descărcării emoţiilor, a devenirii conştient de propriile nevoi şi scopuri, a jocului de rol, a metodelor de comunicare şi a modificării modelelor de interacţiune. De asemenea, cad de acord asupra faptului că scopurile clar identificate sunt mai uşor de atins în grup, cu toate că au viziuni diferite asupra rolului grupului şi terapeutului şi asupa optări pentru anumite tehnici.

Aprofundări, îmbogăţiri şi transformări similare au avut loc în behaviorism, mai ales în SUA în prima jumătate a secolului 20, urmând activitatea lui Watson, Skinner şi a altora şi bazându-se în principal pe modelul omului reactiv. În anii ’50 au devenit populare metodele de tratament centrate pe învăţare (Wople, Eysenck, Franks, Rachhman). Eficienţa lor era justificată prin modelul empiric S-R (stimul - răspuns). Unele efecte pozitive ale acestor metode de tratament au creat aşteptări exagerate, ce au rezultat într-un oarecare grad de dezamăgire apărut în anii ’60. Caracterul insuficient al modelului S-R a fost dezvăluit introducând un factor „O” (organism) în ecuaţie. Încercări adiţionale au fost făcute pentru a îmbunătăţi metodele de tratament, luând în considerare variabila „O”, ce includea transformarea impulsurilor (informaţiei) primite şi integrarea lor prin intermediul simbolurilor şi schemelor cognitive codate în memorie. Acest proces a dus la introducerea legilor euristice a învăţării,schimbărilor în comportament, autocontrolului, rezolvarea problemelor şi realizarea sarcinilor (Luria, Vîgotski, Galperin, Meichenbaum, Goldfried et al.). Această nou experimentată proximitate a abordării comportamentale şi conceptelor cognitive a fost facilitată nu doar prin participarea dominantă a psihologilor în crearea intergrării, ci şi prin popularitatea în creştere a fondatorului terapiei raţional-emotive – Albert Ellis. Ellis a extras o mare parte din operele lui Dubois, făcând ideile acestuia mai clare şi dezvoltându-le în propriile sale concepte. El a extins ideile lui Dubois, punând accentul pe relaţia dintre gândire, emoţii şi comportament.

Motive similare pot fi întâlnite şi în opera târzie a lui Meichenbaum, Mahoney şi mulţi alţi psihologi americani, cu toate că erau fie nefamiliarizaţi cu ideile dezvoltate de predecesorii lor europeni, fie le minimalizau realizările, fapt vizibil clar în bibliografiile lor. La sfrşitul anilor ’70 unul dintre ai, şi anume Mahoney [6], a descris condiţia terapiei cognitive după cum urmează: „În prezent, majoritatea conceptelor cognitive ale învăţării nu sunt mai mult decât o grupare de principii şi proceduri relativ variate, ce trebuie modelate într-un sistem sau model uniform. Cu toate că au căzut de acord asupra unor principii de bază, adepţii acestor abordări demonstrează o gamă largă de perspective, variate în accente sau proceduri specifice. Se pare că au în comun următoarele convingeri:

1 – oamenii dezvoltă comportamente adaptabile şi non-adaptabile şi tipare afective prin procese cognitive (e.g. atenţia selectivă, codarea simbolică, etc.);

2 – funcţiile acestor procese cognitive pot fi,în principiu, activate de aceleaşi proceduri ce sunt folosite în mod curent în laboratorul învăţării uname (deşi pot exista şi alte procese ce activează, la rândul lor, procesele cognitive);

3 – sarcina unui terapeut este aceea a unui diagnostician şi pedagog ce evaluază procesele cognitive disfuncţionale şi oferă asemenea experienţe de învăţare ce transformă pattern-urile cognitive existente şi le corelează cu comportamente şi pattern-uri de experimentare a unor lucruri” [6].

Suntem de părere că susţinătorii modelului comportamental-cognitiv american, în ultimii 20 de ani, au înţeles pe deplin ultima recomandare. Drept urmare, unii dintre factorii şi mecanismele ce creează procese cognitive disfuncţionale au fost definiţi din ce în ce mai precis şi mulţimea de proceduri folosite pentru a-i modifica, corecta şi activiza a fost extinsă. În acelaşi timp, această situaţie duce, într-o mare  măsură, la o absolutizarea a sensurilor acestora şi a rolurilor tehnicilor, ceea ce duce la ignorarea eficienţei altor abordări sau a transformărilor ce au avut loc în ştiinţele sociale şi umane. De asemenea, această poziţie contravine creării modelului integrativ de psihoterapie.

Aceste tendinţe sunt parţial susţinute de antagonismul dintre şcolile individuale, ambiţiile adepţilor lor, motivaţiile lor financiare şi diversele avantaje ce rezultă din monopolul unor abordări şi proceduri asupră pieţei serviciilor. Ultimele încercări de a introduce anumite standarde pentru procedurile psihoterapeutice, stabilind priorităţi ce atestă presupusa superioritate a unor metode şi creând ghiduri, „cărţi de bucate” şi alte serii de instrucţiuni pentru efect psihoterapeutic,  sunt bine statornicite în acest climat. Suntem de părere că eforturile de acest gen sunt, mai presus de toate, legate de încercări de a face procedurile medicale subordonate uneltelor economice de evaluare. Rezultatul este, destul de evident, o limitare a gândirii creative a terapeutului şi împiedică căutările ulterioare a altor criterii de evaluare pentru îndeplinirea funcţiilor de bază ale terapiei.

În ultimii 20 de ani, numeroase discuţii  s-au centrat pe problematicile filosofice, antropologice şi hermeneutice privind esenţa existenţei fiinţei umane, dar au fost structurate şi în jurul condiţiilor sociale, economice, culturale sau genetice de formare a personalităţii, structura personalităţii, fenomene psihologice şi funcţionarea lor. Există, de asemenea, un interes major pentru abordarea sistemului, cercetarea gândirii şi proceselor decizionale şi continuitatea proprie funcţionării grupurilor mici şi mari; în plus, pentru metode eficiente de învăţare (metoda problemei) şi realizările teoriei informaţiei şi comunicării. Sunt trase concluzii din multiple concepte şi modele şi se face un efort mai mare pentru integrarea lor.

Din ce în ce mai mulţi terapeuţi consideră că psihoterapia eficientă presupune un diagnostic variat al problemelor şi deficitelor pacienţilor şi obiectivele ei principalele sunt: modificarea tiparelor cognitive, a modurilor de experimentare a lucrurilor şi comportamentelor şi dezvoltarea abilităţilor de a acţiona eficient.

În principiu este acceptat faptul că modul în care aşteptările unor persoane, valorile, atitudinile, aspiraţiile constructive şi strategiile adecvate pentru atingerea unor obiective sunt modelate le influenţează comportamentele şi relaţiile cu ceilalţi. Abilitatea lor de a-şi controla propriile vieţi şi de a trăi independent creşte, viziunea lor asupra propriei persoane şi asupra lumii devine mai coerentă. Psihoterapia nu doar reduce suferinţa, simptomele sau clarifică incertitudinile, acesta fiind scopul ei principal din perspectivă medicală, ci şi clarifică probleme legate de înţelegerea sensului vieţii şi creează un model realist de vieţuire sănătoasă, de a fi o fiinţă umană şi de îmbunătăţire a vieţii sociale a oamenilor. Poate facilita o confruntare conştientă cu aceste probleme şi să netezească calea progresului în căutarea celei mai bune soluţii posibile.

Pentru a atinge aceste scopuri, este necesară o permanentă grijă pentru educaţia terapeutului, cercetare ştiinţifică sistematică pe tema metodologiilor eficiente, discuţii publice conduse logic, monitorizarea procedurilor, metodelor şi rezultatelor obţinute. Este, de asemenea, esenţial a schimba rolul pacientului într-o relaţie bazată mai mult pe parteneriatul cu terapeutul şi personalul medical.


REFERENCES

1.Dubois PC. Psychonévroses et leur traitement moral: lecons faites à l’université de Berne.

    Paris: Masson et Cie, Éditeurs; 1904.

2. Kronfeld A. Psychagogik oder psychotherapeutische Erziehungslehre. In: Birnbaum K, red.

    Die psychischen Heilmethoden. Für ärztliches Studium und Praxis. Leipzig: Thieme; 1927.

3. Frank J. Persuasion and healing. New York: Schocken Books; 1973.

4. Miasiszczew WN. Licznost’ i Niewrozy. Leningrad: Leningradskij Universitet; 1960.

5. Allport GW. The historical background of modern social psychology. In: Lindzey G, ed. Handbook of social psychology, Vol 1. Cambridge, MA: Addison-Wesley; 1954. p. 3—56.

6. Mahoney MJ. Cognition and behavior modification. Cambridge, Mass.: Ballinger; 1974.

7. Leder S. Treatment of neuroses. Med. World, 1962, 97(9): 97—109.

8. Leder S. Nerwice. In: Dąbrowski S, Jaroszyński J, Pużyński S, eds. Psychiatria. Warszawa: PZWL; 1987. p. 160—210.

9. Leder S. Zróżnicowana terapia zaburzeń nerwicowych. Psychoter. 1988, 4(66): 21—26.

10. Bekkarewicz B. Związek wczesnych objawó w nerwicowychz późniejszym obrazem klinicznym i przebiegiem nerwicy. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 75—86.

11. Czabała C, Siwiak M. Założenia i realizacja programu terapeutycznego w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego. Przegl. Lek., 1972, 29, 77(8): 771—775.

12. Leder S. Research on the outcome of psychotherapy considered from an eclectical viewpoint. In: de Moor W, Wijngaarden HR, eds. Psychotherapy: research and training Amsterdam,

      New York: Elsevier/North-Holland Press; 1980. p. 129—134.

13. Leder S. Oddziaływanie i uczenie się a psychoterapiaw świetle doświadczeń własnych. Psychiatr. Pol. 1971, 6: 631—645.

14. Leder S. Psychotherapy: placebo-effect and/or learning. Proceedings of the Symposium on the Role of Learning in Psychotherapy, London: International Psychiatry Clinic. Churchill Ltd,; 1969. p. 114—135.

15. Leder S. Psychoterapia, psychiatria społeczna. Wybrane zagadnienia. Kraków: Biblioteka Psychiatrii Polskiej; 2000.

16. Rotter JB, Chance JE, Phares EJ. Applications of a social learning theory of personality. New York: Holt, Reinhart & Winston; 1972.

17. Bandura A. Social learning theory. New York: Prentice Hall; 1977.

18. Bigo B, Leder S. Hipnoterapia i autogenny trening w kompleksowej terapii zaburzeń nerwicowych w Klinice Nerwic IPN. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3, 97—110.

19. Bigo B. Behawioralna terapia grupowa, In: Wardaszko-Łyskowska H, ed. Edision II. Warszawa: PZWL; 1980. p. 146—158.

20. Wolpe J, Lazarus AA. Behavior therapy technique. New York: Pergamon Press; 1966.

21. Dollard J, Miller NE. Osobowość i psychoterapia. Analiza w terminach uczenia się, myślenia i kultury. Warszawa: PWN; 1956.

22. Ellis A. Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart; 1962.

23. Beck AT, Emery G, Greenberg RL. Anxiety disorders and phobias. A cognitive perspective. New York: Harper Collins Publishers; 1985.

24. Meichenbaum D. Cognitive behavior modification. Morristown, N.Y.: General Learning Press, 1974.

25. Siwiak-Kobayashi MM. Cognition and emotion. Oxford: BP Books; 1994.

26. Siwiak-Kobayashi MM, Dakowska H. Coping strategies and integrated comprehensive psychotherapy. In: Suk Huk Han, ed. Psychotherapy East and West. Integration of psychotherapies. The revised edition. Seul: Korean Academy of Psychotherapies; 1995.

27. Siwiak-Kobayashi M. Zmiany w stanie klinicznym a modyfikacja niektórych postaw pacjentów leczonych w Klinice Nerwic. Psychiatr. Pol. 1976, 10, 3: 247—262.

28. Leder S. The psychotherapeutic process as a learning process. In: X Congress International de Psychotherapie, Paris, 1976, Resumes des Interventions II 35, 1978.

29. Leder S, Czabała C, Siwiak-Kobayashi M. Psychotherapy in Poland: Development of comprehensive treatment program. J. Integr.-Eclectic Psychother. 1987, 6, 1: 88—97.

30. Wolniewicz B. Związek nerwicy występującej u osób dorosłych z wybranymi czynnikami biograficznymi z okresu dzieciństwa. Biul. Inst. Psychoneurol. 1972, 3: 61—74.

31. Leder S, Czabała C, Bigo B, Kosewska A, Wysokińska T. Zum Zusammenhand zwischen therapeutischen Techniken, Gruppen und Therapeuten. Ztschr. Psychiatrie, Neurologie u. med. Psychologie 1970, 10, 369—384.

32. Czabała C. Próba analizy funkcji i roli społeczności terapeutycznej. Zesz. Psychoter. 1972, 2, 71—84.

33. Siwiak-Kobayashi M., Brykczyńska C. Cognitive-Behavioural methods in an integrated psychotherapy system for neurotic disorders. In: Scrimali T, Grimaldi L, red. Cognitive psychotherapy toward a new millennium - scientific foundations and clinical practice. New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow: Kluwer Academic/Plenum Publishers; 2002. p. 193—196.

34. Galińska E. Analiza mechanizmów poznawczych w muzykoterapii nerwic. Psychoter., 1995, 2: 27—60.

35. Skulimowska I, Siwiak-Kobayashi M, Galińska E. Problemy pacjentów z chorobą przewlekłą zagrażającą życiu leczonych w Klinice Nerwic. Post. Psychiatr. i Neurol. 2000; 9, supl. 3 (11): 121—128.

36. Leder S., Siwiak-Kobayashi M. Neurosentherapie und Einstellungenderung. In: Rosler HD, Szewczyk H, eds. Klinischpsychologische Forschungen. Berlin: VEB Deutscher Verl. Der Wissenschaften; 1976. p. 111—125.

37. Alexiev A. Oczekiwania a przebieg i wyniki leczenia pacjentów z zaburzeniami nerwicowym (PhD thesis). Warszawa: IPiN; 1975.

38. Czabała C, Leder S, Siwiak-Kobayashi M. The principles and realization of the therapeutic methods in the Neurosis Clinic of the Psychoneurologic Institute in Warsaw. Japan. J. Psychother. 1973.

39. Czabała C, Leder S, Pohorecka A. Badania nad psychoterapią grupową w psychiatrii. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1973. p.

      181—209.

40. Leder S. Die experimentelle Problemstellung bei der Psychotherapie. Ztschr. Psychiatrie, Neurol. med. Psychother. 1970, 12, 455—469.

41. Leder S, Kosewska A, Bigo B. Dynamika grupowa a psychoterapia. W: Wardaszko-Łyskowska H, red. Terapia grupowa w psychiatrii. Warszawa: PZWL; 1980. p. 17—61.

42. Kosewska A. Spójność w grupach terapeutycznych. Psychoter. 1978; XXVI: 21—34.

43. Bigo B. Oddziaływania grupowe w Klinice Nerwic Instytutu Psychoneurologicznego w Pruszkowie. In: WardaszkoŁyskowska H. ed. Edition II. Warszawa: PZWL; 1980. p.

     261—296.

44. Pohorecka A. Deformacje w postrzeganiu osób znaczących i własnej osoby u pacjentów z nerwicami. Rozprawa doktorska. Warszawa: IPiN; 1977.

 

 

Esti absolvent al facultatilor de psihologie, medicina, asistenta sociala si doresti sa-ti construiesti o cariera profesionala in psihoterapie?

Participa la interviurile de selectie la sediul IRPI si afla ce abordare este compatibila cu tine. Daca ai in identitatea personala caracteristicile integrarii te poti Inscrie la Grupul de Formare in Psihoterapie Integrativa din Bucuresti 2015!

Sediul IRPI Str. Stelea Spatarul, nr.24, sector 3 (Bulevardul Corneliu Coposu - Unirii), Bucuresti

Pentru inscriere si toate detaliile: adresa de mail Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza ,

nr. tel. 0743557400 Dr. Psih. Mara Priceputu

Întrucât fiecare tip de personalitate are un mod al său de a fi in contact cu sine si cu lumea, devine importanta autocunoasterea si identificarea abordarii potrivite pentru dezvoltarea profesionala.
Astfel, vei putea construi eficient o identitate profesionala in armonie cu valorile, principiile si metodele de lucru ale abordarii psihoterapeutice potrivite tie!
Formatori:
Dr. Augustin CAMBOSIE 
Psih. Coca Tincuta DUMITRU
Dr. Viorel PASCA
Dr. Mara PRICEPUTU
Psih. Michael RANDOLPH
Dr. Iustin TURCU

GHID PENTRU FORMARE ÎN PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ - 2015

 

I. CE ESTE PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ?

Psihoterapia este intervenţia psihologică realizată ştiinţific şi în spirit umanist (COPSI):

  • în scopul promovării sănătăţii, optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale,
  • în scopul modificării factorilor psihologici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi în tulburările somatice
  • în situaţii de risc.

Prin psihoterapie se înţelege, conform specificaţiilor Asociaţiei Europene de Psihoterapie (European Association of Psychotherapy - EAP), o disciplină știinţifică de sine stătătoare ce tratează, într-o manieră cuprinzătoare şi planificată, disfuncţii, suferinţe, tulburări de comportament şi boli datorate unor cauze atât psiho-sociale, cât şi psihosomatice.

În aceste cazuri, tratamentul este realizat cu ajutorul unor metode stiinţifice psihoterapeutice şi non-medicale sau non-chimice, în cadrul unei relaţii terapeutice dintre una sau mai multe persoane tratate şi unul sau mai mulţi psihoterapeuţi formaţi într-o manieră generală şi specială. Obiectivele unui astfel de tratament sunt de a ameliora sau elimina simptomele, de a favoriza modificarea tiparelor comportamentale, a atitudinilor şi relaţionărilor perturbate, şi a procesului de maturizare, de dezvoltare şi a stării de bine fizic şi mental a persoanei. Psihoterapia integrativă este o abordare  aplicată de un număr tot mai mare de specialiști în domeniu la nivel european și internațional. Abordarea integrativă promovată de Institutul Român de Psihoterapie Integrativă (IRPI) are la bază teoriile psihanalitice, umaniste și cognitiv-comportamentale. Psihoterapia integrativă este utilizată ca formă de intervenție individuală, de grup (familie sau cuplu) și în grup. Formarea în psihoterapie integrativă include module de dezvoltare personală și formare teoretică cu multiple aplicații practice. Numeroşi psihoterapeuţi în practică aplică elemente din diferite teorii psihoterapeutice şi contruiesc strategia de intervenţie în funcţie de nevoile specifice ale fiecărui client.O idee fundamentală a psihoterapiei integrative constă în faptul că toate formele de terapie sunt eficiente si au adus domeniului resurse bune prin cercetări științifice, teorii, metode, tehnici și proceduri de lucru ce vin în sprijinul dezvoltării umane și tratamentului spre însănătoșire. Psihoterapia integrativă promovează flexibilitatea și integrarea în modul de abordare al problemelor. De asemenea, se bazează pe principii ce conduc la construirea și menţinerea unui standard de excelenţă în serviciile oferite clienților şi în pregătire profesională.

I.1. PRACTICA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE ÎN ROMÂNIA

În cadrul IRPI este prezentă “Comunitatea Psihoterapeuţilor  Integrativi Practicieni” ce are peste 200 membri cu activităţi profesionale de succes în filialele: Bucureşti, Constanţa, Baia Mare, Satu Mare, Timişoara, Piteşti, Craiova. De asemenea, alţi 100 de membri se formează pentru  practica în psihoterapie şi sunt în diverse stadii, astfel în viitorul apropiat cabinetele lor vor fi deschise pentru comunitate. Cabinetele de psihoterapie integrativă IRPI oferă servicii, conform standardelor de calitate de psihoterapie individuală, psihoterapie de cuplu, psihoterapie de familie, psihoterapie de grup. Serviciile noastre în viziunea integrativă sunt atât în sfera dezvoltării personale cât şi în sfera sănătăţii mintale şi a reechilibrării emoţionale, somatice, cognitive, comportamentale, contextuale şi spirituale. Aplicarea principiului interdisciplinarităţii prin lucrul în echipă cu ceilalţi specialişti-medici, psihologi clinicieni, logopezi etc. a adus un plus de valoare în beneficiile clienţilor.

II. DOREŞTI SĂ DEVII PSIHOTERAPEUT INTEGRATIV?

Aspectele pedagogice importante ale formării în psihoterapie integrativă

  • Perspectiva psihoterapeutică integrativă are o relevanţă substanţială pentru practica şi educaţia în sănătatea mintală.
  • Ne găsim în prezent într-o etapa de maturizare a psihoterapiei ca ştiinţă în care punem accentul pe valoarea ştiinţifică a întregului domeniu şi în mod special pe utilitate pentru sănătatea mintală şi pentru societate. Acest lucru face ca atitudinea psihoterapeuţilor să devină una de colaborare indiferent de abordarea imbrăţişată. Multe dintre programele de formare au o componentă de integrare ceea ce arată puterea de a aduce împreună valoarea lucrurilor.
  • Iniţiativele educaţionale cu planificare sistematică în abordările integrative ale psihoterapiei sunt necesare atât la nivelul formării complementare postuniversitare, cât şi la nivel de formare continuă.
  • Relevanţa perspectivei integrative pentru formarea psihoterapeutică modernă începe cu sfera clinică actuală, în care urmează să practice absolvenţii.
  • Pregătirea specialiştilor impune dezvoltarea  competenţelor astfel încât să-şi dovedească abilităţile de consultanţi şi practicanţi experţi în psihoterapie în domeniul vast al tratamentelor solicitate astăzi în România şi în lume.
  • Perspectiva integrativă poate oferi un fundament pe care specialiştii practicanţi îşi pot dezvolta aptitudinile existente, astfel încât să încorporeze strategii noi pe care să le pună în aplicare de-a lungul carierei.
  • Aceasta abordează sistematic interrelaţiile dintre ceea ce ei ştiu şi fac deja şi noile tehnici care apar după ce finalizează formarea.Astfel, această abordare poate fi de asemenea importantă pentru continuarea dezvoltării profesionale.
  • In cadrul IRPI acordăm importanţă  principiilor integrative în planificarea şi desfăşurarea formării în psihoterapie şi  metodelor prin care această formare poate fi pusă la dispoziţie cât mai eficient.  Viziunea integrativă, eclectismul tehnic şi integrarea teoretică şi asimilativă sunt tot atâtea motive pentru a alege psihoterapia integrativă. Sunt tot atâtea căi pentru o înţelegere deplină a clientului. Sunt tot atâtea instrumente pentru a răspunde terapeutic unor realităti şi unor nevoi atât de diferite şi atât de personale. Psihoterapia este o artă nu pentru că aşa o vedem noi, ci pentru că îţi cere să creezi mereu şi mereu situaţii şi momente terapeutice diferite, în acord cu fiecare suflet cărui te alături. Alegerea psihoterapiei integrative descatuşează şi eliberează profesionistul creator din tine.

Dezvoltă-ţi competenţele în psihoterapie integrativă de a crea strategii de intervenţie în mod autentic, adaptat şi conectat la clientul tău!

Valorile noastre: Integritate

Responsabilitate

Profesionalism

Identitate

III. INSTITUTUL ROMÂN DE PSIHOTERAPIEINTEGRATIVĂ- FURNIZOR DE FORMARE PROFESIONALĂ ACREDITAT

Colegiul Psihologilor din România, conf. Legii 213/27.05.2004,Federația Română de Psihoterapie,      Asociația Europeană de Psihoterapie Integrativă, Centrul National de Formare Profesională a Adulților si Asociația Europeană Interdisciplinară de Terapii pentru Copii și  Tineri


IV. IRPI - FORMARE PROFESIONALĂ ÎN PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ

Formare profesională presupune parcurgerea  în cadrul Institutului Român de Psihoterapie Integrativă a programului de devenire şi învăţare profesională. Programul nostru de formare promovează o atitudine deschisă, flexibilă, conform abordării integrative.

Aspectele organizaţionale IRPI  în care are loc instruirea oferă un cadru propice  de a reflecta asupra principiilor integrative și devenirii psihoterapeutului.


IV.1.
DEZVOLTARE PERSONALĂ ŞI FORMARE  DE  BAZĂ

Durata:  2 ani

Dezvoltare personală de grup şi individuală: 150 ore

Formare de bază: 560 ore

Din tematica programei:

Anul I formare:

  • Introducere în psihoterapie integrativă
  • Dezvoltare personală individuală şi de grup
  • Teorii ale dezvoltării umane
  • Formarea identității personale şi profesionale

Anul II formare:

  • Dezvoltare personală
  • Specificul psihoterapiei integrative indiviuduale
  • Specificul psihoterapiei integrative de grup
  • Specificul psihoterapiei integrative de cuplu şi familie
  • Tehnici şi metode în abordarea dimensiunilor fiinţei umane: contextul de viaţă, cognitiv, comportamental, emoţional, somatic, spiritual, relaţional sine-sine, sine-ceilalţi, sine-lume.
  • Teorii ale sănătaţii mintale, starea de bine din perspectiva psihoterapiei integrative
  • Integrarea în psihoterapie şi strategii de intervenție în psihoterapie  integrativă (planuri de intervenție în probleme de viaţă, dezvoltare personală, crize de indentitate, tulburări psihice, etc.).

 

Finalizarea formării şi începerea practicii profesionale:

Absolvirea formării de bază este atestată prin certificat IRPI. În baza certificatului de absolvire a formării profesionale se obţine dreptul de liberă practică de la Colegiul Psihologilor din Romania (www.copsi.ro) şi certificat de la Federația Română de Psihoterapie (www.psihoterapie.ro) începeţi să practicaţi sub supervizare.


Certificatele sunt recunoscute naţional si internaţional.


üModulele dedicate cunoştinţelor de bază au menirea dezvoltării capacităţii de aplicare a psihoterapiei integrative în mod coerent ce include multiple teorii ale psihoterapiei.Înţelegerea bazei intelectuale a modalităţilor de tratament individuală reprezintă o cerinţă prealabilă pentru eforturile documentate de a integra aceste modalităţi. Dincolo de acest lucru, există o bază teoretică substanţială care ţine strict de integrare.Aceasta începe cu teoria comparativă, care se adresează asemănărilor şi diferenţelor dintre fundamentele intelectuale şi filozofice ale teoriilor alternative. Principiile integrării, scopurile ei şi factorii care ar putea conduce la creşterea eficacităţii sunt indicii care pledează pentru o terapie integrativă. Abordarea integrativă ia în seamă datele empirice existente cu privire la eficacitatea modelelor de tratament unimodal şi integrat.Înţelegerea modului în care modelele conceptuale pe care le utilizează psihoterapeuţii modelează procesarea datelor clinice şi, deci, comportamentul terapeutic al acestora îi poate ajuta să anticipeze multe dintre provocările care apar în cazul tratamentelor integrate.Cunoaşterea specifică a acestor metode poate ghida psihoterapeuţii astfel încât să ofere sistematic tratamente integrate, evitând combinaţiile de intervenţii neplanificate cu care se riscă inconsecvenţa şi care cresc posibilitatea unei interacţiuni negative.


üDezvoltăm competenţe de utilizare a tehnicilor şi aptitudinilor clinice. Împreună cu cunoştinţele legate de multiplele teorii ale psihoterapiei, psihoterapeuţii integrativi au nevoie de o bază de aptitudini multimodale. Aceste aptitudini psihoterapeutice absolut necesare, cum ar fi capacitatea de a stabili şi de a menţine o alianţă terapeutică pozitivă, sunt esenţiale.

Planul de tratament personalizat, posibilitatea încorporării mai multor modalităţi, toate acestea pot fi prezentate elaborat prin capacitatea de a formula dificultăţile pacientului în mai multe linii teoretice.Aptitudinile esenţiale includ capacitatea de luare integrativă a deciziilor în contextul unei ambiguităţi crescute si de a utiliza tehnici clar articulate, care pot fi adoptate şi aplicate direct în situaţiile clinice adecvate.


üAtribuţii şi provocări legate de dezvoltare. Profesia de psihoterapeut presupune, prin natura ei, dezvoltare pe termen lung şi provocări de dezvoltare. Demersul de formare are ca obiectiv  dezvoltarea unei identități profesionale în acord cu identitatea personală ceea ce devine mai provocator decât a urma un model definit de la început.

Sunt modele diferite: „a urma un drum format” sau „a forma un drum de urmat”. Psihoterapia integrativă promovează dezvoltarea unei identitiăti profesionale în spiritul unicității cu utilizarea resurselor proprii. Ne propunem dezvoltarea capacităţii de gestionare eficientă a noului, necunoscutului, a putea fi permanent creator.

Provocările legate de dezvoltare, impuse de integrare, se extind până dincolo de instruire. Perspectiva integrativă oferă atitudini, cunoştinţe şi abilităţi care prezintă o bază raţională pe care terapeuţii bine instruiţi, experimentaţi, pot aborda noi metode de tratament pe care le-ar putea încorpora în practica lor. Perspectiva integrativă pune accent pe utilizarea deschisă a celor mai eficace modalităţi disponibile şi  încurajează pe psihoterapeuţi să fie în permanenţă la curent cu noile tendinţe.

Propunem diferite tipuri de învăţare şi dezvoltare profesională pentru a obţine capacităţile necesare practicării psihoterapiei integrative.Aceste capacităţi includ calităţi legate de atitudine, cunoştinţe teoretice, metateoretice şi empirice, abilităţi psihoterapeutice relaţionale şi tehnice, abilităţi de rezolvare a problemelor, aspecte de identitate profesională şi dezvoltare a rolului.Utilizăm modalități adecvate de îndrumare a studenţilor în scopul îndeplinirii acestor variate obiective educaţionale şi de dezvoltare profesională.

Exemplificăm formate educaţionale şi procese pedagogice concepute în scop catalizator: se stabileşte cadrul de lucru corespunzător pentru lecturi didactice, discuţii interactive, seminarii, cursuri în grupuri mari si mici, şedinţe de intervizare, analize de grup,  interviuri în direct sau înregistrate cu clienţii, studii de caz, jocuri de rol şi teme de lectură.

IV.2. PROGRAM DE SUPERVIZARE

Conţine activităţi de supervizare de grup, supervizare individuală, dezvoltare personală ce însumează 280 ore  repartizate în  module de 2 zile şi şedinţe individuale, în 2 ani calendaristici.    Se trece la treapta de psihoterapeut autonom la 2 ani de practică profesională, 10 studii de caz, minim,  şi minim 300 ore activitate de psihoterapeut.

Supervizarea se încheie cu un modul de evaluare finală şi susţinere a unei dizertaţii, după care  se obţine Certificatul de psihoterapeut integrativ autonom.

Supervizarea este esenţială pentru procesul de devenire a psihoterapeutului. Aceasta poate oferi informaţiile directe, bazate pe studiu de caz, necesare pentru transpunerea teoriei în practică, pentru aplicarea principiilor generale la cazuri particulare, pentru dezvoltarea capacităţilor psihoterapeutice relaţionale esenţiale şi pentru finisarea aptitudinilor clinice specifice.

Modelarea şi învăţarea au loc în cadrul locului de supervizare. Atitudinile supervizorilor, împreună cu orientările teoretice pe care le reprezintă aceştia, constituie cadre formative pentru cei supervizaţi.

În cadrul supervizării se studiază planuri de intervenţie, procesul psihoterapeutic, relaţia terapeutică şi a variabilelor precum cadru, transfer, contratransfer, apărare psihologică, gestionarea afectului, nivelul de activitate, respectarea tehnicii şi luarea deciziei terapeutice, cu suficientă profunzime şi subtilitate astfel încât să se dezvolte în continuare capacitatea terapeutului de a gestiona în mod profesional aceste faţete solicitante ale terapiei. Punem accent pe utilitatea unui cadru conceptual coerent pentru desfăşurarea supervizării.

IV.3. FORMARE CONTINUĂ

Conform normelor naţionale şi internaţionale, de reglementare a psihoterapiei, formarea continuă, începând cu treapta de psihoterapeut în supervizare şi pe întreg parcursul profesional, este de 50 ore/an. Aceasta are ca obiectiv actualizarea la noile norme şi proceduri, contactul cu lumea profesională şi ştiinţifică în vederea dezvoltării unei practici profesioniste. Formarea continuă presupune participarea la workshop-uri, conferinţe etc. Abordarea integrativă oferă cadrul dezvoltării modelului de învăţare pe termen lung, în care deschiderea către noi idei sau informaţii, adoptarea unor noi tehnici şi dezvoltarea profesională continuă pot interveni într-un cadru coerent şi adaptabil.


V.           CRITERII DE ADMITERE ÎN PROGRAMUL DE FORMARE ÎN PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ

Candidaţii trebuie să:

ü fi obţinut o diplomă de absolvirea a studiilor universitare în psihologie, psihosociologie, sociopsihologie, psihopedagogie specială, filosifie, asistenţă socială, pedagogie, medicină. Absolvenţii altor domenii decât psihologia sau asimilate  pot parcurge programul de formare  cu  obligaţia de a urma până la finalul formării şi un pachet de discipline care sa le ofere cunoştinţele de bază în psihologie, precum: diagnostic şi evaluare clinică, psihologie clinică şi/sau medicală, consiliere şi psihoterapie, psihiatrie şi/sau psihopatologie, psihologia sănătăţii şi/sau psihosomatica, psihologia dezvoltării;

ü susţină un interviu cu coordonatorul de program.

Procedura de admitere:

Interviul

Interviul este metoda de selecţie şi clarificare şi va fi realizat de către coordonatorul de program.

Criteriile urmărite în interviu de coordonator sunt: cunoașterea și siguranța de sine, experiența de viață, valori morale si sociale, devotament și dezvoltare personală, pregătirea și potențialul academic.

Criterii urmărite de candidat: Se va analiza programul de formare și cadrul practicii in psihoterapie si se vor clarifica toate intrebarile. Acest demers va conduce la luarea unei decizii în ce privește abordarea psihoterapeutica potrivită pentru candidat.

Candidaţii vor  face dovada:

- abilităţii generale de auto-reflecţie

- abilităţii generale de a interacţiona cu ceilalţi

- abilităţii generale de a răspunde şi oferi feed-back

- capacităţii de empatie

- standardului moral corespunzător, conform direcţiilor date de majoritatea oamenilor

Dosarul de înscriere se depune la sediul IRPI  după interviul de admitere şi conţine:

- curriculum vitae

- Copie act identitate (B.I./C.I.)

- Copie diplomă licenţă/ adeverinţă absolvire facultate

VI.         ECHIPA DEPARTAMENTULUI  DE FORMARE

Punem la dispoziţie  un mediu educaţional cu capacitatea de promovare a instruirii documentate dintr-o perspectivă integrativă, o echipă de formatori, supervizori si psihoterapeuți care să predea şi să supervizeze principiile, teoria şi abilităţile specifice eficient într-o gamă largă de intervenţii.

 

Vă aşteptăm şi vă urăm succes!

Echipa I.R.P.I.


 

Repere  legislative pentru psihologii din Romania!

 

Propunem aici lista actelor normative cu acces la textul integral pentru informare si consultarea comunitatii profesionale. Actele normative sunt publicate pe site-rile oficiale http://www.copsi.ro/ si www.monitoruloficial.ro/.

 

In speranta dezvoltarii serviciilor psihologice la cele mai inalte standarde!

Dr.psih. Julien Kiss in teza sa de doctorat “Istoria Psihologiei in Romania. Tipare si factori ai evolutiei in perioada totalitara si postdecembrista” surprinde aspecte clarificatoare intr-o imagine completa si complexa identificand un moment 0: “Premisele initiale ale dezvoltarii psihologiei au fost dintre cele mai bune, la sfârsitul secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1893, Eduard Gruber a înfiintat la Iasi primul laborator de psihologie experimentala din tara, care în acelasi timp era printre primele în lume la acea data. Gruber s-a format la Leipzig pe lânga Wilhelm Wundt, fondatorul psihologiei stiintifice (Kiss J.). “ Sunt identificate etape distinct ce isi aduc aportul la ce este psihologia romaneasca astazi:  anii 1938-1947, 1948-1955, 1956-1964, 1965-1976, 1977-1989, 1990-2004, 2005-2008 si adaugam 2008-2015.                                           “A urmat apoi o perioada de atomizare a comunitatii psihologilor, pe care noi o asociem cu un lung proces de redefinire a identitatii la nivelul întregii bresle. S-au înfiintat societati stiintifice de profil, jurnale de psihologie specializate iar la nivel academic psihologia a cunoscut o dezvoltare remarcabila, multe dintre cercetarile psihologilor români (o parte semnificativa fiind reprezentanti ai noilor generatii de dupa anul 1989), fiind apreciate si pe plan international. A fost desigur un act firesc în raport cu noul context al societatii democratice, însa exista în acelasi timp riscul ca procesul de atomizare amintit deja sa duca la o evolutie nefireasca, în special în ceea ce priveste practica psihologica. Dupa cum am descris în cadrul celui de-al zecelea capitol al lucrarii, aceasta situatie a generat o reactie a întregii comunitati si dupa anul 2001 în cadrul Asociatiei Psihologilor s-a initiat un proiect care sa stabileasca norme si criterii clare ale practicii psihologice si care s-a materializat în cele din urma în Colegiul Psihologilor din România. În raport cu evolutia psihologiei, în special dupa anul 1948, momentul înfiintarii Colegiului Psihologilor din România poate fi considerat ca fiind primul act major care confera comunitatii psihologilor o identitate institutionala bine definita si credem ca odata cu acest act o prima etapa a revirimentului psihologiei românesti s-a încheiat. Asezam cercetarea noastra în continuarea acestui proces si prin prezentarea tiparelor generale ale evolutiei psihologiei românesti, propunem initierea dezbaterii asupra recuperarii identitatii istorice, atât de necesara în cadrul unei comunitati care face parte dintr-o cultura stiintifica bine rânduita.” (Kiss J.)

 Legislatie 2004-2014:

LEGE nr. 213 din 27 mai 2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România         
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2004-lege-nr-213.docx

HOTĂRÂRE nr. 788 din 14 iulie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România       
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2005-hg-788.docx 

NORME METODOLOGICE din 14 iulie 2005 de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea si funcţionarea Colegiului Psihologilor din România 
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2005-norme-metodologice-din-14-iulie.docx

HOTĂRÂRE nr. 1 din 10 martie 2006 privind constituirea, declararea, înregistrarea şi funcţionarea cabinetelor individuale, cabinetelor asociate, societăţilor civile profesionale de psihologie, precum şi exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică în sectorul public sau privat, în regim salarial
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2006-hotarare-nr-1.docx

LEGEA nr. 319 din 14 iulie 2006 securităţii si sănătăţii în muncă         
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2006-legea-nr-319.docx

ORDIN nr. 257 din 1 august 2007 privind activitatea de psihologie în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative           
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2007-ordin-nr-257.docx

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 109 din 10 octombrie 2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2007-oug-109.docx

HOTĂRÂRE nr. 1102 din 18 septembrie 2008 privind aprobarea Programului naţional de asistenţă medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de droguri - 2009-2012        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2008-hg-1102.docx

LEGE nr. 117 din 27 mai 2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2008-lege-nr-117.docx

HOTĂRÂRE nr. 939 din 19 august 2009 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2008 privind aprobarea Programului naţional de asistenţă medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de droguri - 2009 – 2012           
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2009-hg-593.docx

HOTĂRÂRE nr. 2 din 16 aprilie 2010 pentru aprobarea Normelor privind accesul în profesia de psiholog cu drept de liberă practică 
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2010-hotarare-nr-2.docx

LEGE nr. 151 din 12 iulie 2010 privind serviciile specializate integrate de sănătate, educaţie şi sociale adresate persoanelor cu tulburări din spectrul autist şi cu tulburări de sănătate mintală associate       
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2010-lege-nr-151.docx

NORME din 16 aprilie 2010 privind accesul în profesia de psiholog cu drept de liberă practică      
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2010-norme-din-16-aprilie.docx

ORDIN nr. 769 din 4 octombrie 2011 pentru aprobarea Normelor privind procedura de agreare de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a unităţilor specializate medicale şi/sau psihologice, în vederea examinării personalului din transporturi cu atribuţii în siguranţa circulaţiei rutiere     
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2011-ordin-nr-769.docx

COD DEONTOLOGIC din 1 noiembrie 2013 al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-cod-deontologic-din-1-noiembrie.docx

DISPOZIŢIE nr. 1 din 15 ianuarie 2013 privind unele măsuri pentru organizarea alegerilor pentru forurile de conducere ale Colegiului Psihologilor din România    
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-dispozitie-nr-1.docx

DISPOZIŢIE nr. 6 din 19 aprilie 2013 privind înregistrarea rezultatelor alegerilor pentru forurile de conducere ale Colegiului Psihologilor din România        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-dispozitie-nr-6.docx

HOTĂRÂRE nr. 1 din 11 ianuarie 2013 pentru aprobarea Procedurilor privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru forurile de conducere ale Colegiului Psihologilor din România        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-1-din-ian.docx

HOTĂRÂRE nr. 1 din 19 aprilie 2013 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare internă a Colegiului Psihologilor din România

http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-1.docx

HOTĂRÂRE nr. 2CC din 27 septembrie 2013 privind aprobarea cotizaţiei anuale şi a nivelului taxelor necesare acoperirii costurilor de atestare şi a altor servicii prestate de către Colegiul Psihologilor din România        
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-2.docx

HOTĂRÂRE nr. 3 din 27 septembrie 2013 privind evidenţa profesională a psihologilor cu drept de liberă practică 
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-3.docx

HOTĂRÂRE nr. 4 din 27 septembrie 2013 pentru modificarea Hotărârii Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 1/2006 privind constituirea, declararea, înregistrarea şi funcţionarea cabinetelor individuale, cabinetelor asociate, societăţilor civile profesionale de psihologie, precum şi exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică în sectorul public sau privat, în regim salarial

http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-4.docx

HOTĂRÂRE nr. 4CN din 1 noiembrie 2013 pentru aprobarea Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi a Codului de procedură disciplinară   
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-hotarare-nr-4cn.docx

NORMA din 10 mai 2013 privind standardele de calitate în serviciile psihologice din sistemul public de sănătate           
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-norma-din-10-mai.docx

REGULAMENT din 19 aprilie 2013 de organizare şi funcţionare internă a Colegiului Psihologilor din România      
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2013-regulament-din-19-aprilie.docx

DISPOZIŢIE nr. 8 din 25 iulie 2014 pentru aprobarea condiţiilor minime generale privind formarea profesională în specialităţile psihologie clinică, consiliere psihologică şi psihoterapie pentru treapta de specializare psiholog practicant
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2014-dispozitie-nr-8.docx

HOTĂRÂRE nr. 2 din 21 martie 2014 privind aprobarea Standardelor de calitate în serviciile psihologice - Partea generală, Cartea I  
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2014-hotarare-nr-2.docx

HOTĂRÂRE nr. 3 din 3 octombrie 2014 pentru modificarea anexei la Standardele de calitate în serviciile psihologice - Partea generală, Cartea I, aprobate prin Hotărârea Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 2/2014         
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2014-hotarare-nr-3.docx

ORDIN nr. 1390 din 23 octombrie 2014 pentru modificarea anexei nr. 5 la Ordinul ministrului transporturilor şi al ministrului sănătăţii nr. 1.259/1.392/2013 privind aprobarea înfiinţării, organizării şi funcţionării comisiilor medicale şi/sau psihologice în siguranţa transporturilor care eliberează avize medicale şi/sau psihologice de aptitudini pentru funcţiile din siguranţa transporturilor, precum şi a componenţei acestor comisii           
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/2014-ordin-nr-1390.docx

Dispozitie pentru aprobarea instructiunilor privind realizarea controlului profesionla preliminar 
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/dispozitie-pentru-aprobarea-instructiunilor-privind-realizarea-controlului-profesional-preliminar.pdf

Dispozitie privind convocarea sedintei comune a Comitetului director si Consiliului CPR       
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/dispozitie-privind-convocarea-sedintei-comune-a-comitetului-director-si-consiliului-cpr.pdf

Dispozitie privind formele de exercitare ale profesiei de psiholog cu drept de libera practica in Romania          
http://www.irpi.ro/docs/legislatie/dispozitie-privind-formele-de-exercitare-ale-profesiei-de-psiholog-cu-drept-de-libera-practica-in-romania.pdf

 Succes in activitate!

Autori: Anca Pirvu, Georgiana Vlad, Mara Priceputu

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

© Copyright 2012.

Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

IRPI este o organizaţie profesională, non-guvernamentală care activează în domeniul psihologiei şi psihoterapiei integrative, acreditată de Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Europeană de Psihoterapie Integrativă.

Site administrat de www.websystem.ro